Vom avea oare o Franţă a incertitudinilor şi diviziunilor sociale?

Strălucirea succesului lui Macron a fost marcată, la modul serios, neaşteptat de repede, neobişnuit de intens şi în multe localităţi din Franţa, de confruntări de stradă violente între grupări de extremişti şi forţele de ordine, nevoite să riposteze folosind forţa letală cel puţin într-un caz, la Paris. Când s-a tras direct asupra unui vehicul care se îndrepta direct către cordonul de poliţişti. Au murit cei doi ocupanţi ai maşinii şi a fost rănit grav un al treilea.

Întrebările din acest moment sunt legate nu de valoarea aşteptatei şi absolut incontestabilei victorii a lui Emmanuel Macron care, din nou, demonstrează cât de mult au fost perfecţionate tehnicile de pregătire şi organizare a campaniilor electorale bazate pe exploatarea prezenţei unui adversar care să catalizeze spaimele şi incertitudinile opiniei publice. Şi în acest caz, mecanismele „alegerii răului cel mai mic" au funcţionat perfect deoarece şi teama reală a fost foarte mare, fiind necesară, în ultimele zile, intrarea în scenă a mecanismelor grele de atac, inclusiv prin apeluri din partea unor prim miniştri din mari ţări europene, direct interesate de o continuare a sistemelor tradiţionale de stabilitate politică din Franţa.

Ok, au reuşit, dar, dacă descifraţi cu atenţie discursurile celor doi candidaţi după anunţarea rezultatelor, Macron şi Le Pen transmit amândoi semnalul că ştiu foarte bine că lucrurile nu s-au aranjat definitiv pentru următorii cinci ani, atâta cât va dura noul mandat prezidenţial. Dimpotrivă, aş spune fără teama de a greşi foarte tare. Au anunţat, într-o frazare mai mult sau puţin ofensivă, că peste foarte puţin timp urmează o nouă fază a aceleiaşi bătălii, la fel de crâncenă dar şi cu mai mulţi participanţi şi, în consecinţă, cu un efect maxim de disipare nu numai al confruntării ideologice, ci şi de scandaluri „la firul ierbii", în circumscripţiile electorale unde, cu adevărat, se va decide cine şi cum va exercita puterea în Franţa.

De-abia din acest moment lucrurile se tensionează cu adevărat deoarece etapa care s-a încheiat aseară a adus doar clarificarea sensului alegerii pentru funcţia de Preşedinte al Franţei. Ok, dar în paralel a mai adus ceva care, din punct de vedere istoric, este cel puţin la fel de important: intrarea în zona irelevanţei a marilor partide politice tradiţionale. Şi, odată cu asta, dispariţia evidentă a echilibrului statuat pe scena politică timp de generaţii şi a legăturilor, alianţelor şi negocierilor pentru voturi în compensaţie când este nevoie, înţelegeri vizibile sau încheiate în secret, dar dovedite extrem de utile, decenii de-a rândul, pentru a menţine funcţional acel sistem care, de fapt, presupunea, ca şi la noi, transferarea pârghiilor puterii de la un grup la altul, fără prea multe probleme şi, în general, dat fiind că toată lumea ştia totul despre ceilalţi, cu promisiunea subterană că probleme penale ulterioare vor fi excepţia şi nu regula.

De data asta, este limpede că nu va mai fi aşa. Partidele tradiţionale s-au prăbuşit şi ameninţă să intre în implozie, lăsând locul liber pentru echipa lui Macron, reconfirmându-l la preşedinţia statului dar şi întărind, dincolo de orice predicţii, poziţiile partidelor situate în zona extremelor dure şi militante, atât în dreapta (Le Pen) cât şi în stânga (Melenchon).

Exact din acest punct începe noua competiţie electorală pentru legislativele care se vor desfăşura în luna iunie. Analaliştii politici încearcă să descifreze cum se vor articula (şi în proporţie) vectorii de schimbare care s-au exprimat clar până acum: 1. refuzul faţă de partidele politice tradiţionale; 2. absenteismul ca formă manifestă de protest anti-sistem 3. apetitul în creştere pentru mişcări de stradă, inclusiv prin participare la violenţe, dezvoltare a sistemului „vestelor galbene" dar, posibil, în formule mai difuze identitar şi mai greu de controlat 4. deplasarea accentului pe zona tinerei generaţii, acolo unde se identifică cele mai importante centre potenţiale de protest violent, tocmai din cauza înăspririi condiţiilor şi difereţelor sociale, odată cu intrarea a din ce în ce mai mulţi tineri în categoria „persoanelor defavorizate".

Alternativa este, pentru unii dintre ei (oare cât de mulţi şi, mai ales, cât de decişi?), chemarea la revoltă. Poate să nu însemne nimic, să fie o pancartă oarecare purtată de un grup de adolescenţi oarecare, îmbrăcaţi în costumaţia cunoscută, identitar uniformizantă şi vag semnal de ieşire la luptă, în tradiţia de demult a celor care, pentru scurt timp, găsiseră puterea să schimbe mersul societăţii în Mai '68, Tot ce se poate şi, în acest caz, chiar nu avem motive să ne îngrijorăm foarte tare, în speranţa că demonstraţiile de azi-noapte nu au decât o motivaţie de genul avant-gout electoral, cum s-au văzut toate la noi în ultimele decenii. Şi cu acelaşi efect.

Dar dacă nu e aşa? S-ar putea să nu fie aşa dacă criza actuală va continua şi chiar se va dezvolta în condiţiile în care războiul din Ucraina este departe să se încheie, ba chiar dă semne fie de intensificare în unele zone, fie de mutaţie într-un fel de confruntare de lungă durată. Efectele sunt deja distrugătoare pentru marile economii europene, silite să adopte una după alta măsuri de criză extrem de costisitoare, veţi vedea în această săptămână care va fi amploarea valului 6 de sancţiuni decise de europenii care pregătesc deja conţinutul pachetului următor, în acord cu americanii. Costurile războiului sunt imense şi, cu siguranţă, foarte rapid, vor urma reuniunile internaţionale de tip „conferinţă a donatorilor" şi, oricum, organisme ca Banca Mondială şi FMI vor trebui să scoată fiecare zeci şi zeci de miliarde pentru alimentarea eforturilor umanitare şi de reconstrucţie în Ucraina, reducându-şi astfel (încă nu se ştie în procent) capacitatea lor de a interveni în cazul altor crize cu caracter regional şi global.

Alegerile nu vor fi deloc uşoare deoarece competitorii vor trebui să iasă din zona confortabilă a declaraţiilor de principii nobile şi foarte general valabile pentru a spune, cât pot ei de exact şi convingător, cum vor acţiona în viitorul legislativ pentru a reechilibra balanţa socială. N-o vor face sau vor aluneca în obişnuitul registru demagogic, atunci criza de acum nu este decât un delicat preludiu. Pentru Franţa, pentru întreaga Europă. Şi nimeni nu poate să ştie, în condiţiile de acum, cât de premonitoriu este un slogan strigat azi-noapte în Place Kleber din Strasbourg: „Cel de-al treilea tur al alegerilor va avea loc în stradă!". Provocation sau Provokaţia? Nu ştiu. Vom vedea.

Cristian Unteanu