Desant american în Turcia

Vicepreședintele Joe Biden merge la Erdogan. În spatele amabilităților diplomatce, stă un adevăr crud. Este ultima încercare de reconciliere între Statele Unite și Turcia, încă, cel puțin teoretic, cel mai important partener NATO. Tentativa e tardivă. E greu de presupus că vicepreședintele Statelor Unite va avea succes. Cum va arăta peisajul geostrategic după revenirea lui Joe Biden la Washington?

Destul de sumbru. Din perspectiva NATO. Și a Uniunii Europene. Și, mai ales, din cea a intereselor Statelor Unite în regiune. Plăcile tectonice s-au mișcat violent și extrem de rapid. Eurasia are, iată , o cu totul altă configurație. În timp ce, din perspectiva Moscovei, lucrurile stau bine. Vladimir Putin a jucat inteligent, a acționat politic ca un mare maestru internațional de șah și a reușit să își prindă, la înghesuială, principalul rival. Este o victorie decisivă pentru Moscova sau doar una de etapă? Este o înfrângere pentru Statele Unite în această zonă a lumii sau chiar la nivel global sau este doar o înfrângere de etapă?

Platforma dedicată Sputnik România-Moldova, upgradată chiar în aceste zile de către Federația Rusă, prezintă, într-o ultimă postare, opinia șocantă a generalului francez Jean-Bernard Pinatel, expert în geopolitică și spionaj economic, exprimată într-un interviu oferit publicației Le Figaro. Acesta afirmă că, în 1990, Europa a ratat ocazia de a se alia cu Rusia, construind un pol comun de putere. Și că a cedat presiunilor Washingtonului care, în continuare, printr-o ofensivă în est, a avut drept obiectiv crearea unei bariere cât mai puternice între Europa și Rusia. În continuare, generalul francez susține teza conform căreia NATO trebuie desființat, Europa urmând să creeze un pol de putere în parteneriat cu Rusia. Pare șocantă această luare de poziție. Cu atât mai mult cu cât îi aparține unui general francez. Dacă ne gândim, însă, mai bine și dacă analizăm cu luciditate partida geostrategică în plină desfășurare, vom constata că lucrurile nu stau deloc așa.

Sunt peste 20 de ani de când, chiar în Statele Unite, un ilustru profesor universitar, care a deținut funcția de secretar de stat, Zbigniew Brzezinski, a lansat o temă extrem de incitantă. Cea a cuceririi Eurasiei. El a demonstrat, desigur, teoretic, dar deosebit de convingător, de ce acel actor al lumii sau acei actori ai lumii care vor reuși, în viitor, să stăpânească Eurasia, vor reprezenta, pentru mult timp, cel mai important pol de putere globală. De atunci și până astăzi, multe dintre operațiile de anvergură, de natură politică și militară, inițiate de Washington au avut în vedere crearea premiselor pentru stăpânirea Eurasiei. Dar Statele Unite nu sunt singurul actor care a acționat în această direcție. Un altul, care a refuzat să părăsească prima scenă, este, iată, Federația Rusă. Rusia lui Putin, total diferită de Rusia decăzută a lui Gorbaciov, de Rusia cufundată în criză, confuzie și anarhie a lui Elțin, profund diferită chiar și de ceea ce reprezenta Uniunea Sovietică, redevine una dintre cele mai dinamice puteri militare ale lumii contemporane și un jucător de prim rang în plan geostrategic. Această Rusie a lui Putin stă și ea la pândă pentru a-și adjudeca conducerea Eurasiei.

Iar aici intervine teribila rocadă operată de Turcia pe tabla geopolitică. Deși, nu cu multă vreme în urmă, se părea că Rusia și Turcia, aflate în tabere militare și politice diferite, jucând diferit în Siria și rivalizând pătimaș pentru supremația în Marea Neagră, sunt într-un conflict ireconciliabil, iată că politicile celor două state s-au armonizat. Statele Unite și Europa au gestionat dacă nu prost, în orice caz duplicitar criza din Turcia declanșată cu ocazia loviturii militare eșuate, iar acum plătesc factura. În calitate de aliat NATO, și încă cel mai important aliat NATO, și de stat cheie pentru tot ceea ce înseamnă Eurasia, Turcia se aștepta să fie prevenită, în mod oficial, de partenerii săi referitor la pregătirile de puci. În cel mai rău caz, Erdogan se aștepta ca, imediat după declanșarea puciului, înainte ca acesta să fi eșuat, partenerii săi din Uniunea Europeană și NATO și în special Statele Unite să reacționeze, solidarizându-se cu el fără echivoc. Ceea ce nu s-a întâmplat. A făcut, în schimb, Vladimir Putin gestul politic pe care Erdogan îl aștepta din altă parte. Pe acest fond, desigur, frustrările Turciei legate de prezența, în Statele Unite, a clericului Fethullah Gulen, căruia îi este atribuit rolul de cap al loviturii de stat, nu face decât să conducă la escaladarea tensiunilor. Cu atât mai mult cu cât Washingtonul refuză să răspundă cererii Ankarei de extrădare a acestuia. Pe acest fond, a fost posibil că Vladimir Putin să inițieze o mutare spectaculoasă pe tabla de șah a Eurasiei.

Nu este deloc exculs ca Turcia să renunțe definitiv la solicitările ei privind aderarea la Uniunea Europeană, dar și, atenție, la statutul de membru NATO. Dacă se va întâmpla așa, consecințele vor fi devastatoare.  Statele Unite și NATO vor fi silite să își retragă toate forțele militare, inclusiv cele nucleare, de pe teritoriul statului turc. În Marea Neagră, forțele NATO și ale Uniunii Europene nu vor mai juca absolut niciun rol. Pur și simplu pentru că flota României și a Bulgariei este departe, foarte departe, de a putea rivaliza, într-un viitor previzibil, cu vreuna dintre cele două flote militare, ale Turciei și Federației Ruse. Și nici din punct de vedere juridic nu este posibil, indiferent de ajutorul pe care l-ar primi, ca România și Bulgaria să își poată dezvolta flota peste anumite limite.
Se pierde Marea Neagră, dar se pierde și Marea Marmara și Marea Egee și o bună parte din Marea Mediterană. Ceea ce, mai devreme sau mai târziu, creează premisele unei alte Eurasii decât cele visate de Washington.

Demersul lui Joe Biden este disperat. Și probabil sortit eșecului. Iar perspectiva este sumbră, dacă ne gândim la succesiunea la Casa Albă. Dacă președinția va fi câștigată de Donald Trump, va trebui să ne reamintim că acesta, în campania electorală, a afirmat că faimosul Articol 5 al Tratatului NATO nu este obligatoriu. Ca atare, dacă există membri NATO care vor fi atacați de un inamic, în concepția sa, nu este deloc necesar ca NATO să reacționeze. În felul acesta, întreg Tratatul își pierde consistența și sensul. Poate fi, bine mersi, desființat, așa cum dorește generalul francez. Iar dacă va câștiga doamna Clinton, ea nu va putea face altă politică decât cea pe care a slujit-o sau chiar a inițiat-o sub administrația Obama. Deci o politică șovaielnică, ezitantă, lipsită de fermitate și de anvergură, o politică care ignoră, în mare măsură, realitățile Eurasiei.

Sorin Rosca Stanescu