După Notre-Dame

După protestul-maraton al Vestelor galbene din Franţa (a început pe 17 noiembrie 2018) a venit marele, teribilul incendiu de la Notre-Dame de Paris. Cum a fost posibil ? A fost un accident, cum s-au precipitat să anunţe autorităţile ? A fost o mână criminală, cum insinuează la tot pasul Internetul şi reţelele sociale din Franţa şi de pretutindeni ? Lemnul de stejar al şarpantei, pietrificat după 850 de ani, nu putea arde singur de la o scânteie aşa cum s-a vazut pe toate televiziunile.

Dar nu există probe, iar ancheta e încă la început. Avem însă coincidenţe peste coincidenţe. Sunt ele posibile ? Vor fi ele digerate de o ţară în răscoală, care cere de jos în sus schimbarea Constituţiei, renaşterea democraţiei încălecate de capital, de oligarhi, de politicieni instrumentalizaţi, nu de popor, ci de o mână de miliardari de stat (capitalism de stat !), de o presă care şi-a pierdut aproape orice independenţă şi aproape orice deontologie, capabilă să execute orice ordin al stăpânului, discreditată ?

Care erau personajele publice cele mai atacate, detestate, urâte chiar de o populaţie marginalizată, sărăcită la extrem după criza financiară care a început în 2008 cu căderea băncii americane Lehman Brothers ? În afară de preşedintele Macron, comparat cu Caligula sau cu Nero de carismaticul filosof Michel Onfray înainte de incendiu, în primul rând sunt miliardarii, cu cap de listă Bernard Arnault, proprietarul lui LVMH (industrii de lux) şi a altor nenumărate active majore, un fel de Cressus, Xavier Niel, oarecum ginerele lui Bernard Arnault, Arnaud Lagardère, fiul legendarului „căpitan de industrie" Jean-Luc Lagardère, şi alţi câţiva. O carte, intitulată „profetic" Crépuscule, scrisă de un om foarte tânăr, Juan Branco (29 de ani), avocat şi doctor în drept, absolvent al unor „grandes écoles" (Sciences-Po, ENS...), dezvăluie nu fără cruzime relaţiile „incestuoase", ticăloase dintre miliardari, presa deţinută în proporţie de 90 % de cei numiţi mai sus şi de alţii ca ei, cariera fulgurantă a lui Emmanuel Macron şi a partidului său de carton, de amatori, de strânsură LREM (un USR-Plus francez care domină confortabil Parlamentul). Juan Branco, la rândul său membru al castei privilegiate, îşi prezintă cartea în toată ţara, în conferinţe publice, pe altermedia care nu a fost încă închisă, la întâlnirile cu Vestele galbene.

Stranie coincidenţă, cei detestaţi şi foarte huliţi de ieri sunt chiar cei ridicaţi în slăvi începând de a doua zi după marele incendiu. Sumele promise ca donaţie de miliardari (spre 1 miliard de euro) depăşesc cu mult necesarul estimat pentru reconstrucţie şi restaurare. Cu atât mai mult cu cât Biserica Catolică (cca 1,2 miliarde de credincioşi - 17,7 % din populaţia globului -, dar cifra e în creştere constantă, mai ales în Asia şi în Africa) are mijloace incomensurabile. Dar „întrecerea socialistă" a donatorilor a luat proporţii suspecte. În plus, un fost ministru al Culturii, Jean-Jacques Aillagon, a venit chiar a doua zi, oportun, cu o propunere legislativă care să asimileze în cea mai mare parte donaţiile cu impozitele datorate statului. Singurul miliardar care a refuzat defiscalizarea e bretonul François Pinault, un fost apropiat al lui Jean-Marie Le Pen, proprietarul unei mari părţi din Christie's, al grupului Pinault-Printemps-Redoute şi al altor sute de active mari, o altă avere colosală. Cu alte cuvinte, „donaţiile" vor fi plătite tot de Vestele galbene şi de toţi săracii Franţei ! À qui profite le crime ? („Cui îi foloseşte crima ?") De altfel, întreaga criză financiară din ultimii zece ani a fost „amortizată" tot de populaţia săracă şi de clasa medie. Reproşul care li se face în aceste zile miliardarilor care l-au fabricat pe preşedintele Macron e acela că ei pot fi generoşi cu „pietrele vechi", dar nu-şi plătesc propriile impozite şi nu trăiesc în aceeaşi ţară cu restul populaţiei.

