Efect pervers

Autoritățile de la București au mizat aproape în totalitate pe victoria democraților, prin Hillary Clinton, în alegerea pentru viitoarea administrație a Statelor Unite. Dar a ieșit Donald Trump. Atât Donald Trump, cât și președintele în funcție, Barack Obama, au avut discuții informale cu Vladimir Putin și ambii sunt hotărâți să normalizeze relațiile cu Federația Rusă. Încă o dată, România cade la mijloc. Și încă o dată, din vina decidenților politici de la București.

Efectul pervers al alegerilor din acest an, alegeri prezidențiale care au avut loc în Statele Unite și în Republica Moldova și parlamentare în România, este că, inveitabil, s-a creat o axă a reconcilierii Washington-Moscova care nu are cum să nu afecteze Bucureștiul. Puteam juca o carte mare. Am ales să jucăm o carte slabă. Iar, în bătăliile politice, cei slabi sunt învinși. De la administrația Constantinescu și până astăzi, România a renunțat în mod voluntar și nesăbuit la un atu important pe care îl avea în combinațiile geostrategice din sud-estul Europei. Întreaga arhitectură politică creată de tandemul Emil Constantinescu-Adrian Severin, ultimul în poziție de șef al diplomației de la București, a vizat construcția unor trilaterale, patru la număr, în epicentrul cărora s-a aflat mereu România.

La aceste trilaterale au participat Bulgaria, Ucraina, Ungaria, Polonia, Grecia și Turcia. În paranteză fie spus, circula și o glumă, în sensul că singurul loc în care Ankara se înțelege cu Atena este Bucureștiul. Cele patru trilaterale, înțelegeri cu scopuri bine determinate ale unor grupuri de state din zonă, i-au conferit României nu numai demnitate, ci și imaginea cât se poate de credibilă a unui jucător puternic în această zonă geografică. A fost una dintre premisele intrării noastre în NATO. Trilateralele au dispărut cu o viteză halucinantă. Primul care a dat cu trilateralele de pământ a fost nimeni altul decât Andrei Pleșu, devenit ministru de Externe al României. De vreme ce timpul trilateralelor a trecut, să vedem în ce poziție se află, astăzi, România.

Atuul României-de altfel singurul, dar un atu într-adevăr puternic-este că avem un parteneriat strategic consolidat cu Statele Unite. Faptul că suntem membri NATO, dar nu avem o armată corespunzătoare, deși suntem un stat de frontieră, nu ne ajută prea mult. Până la activarea greoaie, prin acordul tuturor parlamentelor statelor membre, a faimosului Articol 5 din Tratat, care înseamnă solidarizarea militară cu statul atacat, România, într-o asemenea nefericită eventualitate, ar trebui să se raporteze la Articolul 4 din Tratat, care ne obligă să ne apărăm singuri și să fim în stare să le demonstrăm partenerilor această capacitate. Până când nu vom pune pe picior o armată puternică, bine echipată, până când nu vom avea, în spatele ei, o industrie de apărare funcțională, această capacitate de autoapărare stă între paranteze. Dar ce importanță are?

Ce importanță are, vor spune mulți, atâta timp cât este greu de presupus că Federația Rusă va risca, atacând, în vestul ei, un stat NATO? Riscul adevărat este în altă parte. În capacitatea și respectiv în incapacitatea României de a negocia. Nimic nu ne-ar fi împiedicat ca, păstrându-ne și consolidandu-ne statulul de partener strategic al Statelor Unite-statut care ne creează, într-o oarecare măsură, asigurarea că, la o adică, Statele Unite ar interveni, într-un eventual conflict, în mod direct, fără a mai aștepta reacția statelor NATO -, să continuăm politica înțeleaptă regională fie sub forma trilateralelor, fie prin relații bune și acorduri bilaterale cu fiecare dintre statele din zonă. Nimic nu ne-a împiedicat să facem o bună politică la Marea Neagră. Nimic nu ne-a obligat să îi stârnim atât pe ruși, cât și pe turci prin afirmații iresponsabile și imposibil de susținut logistic vizând o reașezare a puterilor la Marea Neagră. Am vrut să le facem plăcerea americanilor fără ca aceștia să ne fi cerut ceva în acest sens, am semănat vânt, am cules furtună și, până la urmă, din inconștiență, am contribuit la o apropiere extrem de periculoasă a pozițiilor dintre Moscova și Ankara.

Faptul că aproape fără excepție reprezentanții puterii de la București au mizat pe Hillary Clinton și i-au susținut propagandistic pe democrați ne va costa pe termen scurt, dar poate nu și pe termen lung. Faptul că ne-am implicat greșit atunci când ne-am implicat și nu ne-am implicat deloc atunci când ar fi trebuit să ne implicăm în alegerile prezidențiale din Republica Moldova ne poate costa mult atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Cum spuneam, atât Obama, cât și viitorul președinte în exercițiu, Donald Trump, și-au manifestat disponibilitatea, ca și Vladimir Putin de altfel, de a se întâlni și de a detensiona situația dintre cele două state care a ajuns mai fierbinte decât în cele mai grave momente ale Războiului Rece. Cu certitudine, acest lucru se va întâmpla.

Președintele Federației Ruse are de ales. Fie va negocia cu Obama, fie va aștepta o negociere cu Trump. Dar o va face de bună seamă. Și, în prealabil, va avea condiții de pus. Oare ce fel de condiții? Federația Rusă a ocupat militar peninsula Crimeea și controlează încă două regiuni, Donetk și Lugansk, din Ucraina. Este de presupus că vizează o federalizare a Ucrainei. A unui stat aflat între liniile frontului. Care nu e nici membru UE și nici membru NATO. Dar nici aflat într-o alianță militară sau economică cu Federația Rusă. Și iată, în acest context, ce iepurași mai ies din joben. Igor Dodon, noul președinte al Republicii Moldova, anunță nici mai mult, nici mai puțin, că este un adept al federalizării Basarabiei. Vă imaginați? Federalizarea echivalentului a vreo trei județe.

Pare o nebunie. Dar poate fi și un experiment pe cât de realizabil, pe atât de periculos. Și, în scurt timp, vine bomba. De la Tiraspol. Liderul separatiștilor, Evgheni Sevciuk, anunță, nici mai mult, nici mai puțin, că Transnistria, care i-a dus la vot forțat pe cetățeni în favoarea lui Dodon, nu susține federalizarea. Transnistria urmează, în viziunea sa, să devină parte a Federației Ruse. Nu mai lipsește decât un culoar teritorial care să o lege de Moscova. O fi tocmai culoarul convenit pentru așa-zisa retragere la vatră a Armatei a 14-a? Să se transforme acest culoar într-o viitoare magistrală? În tot acest context nou și extrem de periculos de securitate, România se bazează exclusiv pe bunăvoința Washingtonului. Bucureștiul nu are niciun alt aliat. Ceea ce ar trebui să îl pună, cât se poate de serios, pe gânduri pe președintele Klaus Iohannis.

Sorin Rosca Stanescu