Miliardele domnului Eugen Teodorovici

Ministrul Finanțelor a comis-o. Și-a urcat în cap o bună pare a românilor care muncesc în străinătate. Și sunt câteva milioane. Este însă o gafă. O gafă mare și atâta tot. Intențiile lui Teodorovici, dacă ele nu au fost cumva pur și simplu o scăpare, un regretabil derapaj, nu se pot materializa. În niciun fel. Ceea ce nu înseamnă însă că problema în sine nu există.

România a cunoscut în ultimele trei decenii cel mai mare exod de populație pe timp de pace și fără vreo calamitate naturală din istoria universală. Mai multe milioane de oameni din zona cea mai activă a populației trăiesc, muncesc, câștigă și cheltuie afară. Cu excepția celor care mai trimit câte un ban rudelor sărace din țară. Care sunt consecințele?

Despre cauze se va scrie decenii la rând. Consecințele însă le simțim acum. Una dintre cele mai izbitoare este criza forței de muncă. O criză teribilă. Nemaiîntâlnită. România își pune problema să aducă lucrători din alte state. Evident, din afara UE. Marți, două evenimente s-au desfășurat concomitent. Unu la Palatul Parlamentului, susținut de Antena 3, și altul la Academia de Studii Economice, numit Bucharest Food Summit. În ambele, cei care au luat cuvântul au insistat asupra acestei teme. Ministrul Finanțelor, Eugen Teodorovici, după ce a gafat, se va descurca cumva. Știe și el că soluția pe termen scurt, pe termen mediu sau pe termen lung nu este nicidecum o restricționare a dreptului de muncă în Uniunea Europeană sau oriunde altundeva. Dar, totuși, o soluție există.

Dincolo de uriașa pierdere în plan uman, România pierde sume consistente de bani. Formarea unui medic specialist, ca să dau un singur exemplu, costă statul român, începând din școala primară, între 100 și 300 de mii de euro. Conform statisticilor, au plecat peste 16.000 de medici. Adăugați și personalul mediu sanitar. Numai la acest capitol România a făcut cadou miliarde de euro statelor europene. Mărind prosperitatea acestora. Numai că nu au plecat doar medici. Probabil că dacă cineva de la Ministerul Muncii sau de la Ministerul de Finanțe sau din altă parte va face câteva calcule, vom ajunge la concluzia că, într-adevăr, România este beneficiar net al fondurilor europene, încasând de la aderare până în prezent circa 30 de miliarde de euro peste tributul financiar pe care l-a plătit, dar s-ar putea ca numai la capitolul forței de muncă pierderea să fie dublă. Ce e de făcut în condițiile în care nu avem nici dreptul și nici puterea de-a călca în picioare libertatea de mișcare și de angajare a conaționalilor noștri oriunde acolo unde ei doresc?

Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus, să ne uităm puțin la ceea ce face în acest domeniu cel mai puternic stat european. Germania, care este dată de multe ori drept exemplu pentru modul în care tratează forța de muncă și gestionează beneficiile rezultate. Orice cetățean german care muncește într-un al stat, UE sau non-UE, are obligația de a plăti taxele către Fiscul statului german. În eventualitatea în care, încercând să profite de legea evitării dublei impuneri, cetățeanul german care muncește în străinătate și care plătește acolo impozitul pe venit are obligația de a plăti diferența până la procentul practicat în Germania Fiscului german. Iar uneori asemenea diferențe sunt substanțiale. Cum poate scăpa un cetățățean german de Fisc? Poate scăpa doar în eventualitatea în care renunță la cetățenia germană și solicită și primește cetățenia statului gazdă sau rezidența. În această situație, sediul fiscal se mută în țara gazdă. Cu o singură condiție însă. Ca în familia respectivă să nu existe vreun copil sau vreun soț trăitor în Germania. Dacă se întâmplă astfel, din nou apare obligația imperativă față de Fiscul german. Pe această cale, Germania încasează anual miliarde de pe urma cetățenilor săi care muncesc și trăiesc în altă parte. Treptat, România ar putea la rândul ei adopta o asemenea soluție pe care, evident, guvernanții trebuie să o negocieze cu statele gazdă.

O altă cale de a opri măcar pentru viitor exodul și de a asigura întoarcerea în țară a unor specialiști, probabil cu exepția familiilor care au copii mici, care învață deja în străinătate, este o stimulare sistematică și masivă a acestora. Eventual prin primul apartement, prima mașină și o primă consistentă de instalare. Sistemul ar putea funcționa. Cu riscul însă de abgenera nemulțumiri în rândul celor care nu au plecat din țară și prin urmare nu ar urmabsă beneficieze de asemenea cadouri făcute de cei mai săraci dintre români. Respectiv, cei care nu muncesc afară. O metodă directă de a atrage sume consistente de bani în țară și indirectă de a atrage și un anumit număr de români lucrativi este un vast program național pentru pensionarii de afară. Un pensionar afară dispune de sume lunare de bani, poate insuficente acolo unde se află, dar cu certitudine îndestulătoare pentru un trai decent în România. Să ne imaginăm că în zone extrem de pitorești și depopulate am construi pur și simplu niște orășele cochete și moderne, dotate cu toate serviciile și toată infrastructura necesară și destinate bătrânilor care se întroc acasă din statele Uniunii Europene. Aceștia și-ar vinde pe prețuri bune proprietățile de afară, ar cumpăra la un preț mult mai mic o proprietate în acest nou habitat, ar economisi în bănci sume consistente de bani, ar putea face chiar investiții dacă doresc și ar beneficia cu numai o parte din pensia pe care o au, de toate serviciile necesare unei bătrâneți liniștite. E de așteptat ca dacă s-ar întâmpla așa ceva - atenție, în alte țări, mai puțin interesate decât România, sistemul s-a dovedit viabil - atunci și reprezentanți ai următoarei generații ar putea veni mai des în România pentru a-și vizita părinții și, cine știe, poate ar decide să rămână.

E o dublă utopie? Să încercăm să procedăm ca Germania și să creăm pentru bătrânii noștri mici insule de paradis? Oare nu din asemenea utopii s-au născut marile idei și marile proiecte? Visul Marii Uniri nu era și el o utopie când țara era dezmembrată și trei sferturi din teritoriul ei era sub ocupație? Totul este să gândim. Să o facem cu curaj. Și fără să ne punem singuri frână.

Sorin Rosca Stanescu