Revoluționarii loviturii de stat

Alăturarea cuvintelor de mai sus este un non-sens. Dacă în decembrie 1989 a fost o lovitură de stat, atunci nu pot exista revoluționari. Ci doar învingători și victime. Dacă, dimpotrivă, a existat o revoluție, atunci emanații ei nu pot fi anchetați, judecați și condamnați pentru genocid. Numai că în România, iată, totul este posibil. Avem o anchetă și vom avea un proces. Pe această temă. Cum procedăm?

Din 1989 și până azi, în mod consecvent, am susținut teza conform căreia în România a avut loc o lovitură de stat, care l-a răsturnat pe Ceaușescu și echipa sa de conducere, aducând la putere o altă garnitură de conducători. Această lovitură de stat s-a derulat până au avut loc primele alegeri și, în primele zile de după fuga cuplului Ceaușescu, a costat viețile a peste 1000 de români.

O bună parte dintre cei care au venit atunci la putere, în frunte chiar cu Ion Iliescu, erau vechi comuniști, mulți dintre ei formați sau chiar recrutați la Moscova. Din această perspectivă, echipa cea mai dură era alcătuită din Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu, Dan Marțian, Nicolae Militaru, Vasile Ionel și alții. Alți lideri instalați la putere după căderea cuplului Ceaușescu făcuseră anterior, la propriu, naveta între Moscova și Washington, cum erau de exemplu Silviu Brucan sau Petre Roman, al cărui tată avusese stagii îndelungate în URSS și, apoi, o vreme, deținuse funcții de conducere în regimul lui Dej, în timp ce Petre Roman fusese școlit în Franța, dobândind astfel o cultură și o dimensiune occidentală.

Revolta populară declașată mai întâi la Timișoara și apoi la București și alimentată de mai multe servicii secrete din lume, poate că s-ar fi transformat într-o revoluție, dacă echipa care, în final, a preluat puterea, nu ar fi intervenit cu brualitate și în mod abil pentru a ține lucrurile sub control și a-și consolida propriile poziții.

Dovada teoretică că așa stau lucrurile și nu altfel constă în faptul că „emanații" au ascuns opiniei publice faptul că soții Ceaușescu fuseseră capturați la doar două ore după ce părăsiseră Comitetul Central. Nu există vreo altă explicație logică că, din 22 decembrie până în ziua de Crăciun, populația a fost menținută într-o stare de teroare, ascuzându-li-se oamenilor adevărul, decât această strategie nefericită de preluare în forță a controlului. „Teroriștii" s-au născut din această stare de enormă presiune psihologică, transformată în teroare. Teroarea a creat teroriștii, iar nu teroriștii au creat teroarea.

Nu am fost prea mulți cei care am susținut în toți acești ani faptul că, în România, nu a avut loc o revoluție, ci o lovitură de stat. Contraargumentul invocat de cei care ne-au vorbit despre revoluție este faptul că, într-adevăr, treptat, societatea românească s-a democratizat în mod relativ, România ajungând chiar în situația de a se califica pentru aderarea la NATO și la Uniune Europeană. Ion Iliescu chiar a argumentat în acest sens, explicându-ne că a avut loc o revoluție care s-a desfășurat nu instantaneu, ci în timp.

Și iată că acum, la o distanță de peste un sfert de secol, procurorii investigând ani de zile evenimentele de atunci, au ajuns la concluzia, sub aspect istoric, că în decembrie 1989 a avut loc nu o revoluție, ci o lovitură de stat. Și că principalii „emanați" ar fi vinovați pentru crime împotriva umanității, deciziile lor fiind fatale pentru cel puțin 1000 de persoane. Le reamintesc celor care au uitat, că în 2005-2006 am făcut obiectul unei anchete penale și a unui proces penal nu numai pentru că am susținut o dezvăluire conform căreia, în timpul studenției sale la Moscova, Ion Iliescu fusese recrutat de KGB, ci și fiindcă am descoperit și publicat un document de mare însemnătate. Conform acestuia, Ion Iliescu îi dăduse dispoziție unui maior de Securitate pe nume Ciocodei să le împartă arme cetățenilor dintr-un depozit aflat lângă televiziunea publică, pentru ca aceștia să apere acest obiectiv de teroriști, care până la acea oră nu se manifestaseră în niciun fel.

Arestat de procurori, chiar în acele zile din decembrie, cu memoria proaspătă, Ciocodei întocmise un raport pe care îl semnase și în care relatase cele întâmplate. Eu pusesem mâna pe o copie a acestei depoziții, făcută de Ciocodei în fața procurorilor. În cursul procesului însă, care a avut loc câțiva ani mai târziu, Ciocodei și-a contestat propriul raport, nu în sensul că ar fi fals, ci în sensul că atunci, în decembrie 1989, era tulburat și a scris lucruri greșite. Ion Iliescu era președintele României, astfel încât am fost condamnat în primă instanță la un an de închisoare cu suspendare, câștigând procesul abia la apel, apel desfășurat după ce Emil Constantinescu devenise președinte al României.

Am deschis paranteza de mai sus pentru a explica un fapt uluitor. Și anume că dacă în cele din urmă Justiția le va da dreptate procurorilor, fie și numai în parte, este limpede că, implict, istoria va fi refăcută pe cale judecătorească. Stabilindu-se că, de fapt, a avut loc o lovitură de stat. Iar unii dintre cei care s-au plasat în fruntea revoluției nu numai că nu au fost în realitate revoluționari, pentru că nu a existat o revoluție, dar, mai mult decât atât, se fac vinovați de crime împotriva umanității.

Evident, până când lucrurile acestea vor fi dovedite și în ciuda poziției mele vizavi de evenimentele de atunci, toate aceste personaje în frunte cu Ion Iiescu beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Ce se va întâmpla însă dacă se va stabili că a avut loc o lovitură de stat combinată cu un genocid? Ce ne vom face atunci cu miile de persoane din toată țara rănite de gloanțe după arestarea cuplului Ceaușescu și ce ne vom face cu familiile celor peste 1000 de decedați? Cei mai mulți dintre aceștia au certificate de revoluționari și, în aceast calitate, au primit și primesc din partea statului român înlesniri și ajutoare de tot felul. Ce vor deveni toate aceste persoane dacă nu vor mai fi revoluționari? Se vor transforma în simple victime ale unei lovituri de stat?

Este în stadiul finalizării o anchetă penală și va urma un proces, care ar putea pune istoria recentă în cu totul și cu totul alți termeni decât cei oficiali și care ar putea schimba toate manulalele de specialitate. Procesul se poate încheia în această generație cu o singură condiție însă: dacă va fi desemnată o instanță dedicată acestei cauze și determinată să judece zi de zi, până când va putea fi dată o sentință. Altfel, în ritmul obișnuit în care lucrează Justiția română, procesul va dura o mie de ani. Iar peste o mie de ani nimeni nu va mai fi prea interesat, dacă în Româia a avut sau nu a avut loc o lovitură de stat.

Sorin Rosca Stanescu