Acolo unde se rup plăcile tectonice

România se află fix într-unul dintre punctele în care se ciocnesc și se pot rupe plăcile tectonice. Cele care vor produce o schimbare majoră în geopolitica lumii. Poate însemna sfârșitul pentru acest stat, finalul cel mai negru fiind dezmembrarea, dar poate însemna și un important salt în direcția unui stat națiune puternic. România poate deveni un centru regional de putere. Această carte, greșită sau bună, se joacă în primul și în primul rând la București.

Ce avem de făcut? Avem câteva atuuri, câteva cărți bune de jucat în politica internă. Și, evident, avem câteva atuuri majore în politica externă, cu condiția de a pune diplomația în mișcare, de a acționa coordonat și curajos. Așa cum Trump a definit viitoarea politică externă a Statelor Unite și rolul pe care, în viitor, îl pot juca partenerii săi, știm că primul lucru pe care trebuie să îl facem este încheierea unui acord pe termen lung, la nivel național, privind strategia de apărare. Cea prezentată de președintele Klaus Iohannis și aprobată de Parlament trebuie schimbată urgent, în funcție de noua configurație a politicii mondiale. Un asemenea acord național presupune sacrificii pe care trebuie să și le asume toți cetățenii. Care sunt acestea?

În urmă cu 27 de ani, România era a opta putere mondială în industria de apărare. Acum, nici nu mai figurăm în clasament. Prima soluție care ne este la îndemână este revigorarea întregii industrii de armament și dezvoltarea exponențială a acesteia. Industria și comerțul cu arme reprezintă una dintre cele mai profitabile industrii de pe planetă. Dacă înțelegem acest lucru, atunci sacrificiul inițial pe care îl facem, probabil uriaș, le va aduce românilor numeroase locuri de muncă bine remunerate și va aduce uriașe profituri la bugetul național. Asta înseamnă însă că va trebui să negociem la sânge toate contractele prin care, la rândul nostru, achiziționam tehnică de luptă. Tot ce putem realiza în țară sau în cooperare cu alt stat trebuie făcut în acest fel. Tot ceea ce achiziționăm trebuie să achiziționăm în sistem offset, astfel încât banii pe care îi dăm să fie în mod obligatoriu, pe baze contractuale, reinvestiti în industria de armament din România.

A doua condiție sine-qua-non este să ne formăm o armată puternică. Cu 80.000 de oameni, dintre care o bună parte reprezintă noncombatanți, nu putem face față niciunei provocări cât de cât serioase. Și nici nu putem reprezenta o forță pe care să o putem juca, cu relativ succes, la masa negocierilor. Prin urmare, avem nevoie de o armată națională. Chiar dacă aceasta presupune revenirea la recrutarea obligatorie a tinerilor. În acest sens, ar fi bine să luăm exemplul Israelului. Un stat partener care a înțeles, în cel mai înalt grad, ce înseamnă pericolele externe și care este singura soluție pentru a le face față. Eventual, putem să ne consultăm cu prietenii noștri de la Tel Aviv. Sau de la Ierusalim, dacă acolo se va muta capitala, așa cum dorește Donald Trump. Și fără a avea pretenția că am epuizat în vreun fel soluțiile de politică internă, să vedem ceea ce e de făcut în materie de diplomație.

În primul rând, parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite. Cu orice preț, evident, nu și cel al umilinței naționale, acest parteneriat trebuie menținut și consolidat. În acest scop, el trebuie revizuit. Pentru că și Washingtonul intenționează să își revizuiască toate parteneriatele sale. Revizuirea nu se poate face decât pe baze pragmantice. Trebuie urmărit și atins interesul reciproc. Trebuie să punem pe hârtie, negru pe alb, tot ceea ce noi avem de oferit Washingtonului, în materie de strategie și politică militară, în ceea ce privește susținerea internațională în plan diplomatic. Trebuie puse, pe aceeași hârtie, uriașele oportunități pe care România le are prin poziția ei geografică, prin complexitatea care rezidă din vecinătățile ei apropiate. Că să dau un singur exemplu, în timp ce, în conformitate cu Convenția de la Montreux, Statele Unite nu își pot dezvolta, în acord cu dreptul internațional, o flotă în bazinul Mării Negre, noi o putem face. La fel în ceea ce privește gurile Dunării și Dunărea în sine, care și ele reprezintă oportunități majore în plan geostrategic. Teritoriul nostru național poate, la nevoie, găzdui uriașe baze militare strategice ale Statelor Unite. Și așa mai departe.

Desigur, toate aceste premise, cărora li se pot adăuga multe altele, trebuiesc negociate la sânge, așa cum procedează și Statele Unite, pentru a obține cel mai bun numitor comun. Avantaj contra avantaj. Oportunitate contra oportunitate. România, în ciuda prostiilor uriașe pe care le-a făcut în plan diplomatic, continuă să aibă atât relații privilegiate cât și capete de pod în plan uman, în state și în regiuni ale globului unde Washingtonul pătrunde mai greu sau deloc sau are relații semi-înghețate. Ca partener strategic al Washingtonului, noi trebuie să dezvoltăm exponențial asemenea relații și să acționăm cu înțelepciune, susținând activ noua politică, mai pragmatică, dar și mai agresivă, a Statelor Unite. Dar, la schimb, cum este și firesc, trebuie să solicităm o susținere mai mare a partenerului nostru în toate demersurile regionale pe care urmează să le facem.

Iar în plan regional, România are o excepțională experiență prin acordurile trilaterale, patru la număr, pe care le-am inițiat și le-am încheiat pe vremea regimului Emil Constantinescu. Este un mister de ce am renunțat la asemenea oportunități. Ar fi o prostie să ratăm realuarea trilateralelor. Desigur, acolo unde nu se poate altfel sau în state care nu ne sunt foarte apropiate geografic, un rol esențial îl pot juca, în același sens, și tratatele bilaterale. O oportunitate cu totul și cu totul deosebită în sensul sugerat mai sus ar fi ca România să se integreze statelor de la Visegrad, pentru a face, împreună cu acestea, o politică mult mai activă și cu adevărat eficientă în spațiul Uniunii Europene, apărând interesele națiunilor de la periferie și promovând, în viitor, o Uniune mai debirocratizată, mai eficientă, nehegemonică, în care să poate înflori statele națiune. Am dat mai sus doar câteva exemple. Ele sunt însă nenumărate. Și pot fi materializate. Cu condiția ca oamenii politici să fie nu momâi și nu trădători ai interesului național, ci adevărați bărbați de stat, care își iubesc patria și sunt gata să se sacrifice pentru ea. Viitorul, pentru noi, este ori, ori.

Sorin Rosca Stanescu