Să înceapă balul, muzica!

Imperiul Roman a ajuns şi în Dacia străbunilor noştri foarte târziu, abia când o luase la vale, când vistieria era goală. Roma avea nevoie de aurul Daciei. Nu altfel au stat lucrurile recent cu NATO şi cu Uniunea Europeană. Am fost admişi în NATO după ce Pactul de la Varşovia se prăbuşise, şi în Uniunea Europeană după ce fusese primită aproape toată lumea, şi nu mai putea începe decât sfârşitul pe care-l trăim azi.

Dar trebuie să recunoaştem că hazardul, întâmplarea cu preşedinţia temporară şi rotativă românească la UE în primul semestru din 2019 este de un comic enorm. Europenii vor afla măcar că suntem ţara lui Caragiale, Urmuz, Grigore Cugler, Tristan Tzara, Victor Brauner şi Eugen Ionescu, ţara grotescului, ţara absurdului, a dadaismului şi a suprarealismului, o ţară de avangardă ! Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Klaus Iohannis, cu miniştrii, neosecuriştii şi diplomaţii lor, sunt cei mai potriviţi lideri pentru o Uniune Europeană care o ia încă din ianuarie la vale (votul din Parlamentul britanic pentru Brexit), se destramă, se destructurează mai întâi prin punerea serios în discuţie a monedei sale, dadaistul, absurdul euro. Tragicomedia bufă care se prefigurează va fi aproape perfectă sub bagheta urmuziană, cugleriană (vezi Apunake !) a Vioricăi Dăncilă, prim-ministrul român suprarealist, burlesc.

Vom avea „di tăti" (nu şi Basarabia cu noi, din păcate !). Europa poate să aibă la sfârşitul lunii mai un grup parlamentar masiv (dacă nu chiar o majoritate), compus din europarlamentari anti-UE, populişti, naţionalişti, protecţionişti, pe gustul preşedintelui american Donald Trump, el însuşi un fel de mare dadaist, al liderului maghiar Viktor Orbán, populistul şi naţionalistul exemplar în Europa, al populiştilor de stânga (Cinque Stelle) şi al populiştilor de dreapta (Liga Nordului), care guvernează deja o Italie îndatorată până-n gât, de fapt, până peste cap. Nu trebuie uitaţi nici ultranaţionaliştii germani (AfD), care vor şi ei un Dexit (ieşirea Germaniei, „Deutschland", din UE), sau de ultraconservatorii din Austria ai foarte tânărului cancelar Sebastian Kurz şi ai FPÖ (partid zis de extremă dreaptă). Klaus Iohannis, Herr Nein al României, poate încerca din când în când şi chiar tot timpul să-i spună „nein" şi lui UE, aşa cum procedează sistematic cu guvernul de la Bucureşti.

În penultima săptămână a lunii ianuarie, Parlamentul britanic ar trebui să voteze împotriva tratatului negociat cu UE vreo doi ani de guvernul conservator al Theresei May pentru un Brexit mai blând. Iar la sfârşitul lui martie 2019 ar trebui să se confirme hard Brexit-ul, adică o ieşire non-negociată a Marii Britanii din prea germanica UE. Va fi o lovitură teribilă pentru Regatul Unit, care nu va fi depăşită decât de lovitura încasată de UE, care a forţat o înţelegere prea avantajoasă pentru ea însăşi. La cererea Germaniei, se înţelege. Bursele mondiale vor putea să îşi continue deci valsul ameţitor.

Ce se întâmplă în Franţa ? Cum s-a ajuns la revolta în curs, care aminteşte frapant, pentru cei mai serioşi istorici, de Revoluţia de la 1848, cea care a contaminat toată Europa, inclusiv Principatele Române ocupate, Transilvania subjugată de Habsburgi, Moldova şi Ţara Românească sub suzeranitate turcească şi în folosinţă rusă (vezi generalul Kiseleff, Regulamentul Organic) ? La fel ca astăzi cu UE, după Tratatele de la Maastricht şi de la Lisabona, după introducerea monedei comune euro, Revoluţia de la 1848 descătuşa energiile naţionale îngheţate de Congresul de la Viena (1815), „Congresul babelor". Anul 1848 a fost numit „Le Printemps des peuples" („Primăvara popoarelor", a naţiunilor).

După ultimele dezvăluiri, preşedintele francez Emmanuel Macron şi partidul său LREM (La République en marche !), compus din amatori arivişti de strânsură, au fost fabricaţi de câţiva oligarhi, de câţiva miliardari. Se dau şi numele acestora : Bernard Arnault, proprietarul LVMH, cea mai mare avere a Franţei, peste 70 de miliarde de euro ; Xavier Niel, proprietarul Free şi al altor mari companii, partenerul de viaţă al fiicei lui Arnault ; Arnaud Lagardère ; Martin Bouygues ; Olivier Dassault etc. Toţi fiind şi posesori de trusturi media, televiziuni, posturi de radio, reviste şi ziare, edituri. Aceşti miliardari s-ar fi amestecat din plin, iresponsabil, în procesul electoral. După ce candidatul lor de dreapta, Alain Juppé, fost prim-ministru, a pierdut alegerile primare, l-au înlăturat pe François Fillon, fost prim-ministru şi el, candidat conservator care cu câteva luni înainte dominase autoritar toate sondajele, au adus în faţă un candidat socialist insignifiant, Benoît Hamon, avantajos pentru noul lor ales, Emmanuel Macron, fost director adjunct al Cabinetului prezidenţial François Hollande, fost ministru al Economiei în guvernarea socialistă, şi s-au ocupat s-o ajute pe Marine Le Pen să ajungă în turul doi (pe modelul românesc Corneliu Vadim Tudor contra Ion Iliescu în anul 2000).

