Repunerea în discuție a rezultatelor Războiului Rece sau negocierea păcii post-americane?

Ucrainenii pot dormi liniștiți. SUA le-a dat asigurări că nu va lua nici o decizie în ceea ce privește Ucraina fără să o consulte pe aceasta asupra a ceea ce (deja) a decis (sic!).

O asemenea declarație implică afirmarea dreptului Americii de a negocia cu alte puteri soarta unor țări terțe sau a le-o stabili unilateral. Sub aparența apărării dreptului Ucrainei de a deveni membru NATO, SUA își rezervă, așadar, dreptul de a o primi sau nu, fără să țină seama de nevoile de securitate ale altora, ci numai de propriile sale interese geostrategice. Tocmai de aceea știu cu toții - domnii Putin, Biden și Zelensky - că Ucraina, în actualele ei frontiere, nu va deveni membru al NATO pe parcursul vieții lor. În actualele negocieri ruso-americane „criza ucraineană" este un steag fals.

Diplomația rusă are un vechi obicei, care ține de un principiu cunoscut profesioniștilor în materie: dacă vrei să ieși din impasul unei probleme căreia nu îi găsești soluția, fă-o mai complicată.

Concepția și practica la care mă refer poate fi descrisă prin comparație cu aducerea unui bolovan uriaș în mijlocul unui drum cu trafic intens. Circulația se blochează și șoferii intră în criză de nervi. Când criza atinge paroxismul, apare cel care a așezat piatra acolo și care se oferă să o înlăture. După ce o face, traficul se reia și toată lumea este nu doar fericită, ci și recunoscătoare celui care a soluționat problema (în realitate tot cel care a creat-o), fiind gata să îi dea prioritate în circulație sau să îi ofere alte favoruri spre a-i răsplăti serviciul.

Când i-am prezentat această „teorie" fostului meu omolog rus, ministrul de externe Evgheni Primakov, acesta s-a amuzat copios și nu m-a contrazis. Cu gândul la ea, să ne reamintim că NATO nu este o organizație caritabilă care sare în apărarea oricărui stat aflat în deficit de securitate. NATO este o alianță politico-militară ai cărei membri au creat-o pentru a-și mări capacitățile defensive și astfel a-și consolida securitatea. Pe cale de consecință, un criteriu esențial pentru admiterea de noi membri în alianță este capacitatea acestora de a aduce un spor de securitate; adică de a fi furnizori, iar nu consumatori, de securitate. Aici este calcul matematic, iar nu retorică politicianistă.

Or, pentru ca Ucraina să se califice la primirea în NATO ea trebuie să pună capăt, în prealabil, războiului de secesiune din Donbas, iar problema Crimeii să fie soluționată printr-o înțelegere cu Rusia. Câtă vreme între Kiev și Moscova exercițiul suveranității asupra peninsulei pontice rămâne a face obiectul unui drept litigios, Rusia ține în mână cheia ucraineană de la ușa Alianței nord-atlantice.

Deși știe precis toate acestea, Președintele Putin continuă să ceară garanții cu privire la excluderea extinderii NATO în Ucraina. Deși știe precis că extinderea NATO în Ucraina este exclusă de factori obiectivi, Președintele Biden insistă asupra dreptului Ucrainei de a cere să devină membru al alianței euro-atlantice, drept de care, de altfel, nimeni nu se îndoiește. El sugerează, astfel, că SUA nu s-ar putea opune unei asemenea cereri, ceea toți sunt conștienți că nu este așa. Deși Președintele Zelensky știe că șansele intrării Ucrainei în NATO sunt egale cu zero (cel puțin până la un acord cu privire la o nouă ordine mondială încheiat între jucătorii globali, din grupul cărora țara sa nu face parte), el vorbește ca și cum candidatura ucraineană este deja acceptată. Să adăugăm că nici Rusia nici SUA nu (mai) au nevoie de Ucraina.

