Pentru o Românie a normalităţii

Postat la: 06.08.2016 08:29 | Scris de: ZIUA NEWS

Pentru o Românie a normalității

În urmă cu 26 de ani, pe data de 2 august, ieșeam din penitenciarul Jilava, în urma detenţiei politice la care fusesem supus de către regimul FSN, instalat la putere obstrucţionând voinţa şi aspiraţia românilor spre o societate liberă şi firească. Pentru a desăvârşi ampla campanie de discreditare publică desfăşurată împotriva mea, ca reprezentant al studenţimii și exponent al Pieţei Universităţii, regimul FSN a încercat prin diverse modalităţi să mă elimine din spaţiul public, arestarea sub acuzaţia falsă de instigare la violenţă fiind ultimul resort la care mai putea apela după tentativa nereuşită de linşaj din timpul mineriadei.

Datorez eliberarea mea deopotrivă românilor care şi-au arătat solidaritatea prin manifestaţii publice (cea mai cunoscută fiind Marşul Alb din 13 iulie 1990), oamenilor corecţi din instituţiile statului, care nu au cedat presiunilor, precum şi instituţiilor şi personalităţilor din ţări cu democraţii consolidate, care au cerut o anchetă corectă și respectarea legalităţii. Am considerat important să marchez această zi dorind să supun atenţiei opiniei publice modul de lucru și felul în care au înţeles să schimbe societatea românească acele grupări, străine intereselor româneşti, care au dominat spaţiul politic în ultimul sfert de veac. Niciodată nu am fost de acord cu viziunea lor, nici înainte de 1989, nici după şi nădăjduiesc că România este pregătită să pună punct unei lungi și nefaste etape, iar românii vor găsi puterea de a relansa procesul de normalizare a vieţii noastre publice și instituţionale.

Mi s-a reproșat în ultima vreme că nu am adus suficiente clarificări cu privire la "unele" activităţi pe care le-aș fi desfășurat în trecut. Cu toate că informaţiile despre mine sunt publice de foarte mulţi ani, cei mai mulţi au căzut în capcana întinsă de aceleași grupuri interesate să creeze confuzie şi suspiciune în jurul persoanei mele folosindu-se de expresii scoase din context care au deturnat sensul activităţilor pe care le-am avut de-a lungul timpului. În decembrie 1989 România punea punct unui regim totalitar în care simpla menţionare a unor valori spirituale sau a unor deziderate naţionale precum realipirea Basarabiei erau considerate radicale. Orice referiri la autori precum Eliade, Noica, Cioran, Ţuţea sau la lucrări ale culturii române interbelice erau etichetate ca fiind de tip legionar şi fascist. În 1989, înainte de revoluţie, am fost anchetat de către securitate pentru că promovam asemenea autori, pentru că frecventam persoane ca Petre Ţuţea, pentru că aveam un discurs creştin, de susţinere a valorilor culturale autentice.

Iată că, la 26 de ani de la o presupusă eliberare de tarele trecutului, etichetele de legionarism şi de fascism au rămas neschimbate. (În perioada anilor '50 au fost utilizate de comuniştii de extracţie kominternistă pentru a anatemiza orice adversar politic şi a-l decredibiliza, pentru a putea justifica acţiunea de epurare a societăţii româneşti de așa-zisele elemente care stânjeneau politica lor abuzivă. În acea perioadă, dacă nu erai comunist puteai fi în orice clipă etichetat fascist. Nu avea nici o importanţă că cei acuzaţi nu aveau nici o legătură cu fascismul.)

Acest tip de tactică propagandistică a fost utilizată de către o parte (din păcate, dominantă) a aparatului statului comunist - rebranduit FSN - încă din prima lună după Revoluţia din decembrie 1989. În cadrul contramanifestaţiei din 28 ianuarie 1990 organizată de FSN ca reacţie la un miting de protest al formaţiunilor de opoziţie împotriva hotărîrii FSN de a participa la alegeri, muncitorii din marile platforme industriale ale Bucureştilor au fost instigaţi să scandeze lozinci precum "Moarte intelectualilor!" şi "Jos cu fiii de chiaburi şi de legionari!" Desigur, mitingul opoziţiei (protestul, revendicările) nu aveau nici o legătură cu legionarismul, eticheta fiind lansată de FSN doar pentru că stârnea emoţie şi, astfel, puteau fi canalizate împotriva adversarilor politici.

