Axa Washington-Chișinău-Moscova

Ambasadorul James Pettit nu este un diplomat amator și nici un diplomat rebel uitat de centrală la granița cu "deșertul tătarilor". Excelența Sa știe ce vorbește și când vorbește exprimă punctul de vedere al țării sale. O fi Republica Moldova un stat mic și amărât dar ea reprezintă un punct geopolitic ultrasensibil în relația cu Rusia, pe harta unei regiuni bântuite de cutremure strategice. Aproximările și neglijențele de limbaj într-un asemenea context sunt excluse.

Prin urmare, declarația ambasadorului american la Chișinău nu este o eroare involuntară sau un accident. De aici trebuie plecat. Unioniștii au interpretat respectiva declarație în cheie antiunionistă și s-au întristat. Antiunioniștii, interpretându-o în aceeași cheie, s-au veselit. Scepticii au găsit prilejul unor declarații principiale "echilibrate": "nu credem că unirea este fezabilă dar nu putem accepta afirmația că moldovenii nu sunt români iar Republica Moldova nu este stat românesc." Fanaticii dezbinării naționale au prins puteri noi încălziți de focul luptelor intestine peste care a căzut gazul declarației americane. Aceștia au putut îndrepta imediat degetul acuzator spre politicienii care nu le plac: "De vină este Iliescu, care a refuzat unirea atunci când i-a propus-o Gorbaciov!"; "De vină este Băsescu, că a bătut toba cu unirea până a trezit toată jungla!". Naționaliștii acuză lipsa unei politici viguroase și coerente privind unirea. Internaționaliștii acuză pasivitatea și neputința guvernului român în crearea contextului european care să permită reîntâlnirea românilor de pe ambele maluri ale Prutului în frontierele UE. Americanofobii strigă: "V-am spus noi?!" La care rusofilii adaugă: "Acum ce mai vreți și ce mai așteptați?!" Dimpotrivă, americanofilii sunt convinși că, descurajând unirea, SUA vor să scape România, și așa falită, de bătăile de cap aferente integrării unei societăți complet eșuate, încă mai falită și mai coruptă, în timp ce rusofobii sesizează că prin discretele încurajări ale unionismului românesc Rusia vrea să bage României mortul în casă.

Tragedia este că fiecare dintre aceștia are puțină dreptate, dar și că susținându-și orbește argumentele cu toții ajung să nu mai vadă pădurea siguranței geo-strategice din cauza copacilor reprezentați de prejudecăți, obsesii și interese parohiale. Ambasadorul american nu a pus în discuție unirea - acest proiect de țară care dezbină o națiune devenită cvasicolonie incapabilă a mai proiecta ceva. El a prezentat indirect viziunea americană cu privire la arhitectura de securitate la frontiera spațiului euro-atlantic cu cel euro-asiatic. Dl Pettit a afirmat, nu doar că Moldova nu este România (ceea ce oricând poate susține că în ordinea internațională actuală nici nu este), ci că ea este un stat multietnic (cam așa cum susțin anumite state desprinse din fostul Imperiu habsburgic că ar fi și România) și că ar trebui să se organizeze politic pe baze etnice de tip federal sau confederal (cam așa cum susține și Moscova că ar trebui organizată Ucraina). A spune că Moldova are altă istorie decât România nu este destul. Asta presupune stabilirea datei de la care a început această istorie.

