Invincibila Securitate

Unul dintre miturile cele mai puternice, care domină în societatea noastră, este omnipotența Securității. Vechi și noi. Care provine dintr-un alt mit. Și anume că, în absența Securității, România ar fi expusă unor uriașe riscuri de securitate, putându-se ajunge la invadarea statului de către un număr uriaș de dușmani disimulați, având drept consecință dezmembrarea. Iar acest mit transcende regimurilor politice. În realitate, cum stăm?

Istoricii serviciilor de securitate românești - și aici mă refer nu la foști reprezentanți ai instituției, ci la oameni de știință care operează cu instrumente adecvate - au încercat să evalueze în ce măsură Securitatea din perioada comunistă a răspuns nevoilor de securitate ale statului. Iar concluziile sunt dezarmante. În ceea ce privește apărarea regimului și a formei de stat față de propriul popor, Securitatea s-a dovedit extrem de eficientă. A identificat și a anihilat aproape toate persoanele care s-ar fi putut opune instaurării și menținerii regmului totalitar. Mai departe și-au făcut treaba procurorii și judecătorii, aruncând după gratii sute de mii de concetățeni și suprimând chiar o parte dintre aceștia în cumplitele locuri de detenție administrate de statul comunist. La acest capitol, Securitatea și-a făcut datoria cu vârf și îndesat. Dar atunci când vorbim de riscurile de securitate ale unui stat, în mod normal nu ne referim la cetățenii acestuia, care ar putea face opoziție politică.

Adevăratele riscuri de securitate vin de afară. Din direcția dușmanului extern. În anii comunismului, mult timp dușmanul extern al României a fost identificat în rândul statelor occidentale, în special al statelor membre NATO. Pentru întreg lagărul socialist, acolo se găsea inamicul. În a doilea rând - și asta abia în a doua parte a regimului totalitar, sfârșitul perioadei Dej și întreaga perioadă Ceaușescu - a mai apărut un inamic, care rareori a fost identificat explicit în documentele oficiale. Uniunea Sovietică și celelalte state ale Tratatului de la Varșovia. Care și ele au fost însemnate drept generatoare de insecuritate pentru România. Prin urmare, în prima perioadă până prin 1964-1965, Securitatea a luptat și pe frontul intern, dar și pe frontul extern, concentrându-se asupra pericolului restaurației democrației, iar în a doua perioadă, începând din '64-'65, a mai fost conturat drept țintă și un alt potențial dușman extern, Uniunea Sovietică și toate celelate state ale Tratatului de la Varșovia. Din această nouă și amplă perspectivă, e interesant de văzut cum a răspuns Securitatea ca instituție acestor provocări legate de insecuritatea statului român.

Iar istoricii au început să fac bilanțuri. În lucrările de specialitate apar consemnate din ce în ce mai frecvent performanțele și contraperformanțele Securității pe toate fronturile enumerate mai sus. Și care sunt în esență concluziile?

1). Sub regimul Dej, în plan extern, Securitatea română a înregistrat câteva performanțe, reșind să acceseze informații din sistemul de apărare NATO, dar acestea au fost livrate imediat Moscovei, care le-a utilizat mai ales în folos propriu. De altfel, rețelele de spioni care au realizat asemenea performanțe, în frunte cu rețeaua Caraman, care a spart cele mai importante secrete NATO, au lucrat nu numai în folosul Uniunii Sovietice, dar, din câte s-a confirmat ulterior, erau chiar recrutate de KGB. În aceste condiții, e greu să mai vorbim despre spioni români performanți pe frontul invizibil al spionajului militar. Erau de fapt spioni sovietici acționând sub steag românesc.