Etichetele de fascist şi de legionar au fost utilizate apoi masiv în contextul manifestaţiei din Piaţa Universităţii pentru a crea o imagine falsă despre mulţimea care manifesta paşnic pentru o societate democratică. A existat și atunci o isterie deşănţată şi mincinoasă, similară cu cea la care am asistat cu toţii în primăvara acestui an. În timpul manifestaţiei nu a existat nici un act cu caracter fascist sau xenofob (manifestaţia, pe tot parcursul ei, a fost filmată şi discursul meu public este o dovadă a acestui lucru). Nu s-a promovat sub nici o formă extremismul, mesajul nostru fiind exclusiv non-violent. Cu toate acestea, revendicările manifestanţilor din Piaţa Universităţii, (printre care punctul 8 din Proclamaţia de la Timișoara), erau prezentate de ziarul oficial al FSN astfel: "Demne de consemnat sunt câteva acţiuni propuse de "grupul de acţiune", sub directa "indicaţie" a lui M. Munteanu: demascarea şi pedepsirea tuturor agenţilor, informatorilor şi provocatorilor fostului regim, precum şi ai actualului regim; efectuarea de presiuni psihice asupra oamenilor politici adverşi; trecerea la măsuri drastice, inclusiv eliminarea fizică. Frumos n-am ce zice! Un adevărat program legionar." (Dimineaţa, 17 mai 1990, p. 4)

Punctul 8 din Prolamaţia de la Timisoara nu constituia nici o "agresiune" fizică sau psihică la adresa adversarilor politici, ci era revedicarea legitimă a societăţii româneşti ca celor care au făcut parte din structurile înalt decizionale ale regimului comunist să nu li se mai permită, o vreme, să acceseze parghiile puterii în sistemul democratic care se constituia. Aceasta din simplul motiv că cei mai mulţi dintre acei foști lideri erau legaţi, atât ca mentalitate cât și din punctul de vedere al unor condiţionări, de interese și orientări nocive pentru România. De aceea ni s-a părut firesc să atragem atenţia asupra acestor lucruri, tocmai pentru a nu ne lăsa păcăliţi de cei care doreau să profite de starea de confuzie creată și care încercau să se strecoare, din nou, la putere o dată cu Revoluţia din ‘89. Pentru că am îndrăznit să cerem asta, am fost etichetaţi „fasciști".

De asemenea, am fost catalogaţi „fundamentaliști" ortodocși pentru că demonstranţii au cântat „Hristos a înviat!" sau pentru că, uneori, oamenii se rugau pentru sufletele morţilor din 21 decembrie 1989. Ori pentru că manifestanţii se opuneau buldozerelor trimise de autorităţi cântând sau așezându-se în genunchi, având întotdeauna o atitudine non-violentă. Toate aceste lucruri au fost prezentate ca fiind indicii de „fundamentalism", de „misticism obscur", de... extremă! Pentru mulţi reprezentanţi ai puterii de atunci - ca și pentru unii ong-iști neomarxiști de azi - prezenţa deasupra balconului Pieţei Universităţii a icoanei Maicii Domnului a constituit şi ea o "dovadă" de fundamentalism sau legionarism al studenţilor.

Asemenea activiști politico-civici sunt, de fapt, exponenţii unor mentalităţi ateiste, intolerante, oameni care nu au exerciţiul dialogului autentic, plini de ură împotriva opţiunii creștine a marii majorităţi a societăţii româneşti. Şi astăzi auzim manifestându-se zgomotos în spaţiul public indivizi isterizaţi împotriva oricăror referiri la credinţa poporului român și la valorile civilizaţiei creștine. Ceea ce nu vor și nu pot înţelege propagandiștii ateismului - ateism, mai nou, ascuns sub diferite camuflaje "progresiste" - este că valorile creștine constituie repere identitare esenţiale ale civilizaţiei noastre și a le susţine reprezintă un drept democratic, firesc, al cetăţenilor României.

În 13 iunie 1990, înainte de venirea minerilor în Bucureşti, guvernul condus de domnul Petre Roman a publicat un comunicat în care "informa" că în Piaţa Universităţii se petreceau acte de rebeliune legionară. Citez: "este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea." (Se pare că dl. Petre Roman a rămas cantonat și azi, în acelaşi tip de discurs, chiar dacă, între timp, a devenit... liberal.) Ca să nu mai amintesc de modul în care domnul Ion Iliescu însuşi le mulţumea minerilor pentru că au scăpat Bucureştiul de «elemente de-a dreptul fasciste, multe din ele drogate ». Pentru a-i instiga şi a-i mobiliza pe mineri, organizatorii mineriadei le-au distribuit acestora în drum spre Bucureşti un număr special din ziarul Adevărul, în care "reporterii Adevărului aflaţi la datorie" vorbeau despre steaguri verzi care fluturau pe Universitate şi rebeliune legionară în Bucureşti.