După ce l-au ales pe Emmanuel Macron preşedinte, i-au dat acestuia şi un partid inventat în câteva luni, care a câştigat detaşat alegerile parlamentare, iar cele două partide mari, istorice, conservator şi socialist, au fost aruncate în aer, atomizate. Dar iată că începând din 17 noiembrie 2018, de două luni, purtând „veste galbene", Franţa e în stradă (strigând adesea din cortegii „Macron, t'es foutu, / Les Français sont dans la rue" - „Macron, eşti terminat, / Francezii sunt în stradă").

La 1789, în 14 iulie (devenită Ziua Naţională a Franţei), la Versailles, regele Ludovic al XVI-lea a fost informat de şambelanul său, ducele de La Rochefoucauld-Liancourt, că a căzut Bastilia şi guvernatorul închisorii a fost omorât. Legenda spune că regele a întrebat : „Dar e o revoltă ?" Marele maestru al Garderobei Regale ar fi răspuns : „Nu, Sire, e o revoluţie !" Între preşedintele bogaţilor („Emmanuel Macron nu e preşedintele bogaţilor, ci al foarte bogaţilor" - François Hollande dixit) şi cei vreo zece miliardari din spatele său (proprietari ai întregii medii mainstream) nu mai există puternicele partide istorice, de dreapta, conservator (Les Républicains), şi Partidul Socialist, al stângii, nu mai există nici sindicatele, discreditate, şi nici alte corpuri intermediare, ca să încaseze pentru preşedinte şi pentru oligarhi loviturile, atacurile unei populaţii sărăcite de criză şi de o fiscalitate excesivă, o populaţie periferizată şi abuzată. După ce s-au amestecat atât de grosolan în alegeri, impunându-şi propriul preşedinte şi o majoritate în Parlament, nu e deloc exclus ca miliardarii, oligarhii francezi să ajungă ei înşişi în prima linie şi să fie puşi la contribuţie cu averile lor imense pentru a satisface cererile din ce în ce mai mari, serioase şi justificate, deşi revoluţionare, ale Vestelor galbene. Vestele galbene cer justiţie fiscală şi socială, democraţie autentică şi din ce în ce mai vehement ieşirea din Euro, din UE şi din NATO.

În luna mai 2019 vom avea alegerile pentru Parlamentul European. Rezultatele deja anticipate pot schimba faţa Uniunii Europene, pot confirma triumful populismului, al naţionalismului, al protecţionismului, şi pot opri cel puţin pentru o vreme ascensiunea globalismului, a mondialismului impus de bănci, de multinaţionale, de finanţa mondială deţinută de câteva familii cunoscute, de Banca Mondială, de FMI, sub controlul Băncii Reglementelor Internaţionale (BIS).

Tot în aceste şase luni în care România va asigura preşedinţia Uniunii Europene, pentru a spori nesiguranţa şi a accelera degringolada, Partidul Democrat din SUA va încerca prin toate mijloacele să-l destituie pe Donald Trump. Meciul dintre Trump şi Partidul Democrat a început, de fapt, el nu face decât să continue cu faimosul shutdown (blocaj bugetar, cu neplata salariilor). 800 de mii de angajaţi ai statului au fost trimişi în şomaj tehnic sau în concediu forţat. Instituţii ca Departamentul de Stat (Externele) sau Securitatea Internă (Internele) au fost închise până se va ajunge la o înţelegere. Care poate veni imediat, peste săptămâni, luni sau chiar ani (Donald Trump a ameninţat cu luni şi ani). Totul se petrece în jurul banilor ceruţi pentru construirea unui zid de beton armat la graniţa cu Mexicul, o idee considerată aberantă a lui Donald Trump din campania sa electorală şi căreia democraţii nu vor să-i dea curs.

Crizele cele mai mari se manifestă azi în primele trei mari democraţii istorice. Brexit-ul în Marea Britanie, revolta Vestelor galbene în Franţa, războiul politic intern în SUA, la care se adaugă războiul comercial declanşat de preşedintele Donald Trump cu China, cu UE, cu Rusia şi, în general, cu aproape toată lumea. Uniunea Europeană, îmbătrânită, cu o natalitate foarte deficitară, ameninţată de toate migraţiile, nu mai este centrul civilizaţional al lumii, iar în răstimp, centrul economic şi financiar pare că s-a mutat în Asia.

Într-un asemenea an al tuturor dezastrelor, căderilor, în aşteptarea recesiunii şi a marii crize economice, n-ar fi fost păcat ca UE să fie condusă de altcineva decât de marea democraţie din România ? Şi de Jean-Claude Juncker, cel grav atins de „sciatică", el însuşi o Viorica Dăncilă a Angelei Merkel şi a Germaniei ? Cu chefuri fără număr, la mănăstiri, în Deltă şi la Sibiu, cu muzici, cu manele şi lungi discuţii inutile !

Petru Romosan