PSD are două soluții rele. Sau trei?

Legat de asumarea răspunderii și de o moțiune de cenzură în contrapartidă, PSD se poate face că plouă. Iar aceasta este o soluție rea. Sau introduce moțiunea și pierde prin neprezentare. Sau, atenție, introduce moțiunea, câștigă, dă jos Guvernul și trebuie să revină la butoane cu un președinte ostil, cu o opoziție pe val și în prag de alegeri locale și parlamentare. Tot rău. Există însă o soluție super-rea. Ca PSD chiar să nu facă nimic. Și să stea cu mâna întinsă către PNL. Cerând de pomană.

Într-o logică ținând de morala politică, PSD, fiind cel mai important partid de opoziție, are obligația să reacționeze printr-o moțiune de cenzură la actul de asumare a răspunderii pe buget, care reprezintă un act de viol asupra Constituției. PSD, ca partid democratic și responsabil pentru ceea ce se

întâmplă în România, are obligația ca, din principiu, să apere Legea Fundamentală și să facă tot ce-i stă în putință pentru a se opune unui act politic fără precedent, cel al promovării bugetului prin asumarea răspunderii. O opoziție făcută la Curtea Constituțională în acest caz este un eufemism. Este doar un gest de simulare a unei contraofensive. Singura formă de opoziție reală este în Parlament. Întrebarea e de ce PSD are atât de multe ezitări în a introduce o moțiune de cenzură.

Răspunsul oficial, transmis opiniei publice prin vocea lui Marcel Ciolacu, este o tâmpenie fără seamăn. Dacă nu introduce moțiunea de cenzură, nu o face pentru a nu amâna intrarea în vigoare a legii bugetului. O lege a bugetului făcută de PNL. Și care, după opinia PSD, este o lege proastă. Care va perverti creșterea. Transformând-o în descreștere. Ce se întâmplă, conform acestei logici, dacă, până la sfârșitul anului, proiectul bugetului de stat nu se transformă în lege? Anul 2020 va debuta pe vechea lege a bugetului? Pe legea PSD. Pe care PSD o consideră a fi o lege bună. Din acest motiv, refuzul moțiunii de cenzură sub pretextul amânării bugetului este nu numai o prostie, dar reprezintă și o minciună ușor de demontat.

În subliminal, Marcel Ciolacu, în calitatea lui de interimar la conducerea PSD, ne transmite un alt argument. Vorbind despre necesitatea ca mai multe partide din opoziție să colaboreze pentru o moțiune de cenzură, în condițiile în care PSD nu le-a contactat în acest sens, deși ar fi trebuit să aibă inițiativa, Marcel Ciolacu ne transmite două semnale. 1). Că partidul pe care-l reprezintă nu are suficienți mușchi pentru a susține cu succes o moțiune de cenzură și că în acest sens ar avea nevoie de susținerea altor partide, iar această susținere lipsește. 2). Că eșecul unei moțiuni de cenzură ar fi catastrofal pentru PSD și, în aceste condiții, este mai bine să renunțe. În realitate, acum, în prag de An Nou, când cei mai mulți parlamentari ai opoziției, în ciuda avertismentelor simulate de la centru și-au aranjat concedii de odihnă, multe peste mări și țări, este greu de presupus că Marcel Ciolacu, încă destul de vulnerabil în poziția pe care o deține, are capacitatea de a-i mobiliza pe senatori și deputați, astfel încât să poată asigura o prezență exemplară la vot. Ca să nu mai vorbim de parlamentarii celorlalte partide de opoziție, asupra cărora Ciolacu nu are nici cea mai mică influență. Așa este. O moțiune de cenzură în acest moment, între Crăciun și Anul Nou, nu poate fi susținută cu succes. Tocmai din acest motiv, Ludovic Orban și-a și asumat riscul, susținut fiind și de Klaus Iohannis, de a înnegri o pagină a Constituției României. Dar este la fel de valabil și un alt tip de raționament. Dacă PSD se organizează exemplar, chiar și în condiții de vacanță, ținând cont de faptul că bugetul nemulțumește celelalte partide din opoziție, atunci Guvernul Orban ar putea fi măturat de la Palatul Victoria. Iar în locul lui ar trebui să vină un Guvern de coaliție. Condus de PSD. Ar fi o răspundere mult prea mare pentru umerii efeminați ai lui Marcel Ciolacu. Nu aceasta este intenția lui. În niciun caz Ciolacu nu are intenția de a-și asuma răspunderile unui bărbat de stat.

