Inițiativa celor Trei Mări. O întâlnire importantă doar prin faptul că are loc

Dl. Klaus Iohannis, substituindu-se ministrului de Externe, ar fi lucrat pentru întărirea acestei unități. În realitate, forțând unitatea contrariilor, cu bună știință, el a compromis proiectul.

Într-un interviu acordat publicației poloneze Rzeczpospolita, cunoscutul politolog american George Friedman, demonstrează că, dincolo de acțiunea politică a președintelui american Donald Trump, îndreptată spre slăbirea coeziunii interne a UE, curentele principale de gândire geopolitică americană confirmă divergența intereselor strategice și a stilului de management politic ale SUA și UE. De aici ideea unei construcții subregionale, de tipul Inițiativei celor Trei Mări, având ca principali stâlpi de rezistență Polonia și România. Aceasta ar trebui să se opună planului de dominație germană a Europei, să facă imposibilă realizarea unui bloc euro-asiatic edificat în jurul binomului germano-rus și totodată să compenseze dezavantajele distanței geografice, dar și de sensibilitate geopolitică, care desparte Europa Centrală, de Est și de Sud-Est, de America.

Verificând ipoteza oficială a președintelui Iohannis prin cercetarea punctului de vedere german, ajungem la aceeași concluzie: astfel cum a fost concepută sau interpretată de SUA, Inițiativa celor Trei Mări contravine intereselor germane. Aceasta rezultă cu prisosință din cercetarea afirmațiilor apărute pe rețelele sociale având autori, cel mai probabil sub acoperire, care „se lasă" identificați prin „studiile" făcute în lumea germanică, precum și prin tăcerea suspectă cu privire la subiect a presei germane oficioase, dar și prin coerența mesajelor virtuale de azi cu proiectele germane elaborate pe timpul celui de-al Treilea Reich.

Tezele germane spun, în esență, că pacea și prosperitatea lumii vor fi realizate doar în contextul unui monopolarism euro-asiatic. Nu este vorba despre o ordine multipolară, ci despre un unipolarism plural constituit în jurul tandemului ruso-german - un alt „mare licurici", dar bicefal și pașnic.

Noua ordine tot imperială va fi, dar ea va oferi posibilitatea alegerii între imperiul războinic - „licuriciul marțial" american - și imperiul pașnic - „licuriciul prietenos" germano-rus; între puterea „hard", bazată exclusiv pe sabie, și imperiul „soft" care asociază cumva sabia, nu atât cu morala, cât cu bunăstarea generală. Dacă „imperiul prietenos" pe care îl promiteau liderii naziști Europei germane postbelice, era monocultural (doar germanic), acest nou imperiu ar fi unul multi sau cel puțin bi cultural - german și rus. În fapt, o alianță a puterilor continentale îndreptată împotriva puterilor maritime (SUA și Marea Britanie post Brexit).

În această ordine România nu va mai exista, decât, cel mult, ca o colonie sau ca un protectorat. Alternativa este dispariția totală a națiunii române, în cazul în care aceasta ar alege ca pe continentul ruso-asiatic să se constituie ca avanpost atlanticist, împreună cu Polonia și alții. Apare astfel cu claritate de ce SUA nu pot accepta nici în ruptul capului dominarea continentului european de o antantă germano-rusă, de ce pentru Germania o asemenea antantă este garanția obligatorie a accesului la rolul de superactor global și de ce un intermarium sprijinit pe pilonii polonez și român constituie asigurarea Americii că o asemenea antantă nu se va realiza, în timp ce pentru Germania este condamnarea la statutul de putere regională obligată fie a se supune regulilor democrației transnaționale europene ca land al Republicii Federale Europene - fie a reveni sub tutelă americană, fie a se așeza la remorca binomului americano-rus.

