Chinta royală din mâna țarului Putin

Rând pe rând, Vladimir Putin a reușit să strângă într-o singură mână cărțile unei chinte royale. Iar acum este extrem de interesant, spectaculos chiar, să vedem cum le va juca. Pentru că este în afara oricărei îndoieli. A moștenit rămășițele unui imperiu făcut ferfeniță. La o altă scală și într-o altă formă, a refăcut unitatea și puterea fostei Uniuni Sovietice. A mizat pe unitatea internă, obiectiv în cazul căruia a jucat cartea patriotismului. Și a conceput o ingenioasă arhitectură exernă. Arma sa secretă.

Federația Rusă, chiar și după destrămarea imperiului pe care l-a deținut și chiar și după dezmembrarea statului sovietic, continuă să dețină unele dintre cele mai mari bogății ale planetei. Precum și o poziție geostrategică cu un potențial uriaș, încă insuficient exploatat. Jucând până la capăt cartea patriotismului, a naționalismului rus, a mândriei naționale, noul țar a reușit să recreeze unitatea și coeziunea populației, într-o construcție politică care nu ar putea fi caracterizată altfel decât ca o autocrație luminată. Un stat înconjurat, vezi Doamne, de inamici, care nu poate supraviețui decât înarmat până în dinți, disciplinat și aliniat în spatele conducătorului.

Pentru a reuși însă să ridice noua Rusie la o dimensiune comparabilă cu cea din perioada imperialismului țarist și a imperialismului sovietic, Vladimir Putin a fost obligat să joace câteva importante cărți în plan extern. Și a făcut-o cu măiestrie. Rând pe rând, printr-o vertabilă prestidigitație, a strâns în mână o chintă royală. Ce va face cu ea? Cum va proceda pentru a ridica de pe masa de joc marele pont?

Aici funcționează o lege a compensației. În comparație cu Uniunea Sovietică, Federația Rusă dispune de un teritoriu mai mic și de o masă de manevră relativ redusă. Economia Rusiei, în ciuda uriașelor bogății naturale, este departe de a plasa acest stat pe o poziție de vârf în topul mondial și același lucru se întâmplă și în ceea ce privește potențialul militar al noii Rusii, în ciuda arsenalului nuclear de care dispune și a unora dintre cele mai performante echipamente de luptă. Ei bine, în aceste condiții, Vladimir Putin a știut să dea lovitură după lovitură. Să le enumerăm, fără a face neapărat o cronologie.

1). A resetat într-o manieră absolut spectaculoasă relațiile sale cu principalul rival pe tabla de șah geopolitică, respectiv cu Statele Unite. Începând de la atentatele din 11 septembrie 2001. Când Rusia s-a autoplasat în prima linie a războiului antiterorist, aliniindu-se în mod voluntar lângă Statele Unite și asimilând teorismului orice mișcare de rezistență împotriva Moscovei, din fostul bloc sovietic. Momeala a fost înghițită cu undiță cu tot de statele NATO, în frunte cu Statele Unite. Din acel moment, Federația Rusă a putut interveni cu brutalitate, dar și cu eficiență în întreg spațiul ex-sovietic. Această paranteză descrisă la 11 septembrie 2001 a fost închisă relativ recent, prin amestecul discret, dar totuși vizibil și extrem de eficient, în desfășurarea ultimelor alegeri prezidențiale din Statele Unite. În acest moment, libertatea de mișcare a lui Donald Trump este dramatic limitată de suspiciunile de complicitate cu Moscova, care planează asupra administrației prezidențiale pe care o conduce. Ceea ce îi conferă Moscovei un avantaj cert.

2). Relațiile cu China ale Uniunii Sovietice erau extrem de tensionate. Relațiile cu China ale Federației Ruse sub administrația Putin sunt mai mult decât cordiale. Cooperarea economică de ordinul a sute de miliarde a atins în prezent un punct istoric maxim. Atrâgând după sine și o nemaiîntâlnită coperare politică și militară. China reprezintă în prezent un veritabil stâlp de susținere al Federației Ruse.

3). O altă putere relevantă la nivel regional, dacă nu cumva chiar la nivel planetar, Turcia a intrat la rândul ei, tot grație inițativelor lui Putin, într-un parteneriat consolidat, economic și militar cu Federația Rusă. Turcia este la un pas de a ieși de pe orbita NATO, după refuzuri repetate ale Uniunii Europene de a o înscrie printre membrii ei și după ce regimul Erdogan s-a simțit trădat în plan politic de Statele Unite.

4). O lovitură de mare maestru a dat Vladimir Putin și în raport cu Germania, stat care continuă să funcționeze nu numai ca o locomotivă, ci și ca un hegemon al Uniunii Europene. Plătind Germania cu cantități uriașe de gaz rusesc ieftin, Vladimir Putin își scoate financiar pârleala pe seama statelor din Europa Centrală și de Est, leagă Europa Occidentală de rezervele sale energetice printr-o magistrală contestată de mulți și reușește astfel să semene discordia în interiorul UE, între nucleul dur și statele mai slabe, în special cele recent integrate și a doua discordie, de o și mai mare anvergură, între Uniunea Europeană și Statele Unite. Mai întâi pe teme energetice. Apoi, pe teme de politică externă, de poziționare geostrategică, în special în raport cu Iranul, un nou aliat al lui Vladimir Putin. Și, mai recent, pe teme economice și militare. Moscova nu a rupt încă alianța dintre UE și Statele Unite, nu a reușit să transforme cele două entități statale în adversare, dar a creat o falie suficient de largă, care îi permite să tropăie politic în acest spațiu.

5). Singura piesă care încă nu este foarte bine conturată în acest puzzle al chintei royale este recuperarea relațiilor „frățești" cu fostele componente ale lagărului moscovit. Fostele state socialiste. Dar și aici, prima mișcare a fost făcută prin anexarea Peninsulei Crimeea, sub ochi uluiți și neputinicioși ai întregii Europe. Următorii pași pot decurge de la sine. Cum ar fi dezmembrarea Ucraienei și reîmpărțirea sferelor de influență cu acordul Germaniei - nu și al Statelor Unite - în zona flancului sud-estic al Uniunii Europene. Ungaria, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Grecia și, dacă se poate și România, într-un moment de vulnerabilitate al parteneriatului cu Statele Unite. Iar între timp Belgradul a căzut cu totul în sfera de influență a Moscovei.

Nu există o concluzie a demersului analitic de mai sus. Nu există o altă concluzie, decât cea enunțată ca premiză. Încă o dată se confirmă natura pulsatorie a puterii rusești.

Sorin Rosca Stanescu