Ca acestea sunt nenumărate alte situaţii. Păstrez în arhiva personală fotocopiile ziarelor apărute în acea perioadă şi în măsura în care istoricii sau jurnalistii de astăzi sunt interesaţi de reconstituirea corectă a faptelor, le pot pune la dispoziţie. Care erau, așadar, „actele de tip legionar" din Piaţa Universităţii? Unde erau "elementele fasciste"? Au fost zeci și zeci de mii de oameni din Bucureşti la aceste manifestaţii, martori la tot ce s-a întâmplat atunci. Ei pot confirma oricând că pur și simplu nu au existat asemenea "acte" sau "elemente". Faptul că dl. Ion Iliescu a ţinut să dezinformeze cu privire la așa-zise steaguri verzi înfipte în Balconul Universităţii ţine, probabil, de reflexele sale, bine antrenate încă din tinereţea sa politică. Detractorii de astăzi, însă, ce scuză au?

De 26 de ani vorbim despre nevoia de a ne elibera de urmele mentalităţii de sorginte bolșevică. Dar a fi "anti-comunist" nu se reduce la a te proclama public ca atare, ci înseamnă să te opui unei realităţi totalitare. Anticomunismul nu înseamnă neo-comunismul sub acoperire, camuflat în miliţii politice civile (practicat din plin în societatea de astăzi) şi nici dezmăţul ideologiilor anilor 50, coafate în stil post-modernist, însă la fel de anti-creştine, anti-naţionale şi anti-democratice. Anticomunismul înseamnă, întâi de toate, elimininarea reflexelor totalitare, anti-democratice, rezistând tentaţiei de a-l reduce la tăcere pe cel care nu gândeşte ca tine.

Câte dintre grupurile publice de astăzi au acea putere necesară democraţiei de a-i respecta la rândul lor pe cei care au opţiuni de viaţă în care valorile religioase, patriotice sau respectul pentru rădăcinile care au contribuit la civilizaţia noastră europeană sunt importante? Câţi îi pot primi la masa de discuţie fără o să îi insulte că ar fi "de grotă", fără să-i numească "retrograzi", "medievali", "înapoiaţi"? Câţi au puterea de a fi civilizaţi, de a nu fi extremişti, de a nu impune o societate a monologului? De a face exerciţiul democraţiei şi de a se dezbăra de ideologii potrivnice, care le batjocoresc gândirea şi simţirea? Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul bolșevic nu a fost numai anti-meritocratic şi anti-democratic, ci a fost şi anti-religios şi anti-naţional. Iar aceste atitudini sunt şi ele povara urmelor dureroase lăsate de acest regim societăţii noastre.

Un alt front de atac, lansat tot în perioada Pieţei Universităţii, de această dată cu scopul de a crea suspiciune şi dezbinare în rândul participanţilor la demonstraţie, a fost acela ca aş fi fost un ins infiltrat între ei, un securist. Maşina de propagandă a fluturat tot felul de „angajamente" și chitanţe măsluite (aflu, mai nou, că presupusa chitanţă ar fi... dispărut!), ca să se inoculeze ideea că aş fi fost colaborator (!!!) al regimului pe care, culmea, îl contestam, regim care nu s-a sfiit să pună la care lichidarea mea fizică. Miza acestei campanii nu eram eu, cum nu sunt eu, ca persoană, nici acum, în campania resuscitată anul acesta. Şi atunci, ca şi acum, miza a fost capitalul de credibilitate al societăţii românești autentice.

Odată declarat colaborator al securităţii, ar fi urmat firesc o compromitere a însuşi fenomenului Piaţa Universităţii, căruia i s-ar fi deturnat sensul de mişcare patriotică legitimă, sub tăvălugul de scenarii conspiraţioniste pe care le-ar fi declanşat decredibilizarea mea. În acelaşi mod şi cu acelaşi scop s-a procedat şi în restul campaniilor de denigrare, în care s-a minţit în mod deliberat şi premeditat că aş fi vândut arme (avioane, tancuri etc. !!!), că aş fi fost partener de afaceri cu domnul Virgil Măgureanu şi alte lucruri de acest gen, aberante și nesusţinute de nimic.

În 25 iunie 1990, dl. Petre Roman, într-un interviu acordat în calitate de prim-ministru agenţiei spaniole EFE declara că manifestările din Piaţa Universităţii „au avut un caracter marcat antistatal şi nu au fost organizate de rebeli din popor sau oponenţi împotriva sistemului, ci de oameni pregătiţi să atace instituţiile de stat şi democratice ale ţării", apreciind că „elemente ale fostei securităţi s-au aflat în spatele acestor acţiuni, în scopul destabilizării regimului politic". (Publicaţia Viitorul, 25 iunie 1990, p. 1) Cu alte cuvinte, Piaţa Universităţii a fost, chipurile, o acţiune a securităţii vechiului regim care încerca să blocheze democratizarea reală a societăţii reprezentată de... FSN. Ar fi de râs dacă astăzi, după 26 de ani, nu am fi regăsit în publicaţii pretins "independente" aceeaşi intoxicare.

