Cui îi folosește marea epurare?

"Qui prodest?", iată o întrebare celebră, lansată de gânditorii antici. Răspunsul la ea, fără a avea pretenția de panaceu universal, poate defini rațiunea și sensul unor operații la nivel macrosocial de nivelul și intensitatea unei epurări. Să încercăm și noi să răspundem, utilizând logică formală, la această întrebare. O mare epurare reprezintă o traumă la nivelul societății. Este o operație dureroasă. Și extrem de riscantă. Cum se spune, pe cord deschis. Scopul enunțat este, firește, ca intodeauna atunci când, în istorie, au avut loc epurări, însănătoșirea societății. Elimini ceea ce este rău, pentru a-i lasă binelui spațiu vital.

Faptul că președintele Klaus Iohannis, imediat după ce și-a intrat în pâine în primul mandat prezidențial, a anunțat că urmează "o perioadă foarte urâtă, dar necesara" ne arată că președintele României a fost, din capul locului, conștient asupra faptului că procesul de epurare intră într-o etapă nu numai accelerată, ci și extrem de dură. La acea dată, domnul Klaus Iohannis, chiar din capul locului, cu prilejul depunerii jurământului la Curtea Constituțională și apoi, imediat, într-o declarație făcută la CSM, a insistat asupra faptului că, în acest proces al epurării, denumită de domnia sa luptă împotriva corupției, trebuiesc respectate drepturile procesuale, drepturile cetățenilor, ceea ce înseamnă că nimeni nu are dreptul să se considere mai presus de lege. Care este dublul semnal transmis de Iohannis la sfârșitul anului 2014?

Pe de o parte, persoana care beneficia atunci, de la mare distanță, de cel mai ridicat coeficient de încredere în statul român ne-a semnalat faptul că, printr-o continuare firească a mesajelor sale din timpul campaniei electorale, lupta împotriva corupției se va accelera. Dar Iohannis, cel de atunci, era conștient că există și pericole. Printre acestea, cel mai grav era abuzul pe care îl puteau săvârși, la viteză sau în mod intenționat, unii procurori. Și apoi, în baza unor rechizitorii fabricate, și unii judecători. De aceea Iohannis de atunci a subliniat faptul că oamenii legii nu trebuie să fie deasupra legii. Și că ei nu sunt niște Dumnezei. Simultan, a făcut și distincția cât se poate de corectă între procurori, care sunt avocați ai statului, și magistrați, care reprezintă justiția propriu-zisă.

Această distincție este extrem de importantă. Pentru că, printr-o simplă extrapolare, se vede și diferența dintre o faptă acuzată și o faptă judecată. Simpla acuzație nu înseamnă mare lucru, atâta timp cât funcționează prezumția de nevinovăție. Abia finalizarea unei acuzații, printr-un proces în fața judecătorilor, poate înlătura prezumția de nevinovăție. Per a contrario, atunci când Klaus Iohannis a renunțat să mai facă această distincție, destul de repede după alegeri, și prezumția de nevinovăție, în fapt, a fost înlăturată. Iar oamenii cercetați de procurori, în special de cei de la DNA, prin modul în care au fost prezentate faptele, prin maniera în care au fost mediatizate, au fost, din capul locului, stigmatizați. Fără a mai conta prea mult dacă, la capătul procesului, urma sau nu să se constate de către judecători nevinovăția acestora.

De ce a făcut Klaus Iohannis acest pas semnificativ pentru derularea întregului proces? Dacă lupta împotriva corupției nu ar fi condus cu necesitate și în mod dirijat, pentru oamenii politici, în special, și pentru grupurile de interese afiliate acestora, la diminuarea sau chiar anularea prezumției de nevinovăție, atunci acest proces, absolut necesar societății românești, nu s-ar fi transformat într-o epurare. Dar jucătorii politici, în fruntea cărora, la vedere, se află Klaus Iohannis, iar în spate, persoane extrem de influente, dar, în aparență, neîregimentate politic, aveau nevoie nu de o simplă luptă împotriva corupției, ci de o epurare. Pentru "sistem", era o condiție sine qua non ca luptă, absolut necesară și firească, împotriva corupției să se transforme într-un instrument și vehicul politic.

Toate marile epurări din istorie, fie că au fost de natură religioasă sau de natură politică, au avut drept obiectiv acumularea unei puteri cu totul și cu totul neobișnuite în beneficiul uneia dintre părți. În acest scop, s-a lucrat fie cu inchizitori, atunci când au fost declanșate epurări religioase, în scopul ca anumiți oameni ai bisericii să se constituie în sistem și să dobândească o putere absolută, fie de către polițiști și procurori, atunci când "sistemul" era de natură politică.
O simplă luptă împotriva corupției, oricât de inteligent și de profesionist este dusă, nu se poate transforma, sub nicio formă, într-o mare epurare. La fel cum o mare epurare nu înseamnă pur și simplu un război declarat corupției. Transformarea unei necesități firești a societății românești, aceea a instaurării și consolidării statului de drept și a construcției unei societăți sănătoase și eficiente, nu se poate face, sub nicio formă, pe cale unei epurări.

Dacă vrem o altă clasă politică, nu vom obține niciodată așa ceva eliminându-i pur și simplu pe adversari, sub pretextul real sau contrafăcut al faptului că aceștia sunt corupți. Înnoirea clasei politice se va vedea foarte curând că nu a avut loc, deși epurarea s-a petrecut și și-a consumat, în bună măsură, energiile. Pentru că o clasă politică nouă, mai curată, mai eficientă, mai dedicată binelui național nu poate izvorî din pământul pârjolit al unei mari epurări, ci din cu totul altă parte. Din educație. Numai educația privită și construită pe termen lung, educația întregii națiuni, poate ridica atât nivelul de competență al clasei politice, cât și de gradul ei de cinste și de onestitate. Ori asta este un proiect pe termen foarte lung. La care nimeni nu a fost dispus să se înhame în România. Nici măcar domnul Klaus Iohannis care și-a consumat deja doi ani din deceniul planificat. Și un ultim "detaliu": nicio mare epurare săvârșită vreodată în istorie nu a dus la ceva bun. Cu excepția faptului că, temporar, i-a ajutat pe promotori să obțină mai multă putere decât li se cuvenea.

Sorin Rosca Stanescu