Centrul intereselor strategice ale SUA s-a mutat din Europa în Asia, din Atlantic în Pacific și din Marea Mediterană în Oceanul Indian. Pentru a secționa „noul drum al mătăsii", SUA ar fi mai degrabă interesată să se instaleze în Asia Centrală sau măcar să „mineze" teritoriul central-asiatic de pe care tocmai este nevoită să se retragă, ori să organizeze acolo un război de partizani. Ceea ce vedem, însă, că rămâne, după fuga din Afganistan, dar și din Irak și Siria, unde, la finele unor campanii militare câștigate, pacea (în condiții americane) a fost pierdută, sunt un parteneriat tot mai problematic cu Pakistanul și o alianță tot mai iluzorie cu Turcia, precum și un Iran ostil, pe care tratamentul aplicat de guvernul de la Beijing musulmanilor uiguri, protejați de Washington, nu l-a îndepărtat de China. Dacă adăugăm și evoluțiile din Arabia Saudită, tentată ca, în cooperare cu Israelul și fără a ține seama de calculele strategice americane, să intre pe ușa din dos în clubul exclusivist al deținătorilor de armament nuclear, înțelegem că numai de dragul Ucrainei nu este SUA gata să se arunce în război și că totul este doar discurs de fațadă pentru înșelarea asistenței și doar zăngănit de arme pentru intimidarea concurenței.

La rândul său, Rusia nu are nici o nevoie să își ia în spate răspunderea pentru administrarea unui stat (cvasi)eșuat, precum Ucraina. Aceasta cu atât mai mult cu cât, sub efectul unei campanii mediatice rusofobe susținute de-a lungul multor ani, dar și ca răspuns la geopolitica rusă sau ca ecou al secolelor îndepărtate de luptă a ucrainenilor pentru un stat al lor, deopotrivă independent de Rusia, Polonia și Lituania, rușii nu se mai bucură de mare popularitate pe teritoriile pe care, în prezent, Kievul își exercită suveranitatea. După recuperarea Crimeii și Malorusiei, Moscova poate lăsa liniștită viesparul ucrainean în grija UE (de mult obișnuită să plătească orchestra fără să comande muzica), controlul Odessei și al gurilor Dunării nemaiprezentând nici pentru ea importanța vitală de altădată. Cu problemele ei economice cronice, numai de a-i hrăni pe ucraineni nu ține Moscova să aibă grijă.

Atunci, de ce tot scandalul legat de Ucraina? De ce întâlnirea ruso-americană de la Geneva, urmată de altele, mult mai nostime prin aceea că, dacă cea dintâi era inevitabil să se desfășoare într-o atmosferă de tragedie greacă, cele programate după ea (NATO-Ucraina, NATO-Rusia și OSCE-SUA-Rusia) erau sortite atmosferei de vicleim? Cu alte cuvinte de ce au pus rușii această piatră în drum, exploatând dificultatea americanilor de a o da la o parte printr-un simplu brânci? Răspunsul la aceste întrebări necesită o scurtă retrospectivă a evenimentelor petrecute în siajul dezintegrării URSS, din 1991.

Totul pornește de la o confuzie petrecută la Malta în 1989. Atunci, sufocat de cursa înarmărilor, Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, principal lider al blocului mondial comunist, a propus omologului său, Președintele SUA, George Bush Sr., principal lider al blocului mondial capitalist, un armistițiu în cadrul Războiului Rece. Înțelegând greșit propunerea, SUA a crezut că URSS capitulează și, în consecință, s-a considerat a fi victorioasă în acel război, pe care, l-a tratat drept încheiat, când el era doar întrerupt.

Eu unul am avertizat SUA și Occidentul euro-atlantic în variate chipuri asupra acestei neînțelegeri, atrăgând atenția asupra consecințelor sale teribile. Am făcut-o oral și scris, într-o vreme în care cuvântul României mai era auzit în lume, sau folosindu-mă de poziția mea în diferite organizații internaționale. Le-am spus clar interlocutorilor mei americani și europeni, că nu au triumfat în nici un război, și că numai modul lor de viață a ieșit câștigător întrucât noi, est-europenii, ca și puterile euro-asiatice, ni l-am însușit, înțelegând să îl adaptăm la cultura noastră și să îl integrăm în tradițiile noastre.

De aici apăreau două consecințe, pe care le-am subliniat în termenii cei mai preciși: i. renunțarea la dictatură în est (tirania orientală), trebuia să conducă la eradicarea ei și din vest (tirania occidentală), acolo unde stătea ascunsă în spatele unei libertăți de fațadă, fiind tolerată pe motiv că este impusă de nevoia luptei cu inamicul oriental comunist (deci, reformarea superputerii sovietice, impunea reformarea superputerii americane, încetarea luptei dintre capitalism și comunism fiind posibilă doar prin dispariția ambelor contrarii, iar nu a unuia singur, pentru a se intra într-o ordine complet nouă); ii. retragerea puterii sovietice (în termenii cei mai concreți din estul Europei, dar nu numai) trebuia să permită reconcilierea istoriei universale (în special a celei europene) cu geografia universală, în cadrul unui proces de sinteză a culturilor, tradițiilor și experiențelor istorice (am vorbit despre „reunificarea Europei"), iar nu să fie ocazia unei expansiuni a vestului către est, a unei ocupații a estului de către vest. Nu am fost singurul care a formulat asemenea idei. Au fost și alți est-europeni. Din păcate fără rezultat.