Inițiativa celor Trei Mări este expresia unei viziuni americane, incompatibilă cu cea germană. Asocierea Germaniei și teza ipocrită că prin stimularea asocierii săracilor UE așezați între cele trei mări (Baltică, Neagră și Adriatică) se urmărește asigurarea dezvoltării lor economice, când aceasta s-ar putea realiza tocmai în cadrul UE (desigur o UE fără două viteze și fără subdiviziuni de castă), ascund de fapt obiectivul de a confisca strategia regională americană și a o zădărnici din interior.

Această abordare este coerentă cu planul german de colonizare a României din 4 noiembrie 1940, căruia acum câțiva ani, când l-am descoperit, i-am dedicat o analiză separată. (Documentul se găsește la Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523, el fiind recuperat din arhivele naziste de armata americană.)

Dincolo de concluzia potrivit căreia, referitor la România, „Reich-ul german nu trebuie să lase a-i scăpa posibilitățile coloniale aflate la ușa sa", interesant de observat este pasajul care vorbește despre rolul Grupului Etnic German (desființat prin Tratatele de Pace și reînființat prin hotărâre judecătorească după 1990, la cererea Forumului Democrat al Germanilor din România, prezidat în momentul respectiv de actualul președinte al României, dl. Klaus Werner Iohannis, care și-a asumat succesiunea). Dincoace de Carpați, adică în Transilvania, membrii săi trebuiau să transforme teritoriul într-un „district german" (idee aflată în spatele evenimentelor de la Târgu Mureș din martie 1990 și întreținută astăzi de anumite grupuri clujene), iar dincolo de Carpați, adică în Vechiul Regat, să rezolve problemele guvernării curente.

Ce bine ne-a făcut o alianță germano-rusă în 1940, am văzut. Sărind târziu în barca alianței americano-ruse ne-a fost destul de rău și cu asta. Să fi fost oare mai bine să fi mers cu alianța americano-rusă de la început?

Înainte de 1940 am preferat garanțiile franco-britanice. S-a dovedit că atunci când garantul este prea departe din punct de vedere geografic, el poate fi prea departe și ca sensibilitate geostrategică. Ca atare, nu te sufocă cu dragostea, dar nici nu este capabil să se achite de promisiuni atunci când rivalii săi din vecinătatea ta sunt hotărâți să te domine. Garanțiile din depărtare trebuie deci consolidate prin garanții din apropiere, pentru a nu te trezi prins în cleștele unei alianțe adverse a marilor puteri din vecinătatea apropiată, până când aliații depărtați să considere că intervenția lor este necesară, legitimă, fezabilă și viabilă.

Confruntați cu multe dileme, putem avea, totuși, certitudinea că președintele Iohannis a optat pentru viziunea germană și a acționat netransparent, depășindu-și prerogativele constituționale, fără consultarea celor democratic desemnați să proiecteze și realizeze politica externă a României.

Adepții acestei politici prezidențiale ne spun că, dacă tot suntem condamnați să fim o colonie, mai bine este să fim colonia puterii pașnice care ne trimite să lucrăm la bucătărie, decât a puterii războinice care ne cere să săpăm tranșee sub ploaia obuzelor. Ceea ce ignoră ei, mai ales, este că suntem în război.

Până a ști care variantă ne aduce pace și prosperitate, și care război, trebuie să constatăm că războiul deja a început și el aduce deja mizerie României, pe teritoriul căreia parțial se poartă. Este vorba despre un război hibrid ale cărui semne le vedem în violențele de pe străzile României, în haosul absurd din partidele românești, în blocajul inept al instituțiilor statului etc. Le vedem în bătăliile pentru acapararea resurselor din Marea Neagră. Le vedem în cimitirele umplute de justiția selectivă. Le vedem în cavalcada dezinformării și sarabanda trădărilor.

Dilema nu este deci referitoare la alegerea între război și pace, ci la alegerea între strategiile de ieșire din război. Problema noastră nu mai este cum să evităm războiul, ci cum să ieșim din el. Dacă se poate, întregi.

Adrian Severin