Ce facem cu nucleara secretelor?

Este întrebarea la ordinea zilei. Arhiva SIPA conține o cantitate uriașă de informații despre procurori și judecători, care pot distruge multe cariere sau, așa cum s-a întâmplat, pot conduce la șantajarea și la transformarea lor în prostituate. Înainte de a face poliție politică prin anchete și rechizitorii și apoi prin decizii judecătorești, înainte de a face victime printre adversarii unora sau altora dintre actorii politici, procurorii și judecătorii au devenit ei înșiși victime.

Mulți dintre ei au fost transformați în simple instrumente ale poliției politice. În prostituate ale actului de justiție. De aceea, primii interesații în soluționarea acestei grave probleme, a arhivei SIPA, sunt CSM și asociațiile procurorilor și judecătorilor. Nu mă mir, prin urmare, că aceste instituții au reacționat. Ei bine, a sosit momentul ca statul român, dacă vrea să iasă de sub acuzația de stat mafiot, lansată oficial de către Traian Băsescu, trebuie să găsească o soluție legată de arhiva SIPA. Îi revine meritul avocatului Aurelian Pavelescu de a fi sesizat, încă din 2004, că serviciul secret al Ministerului de Justiție, cunoscut sub numele de SIPA, nume care între timp a devenit un stigmat, funcționa ilegal. Un serviciu secret nu poate fi înființat și nu își poate derula activitatea decât în baza unei legi organice. Dar SIPA a fost creat pur și simplu din inițiativa unui ministru al justiției. Numele său este Valeriu Stoica. Sub pretextul că acest serviciu urma să îi supravegheze pe răufăcătorii din penitenciare pentru a afla, din timp, ce lovituri mai pun aceștia la cale, SIPA a devenit un instrument de spionare, mergând până la viața intimă, a procurorilor și judecătorilor. Pentru ca, foarte repede, să se transforme într-un instrument de constrângere și șantaj.

Sesizând această situație, Aurelian Pavelescu a redactat un document adresat Ministerului Justiției, prin care se solicita desființarea SIPA. Acest document a fost semnat, în 2004, de șeful politic de atunci al lui Aurelian Pavelescu, nimeni altul decât Traian Băsescu. la acea dată, Băsescu era primar general al Capitalei și președinte al Partidului Democrat. Ministerul Justiției a respins însă solicitarea de desființare SIPA. Urma ca Pavelescu să redacteze un al doilea document pentru a-și reînnoi solicitarea, de astă dată pe calea contenciosului administrativ. Nu s-a mai întâmplat. Oare de ce? Odată ajuns la Cotroceni prin câștigarea alegerilor prezidențiale, Traian Băsescu s-a răzgândit. Fără să recunoască explicit acest lucru, el a ajuns la concluzia că SIPA i-ar putea fi de folos. Aceeași schimbare de atitudine, mai nuanțată însă, s-a manifestat și în cazul Monicăi Macovei. Aceasta, acum în postura de ministru al Justiției, a sigilat în mod oficial arhiva SIPA, dar, sub pretextul inventarierii documentelor, a alcătuit o comisie formată din judecătorul Cristi Danileț și procurorul Paul Dumitriu. Singurii care au avut acces, circa un an de zile, în arhivă.

Astăzi, judecătorul Danileț afirmă că nici nu și-a încheiat inventarul, că, de fapt, nici nu l-ar fi început și că nu ar fi studiat respectivele dosare. Documentele WikiLeaks ne spun însă contrariul, și anume că Danileț, care, în paranteză fie spus, nu avea certificat ORNISS și, în consecință, nu avea dreptul de a umbla cu documente secrete de stat, a informat Ambasada Statelor Unite asupra conținutului acestora. Până acum, toate documentele WikiLeaks vehiculate pe planetă s-au dovedit cât se poate de exacte. Niciodată autoritățile din Statele Unite nu au dezmințit conținutul acestor dezvăluiri. În consecință, Danileț ar putea fi oricând acuzat de trădarea secretelor de stat. Aceasta este, însă, doar o paranteză și atâta tot. Esențial este că nici Traian Băsescu și nici Monica Macovei nu au dorit distrugerea arhivei. Distrugere care presupune inventariere și desecretizare, urmate imediat de decizia distrugerii tuturor documentelor. Dimpotrivă, obiectivul acestui tadem, Băsescu-Macovei, a fost exploatarea informațiilor despre procurori și judecători, în vederea alegerii celor mai vulnerabili și plasării acestora în funcții cheie unde, prin șantaj, putea fi asigurată loialitatea lor. După care, procurorii și judecătorii urmau să primească și să execute comenzi politice.

Ceea ce s-a și întâmplat. Așa a funcționat binomul. Așa s-a ajuns în situația uluitoare în care un general SRI, care exact cu asta se ocupă, Dumitru Dumbravă, să afirme că Justiția este, pentru principalul serviciu secret, un câmp tactic. Până și azi generalul Dumbravă este atât de indispensabil, încât a fost numit secretar general al SRI. Dar cum a fost gândit acest serviciu secret, numit SIPA, de la bun început, drept un instrument de supraveghere informativă al procurorilor și judecătorilor? Care este dovada că asta s-a intenționat din capul locului? Dovada o avem, dacă ne amintim cine a înființat și a condus SIPA. Nimeni altul decât generalul Dan Gheorghe. Acesta, fost component al brigăzii antiteroriste a Securității ceaușiste și apoi primul comandant al acesteia după decembrie 1989, era un înrăit, dar și un specialist de primă mărime al poliției politice. El a făcut, la SIPA, ceea ce știa să facă. I-a supravegheat pe cei aflati în vizorul serviciului secret. Iar aceștia erau mii și mii de procurori și judecători. A creat, în acest scop, o întreagă instituție cu zeci de filiale locale, toate încadrate cu foști securiști. După Dan Gheorghe, la conducerea SIPA s-a aflat un alt cadru de nădejde al fostei Securități, generalul Marian Ureche.

Aceștia au fost părinții și nașii serviciului secret al Ministerului de Justiție. Știind acest lucru, știind, în linii mari, și ce conține arhiva SIPA, mai rămâne să răspundem al întrebarea ce trebuie făcut cu ea. În principiu, dacă vrem să renunțăm la un instrument de șantaj, informațiile care stau la baza acestuia trebuiesc distruse. Deci, răspunsul este simplu: arhiva SIPA trebuie distrusă. Pe de altă parte, legal, o arhivă nu poate fi distrusă decât după ce, în prealabil, a fost inventariată și desecretizată. Acestea sunt deciziile care trebuiesc luate de urgență. În paralel, procurorii și judecătorii nu au altceva de făcut decât să se apere. Înainte de a face victime, mă refer la cei care au răspuns șantajului, au fost ei înșiși victime. Ca urmare, sunt primii interesați să descopere cum a funcționat, în definitiv, complotul împotriva lor. Un complot care a fost probabil cel mai grav atentat din istoria recentă împotriva independenței justiției. Aproape toți actorii sunt în viață. Procurorii nu au altceva de făcut decât să îi cheme și să îi roage frumos să dea cu subsemnatul. După care, să întocmească rechizitorii. Iar judecătorii nu altceva de făcut decât să cântărească probele și să dea sentințe. Din această perspectivă, un eventual și necesar dosar penal SIPA, urmat de un proces de răsunet, ar putea pur și simplu să contribuie decisiv nu numai la rescrierea istoriei, ci și la tragerea cortinei peste o perioadă neagră a justiției române.

Sorin Rosca Stanescu