Ceea ce s-a mai întâmplat apoi, foarte curând (mai exact după 1991), a fost dezintegrarea URSS. Aceasta nu a rezultat dintr-un act de război, ci dintr-un calcul rusesc (și am în vedere aici, în special Federația rusă) care pregătea trecerea de la armistițiul propus de Gorbaciov (el însuși, aducând în discuție perspectiva unei „case comune europene") la starea de pace preconizată de Boris Elțin și echipa sa. URSS accepta propria-i dezintegrare și Rusia, nucleul dur al imperiului sovietic, accepta dezintegrarea acestuia, în schimbul reintegrării într-o nouă ordine globală structurată în mai multe cercuri concentrice - de la Atlantic la Urali, de la Lisabona la Vladivostok și de la Bering la Bering - și așezate pe temelia a trei concepte - pace, dezvoltare, armonie civică și multiculturală. De aceea, autodeterminarea fostelor republici sovietice a avut loc fără a se da prea mare atenție frontierelor și fără vreo preocupare majoră pentru ajustarea unor granițe trasate după criterii administrative, în așa fel încât să corespundă unor exigențe geo-politice și geo-economice noi. Se credea că, oricum, cu toate se vor reîntâlni în fruntariile marelui „sat global".

Pentru eventualitatea unui eșec al proiectului reintegrării în ordinea globală multipolară (care să nu mai fie bipolară, dar nici unipolară), Rusia și-a păstrat în mânecă unele garanții. Acestea sunt „crizele înghețate" de câteva decenii, pornind de la Nagorno-Karabah și Transnistria, și ajungând până la cele din Crimeea și Donbas. Au trecut, de asemenea decenii, de când, din fruntea diplomației române sau de la tribuna OSCE și cea a Parlamentului european, precum și în presa română și internațională, am afirmat că toate aceste crize aparent izolate una de alta sunt în realitate componente ale unei crize unice și coerente având ca obiect și ca soluție definirea consensuală a statutului post-sovietic al Rusiei ca actor global într-o ordine mondială post-bipolară.

Avertismentele la care mă refeream nu au fost auzite și nu s-a mers pe această cale. Astfel, timp de aproape treizeci și trei de ani (calcul făcut din 1989) armistițiul care a întrerupt Războiul rece nu a dus la încheierea păcii.

Între timp, lumea s-a schimbat. China, în primul rând, dar și alte puteri asiatice, precum India, sau chiar și Turcia neo-otomană, s-au ridicat sau sunt în curs de ridicare, la rangul de (super)puteri globale într-un secol al Asiei, care proiectează modelul unei ordini post-americane. Deci, soarta armistițiului ruso-american, prin definiție provizoriu, trebuie discutată acum în alți termeni și în alte condiții decât s-ar fi putut face în 1989 sau în anii imediat următori.

Războiul rece nu s-a încheiat cu o conferință de pace. De fapt, războiul doar a încetat, dar nu s-a încheiat. Deci, fie avem o conferință de pace (și asta cer rușii acum), fie reluăm războiul. La Malta, în 1989, s-a convenit, la inițiativa URSS, doar un armistițiu, confundat de SUA cu o capitulare. Or, orice armistițiu se sfârșește fie printr-o pace, fie prin reluarea războiului. Evoluția contextului mondial a epuizat virtuțile armistițiului din 1989 de a mai menține singur „încetarea focului" și împinge părțile la o clarificare durabilă a raporturilor lor.

Obiectivul întâlnirii de la Geneva nu este, deci, să se ajungă la un acord de fond, ci să se admită necesitatea de a se organiza Conferința de pace care nu a avut loc la încetarea Războiului Rece. Că Rusia dorește o asemenea conferință o arată și faptul că, la finele primului ciclu de convorbiri ruso-americane, a fost planificată, în mod simbolic, întâlnirea din cadrul OSCE, urmașa Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, din anii 1975.

Prin urmare Rusia nu urmărește revizuirea rezultatelor Războiului rece, așa cum pretinde Secretatul de Stat al SUA și adjuncta lui trimisă la Geneva, ci vrea să definească aceste rezultate, împreună cu adversarul său principal din acel război, SUA, pentru a le așeza la temelia arhitecturii europene de securitate postbelică.