2). Ulterior, sub regimul Ceaușescu, Securitatea externă nu a mai obținut informații relevante în plan militar, dar s-a concentrat în schimb în alte două direcții. A monitorizat cu rezultate notabile organizațiile teroriste și întreaga vață politică din Orientul Mijlociu și a inițiat un mecanism de furt sistematic al unor descoperiri științifice și tehnologice, pe care le-a utilizat uneori cu succes în beneficiul industriei românești. Operațiunile legate de organizațiile teroriste și de Orientul Mijlociu nu au contribuit în mod direct și decisiv la apărarea siguranței naționale a României, dar au oferit regimului Ceaușescu și lui Ceaușescu personal pârghii importante în domeniul informațiilor sensibile, pe care acesta le-a utilizat cu succes în folosul României în acțiunile sale de politică externă. Este un domeniu în care Securitatea a performat, dar acest domeniu a contribuit doar indirect la apărarea și garantarea singuranței naționale a României. În ceea ce privește furtul de tehnologie, acesta rămâne un furt și atâta tot. Prin furt, niciun stat nu dobândește mai multă securitate națională.

3). În ceea ce privește lagărul socialist, Securitatea a înființat două servicii speciale, care au încercat să monitorizeze acțiunile Moscovei îndreptate împotriva României, dar și operațiunile de acest fel puse la cale de alte state socialiste, în special Ungaria și Republica Democrată Germania. În ultimii 30 de ani, am avut cu toții acces - și cu atât mai mult istoricii de specialitate - la un bogat material documentar vizând aceste domenii. Iar concluzia mea cel puțin, care nu este contrazisă ci, dimpotrivă, confirmată de istorici, este că, în general, atunci când nu a fost trădătoare, activitatea securiștilor care au lucrat în aceste domenii s-a rezumat la sintetizarea sistematică a zvonurilor care circulau sau a informațiilor din surse deschise. În realitate, după cum s-a aflat, serviciul destinat contracarării acțiunilor de spionaj ale Moscovei pe teritoriul României era contaminat la vârf. În sensul că mai mulți dintre conducătorii acestui serviciu lucrau de fapt în slujba Moscovei. De altfel „eficiența" acestor servicii s-a văzut în decembrie 1989 și apoi pe tot parcursul anului 1990, când România a fost transformată într-un șvaițăr de către serviciile de informații ale „stateor prietene". Și când România a fost literalmente la un pas de a fi dezmembrată ca stat.

4). Și nu a mai rămas decât să ne întoarcem din nou la dușmanul intern, pe care Securitatea ceaușistă a știut să-l anihileze astfel încât valul revoluționar care a cuprins întreaga Europă în 1989 să se oprească în stăvilarul de la București, transformându-se într-o baie de sânge. Practic, singurii agenți ai schimbării au fost agenți nu anticomuniști, ci anticeaușiști, aproape toți agenți ai Moscovei destinați să preia puterea după răsturnarea și asasinarea lui Ceaușescu.

A mai existat și mai există un domeniu în care Securitatea obține rezultate performante. În domeniul creării și alimentării zvonurilor false. Al scenariilor de tot felul generatoare de confuzie în rândul populației și al forțelor politice, care încerarcă să instaureze democrația. Din acest punct de vedere, pentru a-și prezerva puterea și pentru a-și conserva acest mit al performanțelor din perspectiva anihilării riscurilor de securitate, serviciile noastre de informații au ales în general să servească sau să mimeze că servesc cele mai retrograde forțe politice, care au reușit pentru perioade lungi de timp să acapareze puterea politică.

Astăzi auzim frecvent afirmația conform căreia serviciile de securitate din România sunt indispensabile pentru menținerea siguranței acestui stat. Dar, la fel ca și în trecut, nimeni nu a reușit să facă vreo demonstrație asupra incidentelor reale de securitate la care a fost expusă România și unde serviciile secrete au intervenit cu succes. Nu există nici teroriști și nici spioni documentați, prinși și condamnați ca rezultat al activității unor servicii secrete extrem de generos bugetate de stat. În schimb, toată lumea a văzut cum România a pierdut imens din avuția ei națională, fără ca serviciile de informații să fi intervenit în vreun fel, furnizând la timp informații concludente factorilor de decizie politică.

Ceea ce nu înseamnă că România nu are nevoie de servicii de informații. Ba da! Are. Are nevoie de mai puține servicii de informații, mai mici sub aspect numeric, bugetate corespunzător, dar proporțional cu resursele acestui stat și cu adevărat eficiente. O eficiență pe care să o poată identifica cetățenii României. Pentru că încrederea acestora nu se poate susține doar prin vorbe sau doar prin lozinci.

Sorin Rosca Stanescu