Toată această tevatură, legată de o pretinsă colaborare a mea cu instituţiile represive ale statului este, desigur, caraghioasă. Orice om care cunoaşte modul de lucru al aparatului represiv comunist ştie că profilul familiei din care proveneam, ataşamentele dintotdeauna pentru valori neagreate de către ideologia oficială a vremii (credinţa creştină, unirea Basarabiei cu ţara, libera circulaţie, liberatea de expresie ş.a), pe care nu le-am ascuns niciodată, apropierea mea de foşti deţinuţi politici urmăriţi de către poliţia politică sau de persoane cunoscute pentru ostilitatea lor faţă de regimul comunist mă făceau incompatibil cu ideea de poliţie politică. Mai mult decât atât, pentru toate aceste lucruri, începând din 1984, am fost urmărit constant şi anchetat în mai multe rânduri, terorizat de politia politică care acţiona, în acei ani, adesea, împotriva unor oameni ca mine. Pentru a-mi construi însă portretul public dorit de ele, grupurile de putere din anii ‘90 au utilizat "selectiv" dosarul meu, din care lipsesc, și azi, sute de pagini.

Au supravieţuit, totuși, destule informaţii despre anchetele cărora le-am fost ţintă, în alte dosare, deschise pe numele celor urmăriţi şi anchetaţi împreună cu mine, care pot fi consultate de către orice persoană interesată. Orice demers serios şi de bună credinţă nu poate decât să constate că aşa-zisul meu dosar, aflat azi în custodia CNSAS, este o alăturare dezordonată de documente, scoase din logica întregului lor, multe confecţionate sau "ajustate" - probabil încă din 1990 - dosar din care multe documente au fost, evident, "pierdute" sau eliminate, pentru că, prin conţinutul lor, ar fi fost probe în favoarea mea. Nădăjduiesc că, după lunga amânare de aproape doisprezece ani de când aștept un răspuns, Colegiul CNSAS va da în final singurul verdict pe care îl poate da, acela de necolaborare cu Securitatea, constatând evidenţa și evitând prelungirea unor suspiciuni artificial induse.

Aceşti 26 de ani au constituit, din multe puncte de vedere, o prelungire nefastă a unui sistem de putere a cărui nelegitimitate a fost reclamată deschis, în nenumărate rânduri, de către societatea românească. Gândirea şi practicile politice ale grupurilor influente au făcut enorm de mult rău acestei ţări, sabotând intrarea României într-o normalitate instituţională de tip democratic. Opţiunea acestor grupări a fost aceea de a sacrifica interesele ţării şi cetăţenilor români în favoarea conservarii pentru ei înşişi şi pentru acoliţii lor a unui ansamblu de privilegii şi de avantaje nemeritate.

Pentru binele României şi al tuturor românilor, această epocă neagră din istoria noastră trebuie să se sfârşească. Iar schimbarea nu poate veni decât de la cetăţenii români, care au ocazia de a se dezbăra de avatarurile unui regim fantomatic, folosind instrumentele paşnice ale votului şi ale implicării lor civice. Aşa cum am făcut şi în trecut, mă voi implica și voi susţine întotdeauna un proiect serios de construcţie şi restabilire a normalităţii instituţionale în România. În acest sens, am fondat Alianţa Noastră şi acestui scop îi este subordonată.

Alegerile de la sfârşitul acestui an reprezintă, poate, ultima şansă a României pentru o lungă perioadă de timp în care avem ocazia să îndreptăm și să modificăm cursul istoric greșit pe care, în mod voit și iresponsabil, l-a deturnat „elita" actuală (politică și nu numai) începând cu anul 1990. Cu cine decidem să mergem pe mai departe? Cu aceleași formule perdante sau cu o nouă direcţie naţională, patriotică și responsabilă? Dumneavoastră, stimaţi compatrioţi, veţi decide în alegerile din decembrie.

Dacă societatea românească este pregătită, atunci înseamnă că anul 2016 nu va mai fi un alt an 1990 şi vom asista la începutul restabilirii direcţiilor şi coordonatelor fireşti în viaţa noastră publică, politică și instituţională. Eu mă voi implica, aşa cum am făcut din 1990 până astăzi, participând la construirea acestei normalităţi, în măsura în care oamenii între care am trăit şi am muncit vor considera că ceea ce le propun este util ţării noastre și cetăţenilor săi. 
Dumnezeu să ajute România!

Marian Munteanu

loading...