Emmanuel Macron şi-a amânat discursul de luni, 15 aprilie 2019, ora 20 (incendiul a devenit vizibil la ora 18.50), în care era aşteptat să vină cu propuneri concrete după ce „bombardase" ţara cu Marea sa Dezbatere, o autopromovare de câteva luni prin regiuni, printre aleşi locali şi o exaltare a partidului său aflat în pragul alegerilor europarlamentare. În locul discursului prezidenţial şi al unor confruntări dure, toate televiziunile au transmis luni seara încontinuu focul de la Notre-Dame. Ce putea anunţa Emmanuel Macron şi ce măsuri ar putea lua puterea politică franceză atât de contestată în stradă dar şi în majoritatea căminelor (spre 80 %, după cum arată cercetările din teren) ? Bani pentru ameliorarea nivelului de trai al celor mai săraci şi mai fragili nu prea există. O schimbare majoră a conţinutului democraţiei franceze, cu o nouă Constituţie, care să emane de la popor şi să fie pentru popor, ar însemna sfârşitul brutal al carierei politice a preşedintelui francez în vârstă de numai 40 de ani şi al prea „oportunului" său partid. Şi un atac la averile celor care l-au făcut preşedinte. Poate accepta actualul establishment asemenea schimbări ? Evident că nu.

Deocamdată, în prima săptămână de după arderea bisericii, care e şi Săptămâna Patimilor, s-a aşternut tăcerea, doliul, marea suferinţă a creştinilor şi a tuturor francezilor de bună-credinţă. Vor înceta manifestaţiile, protestele Vestelor galbene în urma tragediei de la Notre-Dame ? Macron şi miliardarii săi vor reuşi să reia controlul asupra afacerilor din Franţa şi îşi vor continua aşa-zisa lor „reformă", care înseamnă, de fapt, privatizarea pe nimic a unor active majore ale statului ? Greu de crezut. Problema celor vreo 8,8 milioane de francezi (14 % din populaţie) care se găsesc sub pragul sărăciei nu a fost rezolvată de minunaţii pompieri francezi care au salvat in extremis Notre-Dame (se pare că totul, adică eventuala prăbuşire a structurii monumentului, s-a jucat la mai puţin de o jumătate de oră). Alţi 2,6 milioane de francezi sunt într-o situaţie de precaritate extremă. Pragul sărăciei în Franţa, la sfârşitul lui 2018, e considerat la 1 026 de euro venit lunar (adică 60 % din venitul mediu) sau, după alte calcule, la 855 de euro lunar (50 % din venitul mediu). Peste 7 milioane de francezi beneficiază de ajutoare sociale minimale. Clasa medie s-a erodat şi continuă să se erodeze cu mare viteză sub ochii noştri.

Incendiul de la Notre-Dame nu a rezolvat nimic pentru Emmanuel Macron şi pentru primul său ministru, Édouard Philippe, care soseau surâzând (îi vedem într-o fotografie devenită virală - incredibil dar verificabil) pe platoul din faţa venerabilei catedrale în seara dezastrului. Vestele galbene au încasat încă o lovitură, una de o amploare neaşteptată. Dar protestele, răscoala sau revoluţia lor continuă. S-a văzut la cea de-a 23-a ieşire în stradă de sâmbătă, 20 aprilie. S-au împlinit cinci luni de manifestaţii, proteste, violenţe, incendii, distrugeri. Cotidianul Le Monde publica, sâmbătă 20 aprilie 2019, o fotografie cu o adunare de femei mutilate, una fără un picior, alta fără o mână, câteva fără un ochi, în urma manifestaţiilor. Observatorii au remarcat în ultimele luni şi un alt fenomen extrem : la fiecare patru zile se sinucide un poliţist, un membru al forţelor de ordine. Iar starea de spirit a efectivelor Ministerului de Interne e una cu adevărat dezastruoasă. Se poate explica prin oboseala acumulată şi prin ostilitatea pe care o resimt din partea populaţiei. La urma urmei, situaţia lor economică şi socială nu diferă prea mult de cea a Vestelor galbene.

În Statele Unite s-a scris şi s-a vorbit foarte mult, şi mult mai „verde", despre incendiul de la Paris. S-a amintit că întotdeauna crizele fără rezolvare aduc câte un incendiu, care deschide calea spre măsuri autoritare, totalitare, antidemocratice. S-a citat deseori Reichstag-ul lui Hitler, dar au fost pomenite şi 11 septembrie 2001 şi alte focuri din istoria americană. Deocamdată, nimeni nu poate spune că la Notre-Dame a fost o mână criminală sau doar un accident, aşa cum s-a grăbit să afirme procurorul general al Parisului.

Petru Romosan