Dar argumentele de mai sus nu însemnă nicidecum că moțiunea nu trebuie introdusă și nu trebuie dezbătută de către cei care vor fi prezenți sub ochii cetățenilor României. Neintroducerea moțiunii și nedezbaterea acesteia înseamnă nesancționarea morală a PNL, trecerea practic sub tăcere a modului în care acest partid a călcat în picioare Constituția și, de asemenea, refuzul programatic al principalului partid de opoziție de a le explica românilor unde este greșită această lege a bugetului și ce consecințe vor decurge din asta. Refuzul reprezintă pur și simplu renunțarea la un instrument democratic, transparent de luptă.

A introduce moțiunea reprezintă aparent un risc asumat de PSD de a pierde la scor, întrucât nu vor exista suficiente voturi. A nu introduce moțiunea prejudiciază și mai mult PSD pe termen mediu și lung. Argumentele celor care aduc acuzații legate de un blat politic - și mă număr printre aceștia - vor căpăta în viitor o greutate și mai mare.

Marcel Ciolacu optează în realitate pentru un al treilea scenariu. El adâncește criza de credibilitate din PSD, pentru că știe că în felul acesta partidul va fi și mai vulnerabil iar șansele de a-l lua captiv devin și mai consistente. Aruncat într-o nouă criză, și mai profundă decât cele anterioare, PSD va accepta mai ușor compromisul pe care Marcel Ciolacu îl propune. Ce vrea el de fapt? Am mai spus. Vrea să pună mâna pe conducerea partidului, în urma unui Congres extraordinar făcut cât mai reprede, astel încât organizațiile locale să nu aibă timpul necesar ca, prin organizarea unor conferințe, să poată înlocui conducerile interimare prin conduceri stabile, validate prin vot. Și care eventual să scape controlului lui Ciolacu. Doar atât?

Marcel Ciolacu vrea mai mult decât atât. Cu riscul de a rupe PSD în două, el are intenția fermă de a organiza Congresul în baza confruntării unor rezoluții. Va fi rezoluția sa și a grupării pe care o reprezintă contra unei alte rezoluții sau contra altor rezoluții ale altor grupuri din PSD, pe care Ciolacu nu le reprezintă. Ce este rezoluția? Aparent, cel puțin, un document programatic, validat de Congres, și care reprezintă una dintre opțiunile posibile legate de viitorul acestui partid. Dacă o rezoluție iese câștigătoare, cealaltă rezoluție sau celelate rezoluții sunt aruncate la coșul de gunoi. Chiar dacă și ele cuprind prevederi, care ar fi benefice pentru revigorarea partidului. Numai că rezoluțiile aruncate la coșul de gunoi merg la pachet cu inițiatorii acestora. Un Congres organizat pe o asemenea bază înseamnă că Ciolacu se va pune în fruntea unui grup de interese din interiorul PSD, care va fi validat odată cu rezoluția. In corpore. În noua conducere, conform planului lui Ciolacu, nu va exista absolut nicio persoană care să aibă altă opinie decât cea împărtășită de el. Va fi o echipă omogenă. O echipă beton. Impenetrabilă. În interiorul partidului, la vârf, nu va mai exista dezbatere. Mult timp după Congres. Cine va fi contra va fi excomunicat de îndată. Pentru că va încălca disciplina de partid. Nu vor mai fi permise nici măcar grupuri de reflecție. Ciolacu își va vedea astfel consolidată poziția. Și în acest moment nu îl interesează absolut deloc dacă PSD pierde sau câștigă în bătălia cu PNL. Nici măcar dacă se rupe în două. Acesta este adevăratul său obiectiv.

Dintre două rele, Ciolacu nu alege niciuna. Alege un al treilea rău. Infinit mai periculos.

Sorin Rosca Stanescu