Unde este creșterea economică?

Pe trimestrul I al anului 2023, băncile din România au raportat un profit record, de 3,4 miliarde de lei, cu 70% mai mare decât cel realizat în perioada similară a anului trecut. Să fie acesta semnul unei explozii a creditării, o întoarcere a băncilor cu fața spre economia românească, o împlinire a nevoilor reale de finanțare din economie? Nici pe departe.

De fapt, explicația unui asemenea profit trimestrial impresionant este cât se poate de banală: băncile românești și-au băgat în buzunare venituri din dobânzi la creditele acordate în valoare de 10 miliarde de lei (cam dublu față de trimestrul I din 2022), dar au plătit cu zgârcenie la depozite doar 4,2 miliarde de lei.

Aproape 6 mld. lei au fost în acest prim trimestru din 2023 veniturile nete din dobânzi (venituri din dobânzi la credite minus cheltuieli cu dobânzi la depozite), cu o treime mai mari față de trimestrul I din /2022, iar 4 mld. lei a fost profitul operațional al băncilor în primul trimestru din 2023, cu 50% mai mare decât în trimestrul similar din 2022.

De mult timp trăim sub povara celor mai scumpe finanțări din Uniunea Europeană, dar parcă niciodată în ultimele decenii această greutate de pe umerii noștri nu a fost atât de mare. De exemplu, dobânda medie la creditele pentru locuințe cu scadența inițială de peste 5 ani a ajuns la 8,3% în februarie 2023, comparativ cu 4,1% în toamna lui 2021 , adică s-a dublat costul banilor pe care românii i-au împrumutat pentru cumpărarea de locuințe. Nu mai există nicăieri în Uniunea Europeană un astfel de nivel al dobânzii, nici măcar la vecinii noștri din centrul și estul Europei. Aceasta în ciuda faptului nu suntem noi cei mai chinuiți europeni de inflație. Ungurii, balticii, cehii, polonezii și slovacii, toți aceștia sunt terorizați de inflații mult mai mari decât la noi, dar au parte de dobânzi mai mici la creditele ipotecare.

Acesta ar fi, deci, un prim răspuns la întrebarea din titlu: creșterea economică se compune inclusiv din creșterea profiturilor băncilor, ca parte a creșterii valorii adăugate brute realizate de acestea. Iar băncile au profituri mari, sfidătoare pentru simplul motiv că pot scumpi banii oricât de mult o doresc. Cum așa? Păi foarte simplu: au creat o piață în care cererea de credite din partea firmelor locale și a cetățenilor este mare, iar oferta este ținută la niveluri extrem de mici. Adică banii oferiți pentru creditarea economiei naționale sunt extrem de puțini.

Ar fi bine să ne uităm mai cu atenție la acționarii băncilor „românești" mari și vom înțelege foarte ușor ceea ce se întâmplă. Banca Transilvania este singura bancă mare cu acționarii majoritari români. Dar acei acționari majoritari sunt niște fonduri de pensii din pilonul II administrate de către bănci străine. Drept pentru care nici Banca Transilvania nu duce o politică de creditare prea mult diferită de băncile străine. În rest găsim două mari bănci austriece, una franțuzească, una olandeză, una italiană, una grecească, una maghiară și o bancă de stat. Ultima are un rol strict politic, de a credita firmele de stat, în conformitate cu decizia guvernamentală, așa că iese din discuție.

Toate băncile străine, însă, provin exact din statele care domină piața locală de investitori străini. Aproape fără excepție, companiile mari, multinaționale se finanțează de „acasă", adică din țara de origine, cu sume împrumutate de compania -mamă chiar de la băncile care dețin sucursale și la noi. Astfel încât toate majoritatea firmelor străine de aici se finanțează ieftin cu bani împrumutați din Vest la dobânzi mult mai mici. Iar firmele românești rămân să se bată pentru a se finanța pe resursele extrem de mici puse lor la dispoziție. Căci, oameni buni, un mare paradox al României este următorul: este statul european cu cea mai mare rentabilitate a capitalului bancar dar și cu cea mai mică „bancarizare" din UE (adică cea mai mică pondere a activelor bancare).

