Scutul procurorilor

S-a spus frecvent că parlamentarii fac scut împotriva infractorilor. În sensul că nu întotdeauna plenul Senatului sau Camerei Deputaților aprobă punerea sub anchetă a unora dintre aceștia, în urma solicitărilor procurorului general. De ce nu le aprobă la foc automat acești aleși ai poporului, care, cei mai mulți dintre ei, nici măcar nu sunt juriști și nu pot înțelege complexitatea unor acuzații? Ca să nu mai vorbim că, exceptându-i pe membrii Comisiei juridice, ceilalți nici măcar nu cunosc conțintul dosarelor. De ce nu au ei pur și simplu încredere în Justiție și nu-i lasă pe magistrați să decidă? E clar, parlamentarii fac scut în apărarea corupților. Dar membrii Secției de procurori ai CSM? Ce fac ei? Fac și ei scut?

Așa este. Cei mai mulți dintre parlamentari, fie că vorbim despre Senat, fie că vorbim despre Camera Deputaților, nu sunt juriști și, prin urmare, sunt nefamiliarizați cu noțiunile de drept penal. Dintre cei puțini care au absolvit totuși facultățile de drept, și mai puțini sunt cei care au practicat și dispun de un minimum de experiență. Pe câțiva dintre aceștia îi regăsim în comisiile juridice din Senat și din Camera Deputaților. Când procurorul general solicită ridicarea imunității unui parlamentar, deci dreptul ca acesta să poată fi percheziționat sau arestat, de obicei pe adresa Parlamentului sosesc zeci de dosare în hățișul cărora membrii Comisiilor juridice își prind urechile. Cei mai mulți nici nu le citesc. Iar toți ceilalți parlamentari merg de obicei pe mâna celor din Comisia juridică. Dacă uneori se întâmplă ca Parlamentul să nu încuviințeze solicitarea procurorului general, atunci sunt acuzați de o parte a opiniei publice și, în orice caz, de fanii DNA, că fac scut în jurul corupților. Iar cei care lansează asemenea acuzații, își pun imberb întrebarea „oare de ce nu lasă parlamentarii asemenea decizie privind arestarea unui senator sau deputat în seama judecătorilor?". Pentru că, până la urmă, în baza solicitării procurorului general și a aprobării Parlamentului, cel care poate decide arestarea este un judecător. Nu au parlamentarii încredere în Justiție? Este întrebarea retorică pe care am auzit-o mereu în ultimii ani.

Iată, în oglindă, ce se întâmplă în cealaltă parte a tranșeelor. Există indicii temeinice că unul sau mai mulți procurori ar fi săvârșit una sau mai multe infracțiuni. În ceea ce privește megascandalul din Prahova, suspiciunile formulate de șefa structurii de anchetare a magistraților, structură recent înființată, suspiciuni documentate în zeci de volume, converg către ideea că avem de-a face cu un grup criminal organizat, din care fac parte cei mai mulți dintre procurorii „unității de elită" DNA Ploiești. În mod asemănător, pentru că și procurorii se bucură din partea societății de o protecție, pentru a nu putea fi prea ușor hăituiți, și în cazul celor din Prahova a fost solicitată ridicarea imunității, deci acordul în vederea arestării, de la Secția de procurori a CSM. Secția este compusă, în total, de cinci procurori. Patru din cei cinci nu și-au dat acordul. Oare de ce?

Refuzul este nemotivat. Dar, prin analogie, am putea face un raționament simplu.

1). Presupunem că, la fel ca și în cazul unor parlamentari cărora li se cere ridicarea imunității, există în spatele solicitării o documentație argumentată. Și motive pentru ca anchetarea persoanelor respective să se facă în stare de arest. Cu atât mai mult cu cât procurorul care îi anchetează susține că doi din membrii prezumtivului grup criminal organizat au încălcat controlul judiciar.

2). Este de asemenea de presupus că toți cei cinci magistrați, dintre care patru au respins respectiva solicitare, sunt nu numai absolvenți ai unor facultăți de drept, ci și juriști cu o vastă experiență, atât de aprecizați pentru activitatea lor încât, iată, au fost promovați la vârful sistemului de comandă al Justiției. Spre deosebire de parlamentari, aceștia pot citi și înțelege o solicitare de acest fel, iar atunci când se pronunță, votează toți în perfectă cunoștiință de cauză.

3). La fel ca și în cazul parlamentarilor a căror arestare se cere, decizia aparține până la urmă unui judecător. Dacă în cazul parlamentarilor s-a spus frecvent că reprezintă un act de neîncredere în Justiție faptul de a nu lăsa decizia la latitudinea unui judecător, același lucru se poate spune și în acest caz, care îi vizează pe procurorii din Prahova. Cum adică? Patru din cei cinci membri ai Secției de procurori nu au încredere în Justiție? Dar întreg corul de fani DNA, care apără abuzurile procurorilor din Prahova, nu au nici ei brusc, peste noapte, încredere în Justiție?

Iată cum un simplu caz de acest fel demonstrează cum noi, românii trăim în universuri paralele. Ceea ce o parte din populație, din membrii clasei politice și mass-media percep într-un fel, ceilalți membri ai societății percep într-un fel diametral opus și asta în timp ce și unii și alții utilizeză până la urmă, în oglindă, aceleași argumente. Este, dacă vreți, o ilustrare cât se poate de elocventă a ceea ce înseamnă războiul româno-român.

Oare faptul că s-a discutat în toți acești ani atât de intens despre Justiție și injustiție, despre corupție și anticorupție, despre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și despre statul polițienesc, nu ne conduce oare la supoziția că alegerile vor avea aceeași tematică centrală?

În cei doi ani electorali, 2019 și 2010, cu patru runde de alegeri, vom vorbi despre ce? Despre o Românie mai bogată, mai prosperă, mai educată și mai puternică? Sau despre o Românie ca stat polițienesc, versus o Românie aflată sub domnia legii? Dacă o temă centrală de politică externă va fi axată pe dilema dacă România e bine să se arunce și ai mult în brațele multinaționalelor sau dacă, dimpotrivă, capitalul autohton ar trebui să aibă prevalență, cu certitudine o a doua temă de dezbatere va fi cea enunțată mai sus. Și totul începe de la ideea preconcepută de scut în jurul „penalilor".

Sorin Rosca Stanescu