Perpetuarea sistemului după Lazăr

Mulți se miră cum de este posibil ca Augustin Lazăr să iasă liniștit la pensie. Cu 30 de mii de lei lunar. După tot ce s-a demonstrat că a făcut. Și cu perspectiva de a ajunge, propus de președintele României, judecător la Curtea Constituțională. Sau cine mai știe în ce altă demnitate. Este posibil ca un produs clasic și abject al neostalinismului ceaușist să se mențină la vârful acestei societăți? Da, este posibil.

Toți cei care consideră că între regimul ceușist și România de azi există o linie de demarcație profundă și definitivă sunt uimiți de ascensiunea unui personaj ca Augustin Lazăr și de modul în care acesta este menținut până la capăt la vârful Parchetului General, în ciuda dezvăluirilor terifiante și perfect documentate care s-au făcut. Și oameni nu înțeleg de ce. Până la urmă, pe Klaus Iohanis îl leagă de Augustin Lazăr doar interesul personal? Cel al dosarelor sale penale și al dosarului penal al Primei Doamne? Sau relația e mai puternică? Mai solidă? Mai adânc subterană? Cum de este posibil ca segmente importante ale societății românești să nu reacționeze? Sau chiar să reacționeze, dar în favoarea lui Augustin Lazăr? Ca și când acesta ar fi exponentul noii Românii. Iar contestatarii săi, ai României totalitariste. Există sau nu o explicație logică pentru acest aparent paradox?

Începe să se facă lumină. Prin intermediul dezvăluirilor făcute zi de zi la Antena 3. Și la România TV. Augustin Lazăr nu este un exponent rătăcit al regimului represiv de dinainte de 1989, care supraviețuiește azi în mod spectaculos, miraculos și excepțional. Dimpotrivă. El reprezintă un fenomen. Fenomenul continuității. Iar toate informațiile care ne izbesc în obraz confirmă acest lucru.

Un fost procuror comunist, pe care Securitatea l-a avut în obiectiv, pentru a-l pregăti în taberele ei de instruire, astfel încât să corespundă „exigențelor" atunci când, ca și Augustin Lazăr, urma să îndeplinească sarcina de încredere de a conduce pe lângă penitenciare colectivele de eliberări condiționate, rupe tăcerea și demontează întregul sistem. Deținuții politici nu prea aveau scăpare. Între altele, și pentru că procurorii care răspundeau de ei lucrau la ordinele Securității. Acestea erau mai presus chiar și decât legea comunistă. În această situație s-a aflat Augustin Lazăr. Ei și? Acesta este doar trecutul acestui om. Și trecutul altora ca el. Un trecut renegat de către aceștia și aruncat la lada de gunoi a istoriei după decembrie 1989. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa.

În urmă cu doi-trei ani, atât eu cât și Lumea Justiției dezvăluiam o realitate terifiantă. În baza blestematelor protocoale, care au funcționat sub doi președinți ai României, în baza parteneriatului ilegal dintre Serviciul Român de Informații, Parchetul General, Înalta Curte de Casație și Justiție și CSM, sute de procurori și judecători, în baza unor programe detaliate și de lungă durată, erau instruiți în tabere speciale, unele chiar în locații secrete ale principalului serviciu secret al României. Instruiți ca să ce? Instruiți cum să încalce legile statului, cum să confecționeze probe, cum să determine diverse persoane să depună mărturii mincinoase, cum să întocmească dosare ale unor oameni aflați pe lista neagră, cum să-și prezinte rechizitoriile în fața instanțelor de judecată și cum, în cazul acestora, să fie aruncațe după gratii respectivele persoane, devenite dintr-un motiv sau altul ținte ale sistemului. Am publicat și eu, a publicat și Lumea Justiției numeroase informații în acest sens, însoțite de documente și chiar de fotografii. Am prezentat inclusiv mecanismul financiar prin care cheltuielile pentru instruirea procurorilor și judecătorilor erau suportate din fonduri europene destinate... dezvoltării familiei. Am dezvăluit chiar și sumele cheltuite astfel.

Ce aduceau nou acele dezvăluiri? Faptul că exista, în baza protocoalelor și a unei politici la înalt nivel, un întreg mecanism prin care societatea era controlată, în special în sferele politice, economice, media, sindicale și religioase. În baza principiilor „cine nu e cu noi e împortiva noastră", „iar cine este împotriva noastră trebuie stârpit". Nu exist nicio garanție că acest mecanism, care funcționa efectiv în urmă cu doi ani, nu ar mai funcționa și azi într-o formă mai discretă. Ce demonstrează acest tip de colaborare descris mai sus?

Este o demonstrație cât se poate de concludentă a continuității. Practicile din sistemul stalinist au supraviețuit în sistemul ceaușist și s-au perpetuat după decembrie 1989. De această dată, într-un mod infinit mai periculos. Nu atât pentru că ele au fost mascate sub o aparență de democrație. În definitiv, și sub Ceaușescu România semnase Convenția de la Helsinki. Și edictase un Cod penal, care aparent respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Adevăratul pericol constă în faptul că de această dată, după decembrie 1989, Securitatea a scăpat de stăpâni. Ea nu mai este la cheremul unui partid, fie el și Partidul Comunist. Și nu mai stă la mâna unui președinte, fie el și un președinte ales aparent democratic. Scăpată de sub orice control și insinuată în întreg aparatul statului, înșurubată în primul rând în Justiție, Securitatea s-a transformat în stat în stat. Și de aceea exponenții săi sunt promovați, menținuți în funcții înalte și apărați până la capăt. Cazul Augustin Lazăr este din această perspectivă exemplar. Un caz tipic. De școală. De aceea nu este deloc întâmplător faptul că nimeni nu se atinge nici măcar de un fir de păr din părul său vopsit. Este, vă rog să remarcați, cel puțin dramatic cum organizații ale societății civile apărute imediat după decembrie 1989 și cu merite indiscutabile în tentative de a democratiza România, cum sunt Societatea Timișoara sau GDS, se compromit iremediabil, practic se autodetonează, cu sigurul scop de a menține în funcție sistemul. Și pe exponenții acestuia. Dintre care un loc cu totul și cu totul special îl are acest Augustin Lazăr.

Sorin Rosca Stanescu