Pur și simplu, sistemul bancar din România are o rentabilitate mai mult decât dublă față de media europeană și de trei ori mai mare decât în Germania sau Franța. Cu alte cuvinte nu există bănci mai profitabile pe acest continent decât băncile de la noi! Și atunci, dacă aici se câștigă asemenea profituri, de ce oare, ne-am întreba noi, de ce nu se extind activele acestor bănci, adică de ce nu oferă mai multe credite? Păi uite de-aia: pentru a rămâne țara cu cele mai puține credite date, adică cu cel mai mic aport al activelor bancare la PIB.

Aceasta este deci marea rețetă a succesului bancar impresionant din România: puțini bani oferiți pentru creditare înseamnă o ofertă mică pe care se bat firmele și cetățenii, care „înghit" astfel un cost extrem de mare al finanțării. Căci, nu-i așa asta este regula pieței: dacă avem ofertă mică și cerere mare produsul este scump! Iar din puținii bani oferiți spre creditare, mai bine de jumătate sunt destinați finanțării statului român, motiv pentru care creditele oferite efectiv companiilor locale private nu depășesc 27% din PIB, mult sub media europeană, care este 90% din PIB.

Povara prea mare a costului finanțării are ca rezultat slăbirea puterii de competiție pe piață pentru firmele locale, căci este greu să concurezi cu companiile străine, finanțate din țara de origine la dobânzi de trei-patru ori mai mici decât dobânzile la care au acces firmele românești.  Iar la noi dobânda medie la un credit corporativ este azi peste 10%, iar pentru IMM-uri undeva cu 5 puncte procentuale peste ROBOR, adică pe la 11-12%. Crede, oare, cineva că în aceste condiții inegale de finanțare mai poate fi vorba de competiție reală pe piață? Este cât se poate de clar că firmele noastre sunt condamnate să fie preluate, mai devreme sau mai târziu, de către concurentele lor din Vest.

Înțelegând mersul istoriei, statul român încurajează, prin toate formele sale de manifestare, firmele străine, îndeosebi pe cele deja iertate de taxele pe care ar fi trebuit să le plătească. Spre deliciul nostru, al contribuabililor de rând, observăm cam cine cu cine se afișează la opulentele „conferințe" ale ONG-ului oficios New Strategy Center, creat de către statul paralel și condus de către fostul SRI-ist Ionel Nițu, pensionat la frageda vârstă de 40 și un pic de ani.

Și uite cum apar alături, ca doi porumbei, în vitrina ONG-ului oficios ditamai generalul Coldea împreună cu vicepreședintele OMV Petrom, vorbindu-le auditorilor cu epoleți despre „reziliență economică". Mai era ceva de demonstrat? Tare rezilientă trebuie să mai fie apropierea generalilor noștri de interesele firmei austriece care ne-a închis a treia cea mai mare rafinărie a țării și care își permite să negocieze impozitele pe care le plătește aici direct cu președintele țării...

Ar mai fi interesant de observat că, deși au profituri din ce în ce mai mari, băncile noastre își plătesc salariații din ce în ce mai prost în raport cu restul economiei, astfel încât salariile plătite în sistemul bancar au ajuns pe locul 12 în topul salariilor plătite la noi în țară, mult sub nivelul celor din IT, construcții sau chiar administrație publică.

Pentru cei care mai aveau nelămuriri, valoarea adăugată suplimentară se duce cu predilecție în profiturile băncilor, profituri care alimentează conturile unor bănci străine, în țară rămânând doar niște salarii mici și niște impozite la fel de mici. Am zis cumva impozite mici? A, păi am uitat să spun că impozitele sunt mici doar pentru firmele mari și străine, care își permit „optimizare fiscală" la greu. Pentru noi, prostimea cu pașaport românesc, impozitele nu sunt mici deloc, mai ales că noi nu putem să ne prefacem, precum băncile, că returnăm la infinit creditele primite de la companiile-mamă.

Să încheiem cu o tușă umoristică, observând că anul trecut, atunci când nouă ne clănțăneau dinții de frică când vedeam prețurile din magazine, primele 10 rețele de supermarketuri din țară au avut vânzări de aproape 100 de miliarde de lei și au raportat un profit de doar 2,48 miliarde de lei. Acum ce să zic? Poate sunt unii pe la ANAF care chiar cred că supermarket-urile care au acaparat două treimi din piața românească se chinuie pe aici cu rate ale profitului de 2,5%. Să le fie de bine, că nouă nu prea ne e bine...

Petrisor Peiu