A început ea de la declarația de independență din 1991? Atunci înseamnă că Ștefan cel Mare nu are legătură cu această Moldovă. După cum nu are legături cu ea nici Eminescu, nici chiar Alexe Mateevici și cu siguranță nici Coșbuc sau Călinescu, ale căror busturi se găsesc în parcul central din Chișinău, încercând să configureze identitatea culturală a moldovenilor. A început istoria Moldovei odată cu descălecarea Mușatinilor? Aceasta înseamnă că nici România nu este Moldova (de la Nistru la Carpați); după cum, atunci, nici Transilvania nu este România. Căci Romania s-a născut abia de prin 1859 sau chiar ceva mai târziu, pe când Moldova, Transilvania sau Valahia i-au preexistat cu mult. A început istoria Moldovei odată cu transformarea ei în gubernie rusă și mai apoi in republică sovietică? Atunci dl ambasador vorbește despre o "Moldovă staliniană" iar nu despre o "Moldovă ștefaniană", locuită de o populație a cărei identitate națională nu are caracter cultural ci geopolitic, bazat pe existența unui element etnic relativ majoritar moldav, fără o identitare culturală clară dar suficient de conturată pentru a ști că nu este românească.

Prin anii 1990, regretatul Sir Russel Johnston, fost Președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, declara în plenul distinsului for de la Strasbourg, că la Chișinău, mai bine decât statuia lui Ștefan cel Mare, și-ar găsi locul alte două statui dedicate lui Ribentropp și Molotov, întrucât „fără contribuția acestora actuala Republică Moldova nu ar fi visat vreodată să ajungă un stat de sinestătător". Cam tot pe atunci, importanți demnitari parlamentari și guvernamentali ruși le spuneau omologilor români că dacă România dorește reunificarea cu Moldova, va trebui să renunțe la Transnistria. (Cam tot așa cum astăzi i se spune Ucrainei că dacă dorește o politică externă cu adevărat independentă trebuie să renunțe la Malorusia, căci cu Crimeea lucrurile s-au clarificat.) Mai recent, politologul american George Friedman, scria că în toată istoria sa de până în 1991, Republica Moldova a aparținut întotdeauna cuiva; fie Rusiei - imperiale sau sovietice - fie României. La care adăuga cu apropo, că dacă cea dintâi a dispărut, cea din urmă mai există, sugerând Moldovei să opteze pentru un viitor compatibil cu trecutul său.

Iată că acum ambasadorul SUA ne anunță că guvernul său a renunțat la viziunea friedmanistă (care acorda un loc important și relației parteneriale strategice româno-americane) și a achiesat la teoria țaristă și stalinistă a "moldovenismului". Repet: aceasta este o teorie cu caracter geopolitic iar reînvierea ei acum nu este explicabilă ca reacție la vreun proiect unionist românesc, ci prin nevoia de a se găsi o bază geopolitică teoretică pentru un acord americano-rus referitor la arhitectura de securitate în Europa orientală; acord devenit urgent sub presiunea războiului civilizației creștine cu Sudul musulman, și a încercărilor de emancipare a Europei germane de sub tutela americană prin alianța cu Moscova. (S-ar putea să aflăm într-o zi că discursul ambasadorului Pettit a fost un ingredient într-un pachet de garanții americane oferit în schimbul retragerii trupelor ruse din Transnistria.)

Românii trebuie să tragă de aici două concluzii: 1. Există o înțelegere americano-rusă (sau cel puțin există premisele acesteia) realizată peste capul României și într-o viziune geopolitică potrivnică doctrinei de securitate națională românească dezvoltată în ultimele decenii; 2. Adoptarea tezei "moldovenismului" afectează congruența dintre interesele strategice românești și cele americane, pe termen scurt subminând funcționalitatea parteneriatului strategic româno-american, iar pe termen mediu punând existența acestui parteneriat sub semnul întrebării cu totul. Sub ochii noștri, iluzoria „Axă Washington-Londra-București" („Axa marilor licurici"), proclamată unilateral de România în 2005, lasă locul unei reale „Axe Washington-Chișinău-Moscova". Pe acest fundal, reluând o formulă inspirată dintr-un comentariu citit pe Facebook, cred că toți românii, unioniști și antiunioniști deopotrivă, ar trebui să observe că actuală este lupta pentru independență. După ce vom învinge în această luptă putem relua discuția despre unire.

Adrian Severin