Armistițiul din 1989 nu mai poate dura. Acum întrebarea este: reluăm războiul sau negociem pacea? De aceea SUA și Rusia au trimis la Geneva pe reprezentanții lor cei mai radicali. Adevăratele negocieri se poartă între adversari iar nu între prieteni, și, până să se ajungă la concesii sau compromisuri, trebuie să stea de vorbă între ei cei care își sunt unii altora cei mai antipatici.

Deocamdată la Geneva, răspunsul nu a fost dat. Ceea ce nu poate fi luat ca eșec. Succesul sau eșecul se definesc în funcție de scopuri. Iar scopul, în cazul nostru, nu este evitarea unui război în și pentru Ucraina, ci deschiderea unei conferințe de pace prin care să se încheie Războiul rece. O conferință la care, însă, nu mai are de ce și cum se stabili o ordine mondială ruso-americană, ci doar o poziție ruso-americană în negocierea unei ordini mondiale definite sub egida Chinei, în context asiatic (nu euro-asiatic).

Ucraina este un steag fals. În Kazahstan a fost o acțiune rusească prin care Moscova a trasat linii de demarcație cu SUA, China și Turcia în Asia Centrală, avansând proiectul său privind arhitectura de securitate în acea regiune. „China și Rusia, vecine și prietene ale țărilor din Asia Centrală, nu vor accepta ca Asia Centrală să fie implicată în haos și război, ci vor aprofunda coordonarea și colaborarea pentru a se opune amestecului forțelor străine în afacerile interne ale țărilor din Asia Centrală și a preveni revoluțiile colorate și acțiunile distructive ale forțelor teroriste, separatiste și extremiste" - a arătat ministrul chinez de externe Wang Yi, citat de purtătorul de cuvânt al ministerului chinez de externe, după o discuție cu omologul rus, Serghei Lavrov. Deci China a acceptat prioritatea politicii ruse în Kazahstan și totodată a confirmat antanta ruso-chineză opusă oricărei viziuni unilaterale americane sau euro-atlantice asupra arhitecturii de securitate din Asia. Este un avertisment peste care SUA nu poate trece și care îi arată urgența nu unui război, ci a unei înțelegeri cu Rusia.

Dacă cumva, așa cum susțin unii, eșuata „revoluție kazahă" a fost concepută de strategi americani care, în acest caz, trebuie să fi folosit o infrastructură de mare calibru pentru a transporta din Afganistan în Kazahstan „manifestanții pașnici", absolvenți ai cursurilor de balet și bune maniere ale CIA, înseamnă că acțiunea, posibil încurajată și de informații false venite de la serviciile ruse, privind presupuse condiții locale favorabile loviturii, s-a soldat cu o înfrângere de proporții a SUA, deopotrivă tactică și strategică, chiar înainte de întâlnirea de la Geneva.

Mai departe, este posibil ca Transnistria să fie cedată Occidentului la schimb cu Donbasul, ea fiind singurul teritoriu, tot mai puțin interesant pentru Rusia după anexarea Crimeii, pe care puterile euro-atlantice îl pot „recupera"/ „primi", ca premiu de consolare. Prin Caucaz lucrurile sunt deja tranșate. Rămân de discutat Balcanii de vest și Orientul Mijlociu. De asemenea, sistemul financiar internațional, accesul la progresul tehnologic și libertatea comerțului.

Pentru români, o întrebare sensibilă, în afara celei privind soarta inutilului scut de la Deveselu, este cui va fi dată Transnistria? Principial va trebui restituită Moldovei. Asta va însemna transnistrializarea Moldovei și pierderea ei pentru România și UE. Bine ar fi să fie transferată Ucrainei, eventual, restituindu-se Moldovei Bugeacul. Este îndoielnic că ucrainenii vor dori să schimbe complicațiile de la est cu complicații la vest.

Lămurirea tuturor acestora și încă a altora, înseamnă, cum spuneam, o nouă Conferință de pace în Europa. Și de ce nu am avea-o? Spre a ajunge acolo este, însă, necesar ca SUA să parcurgă un drum pe care Rusia l-a parcurs deja. Anume drumul către recunoașterea împrejurării că nu mai reprezintă ombilicul lumii, superputerea globală, imperiul necesar, cetatea de pe munte, Noul Ierusalim și jandarmul universal. De aceea este și dificil ca acceptarea ideii unei conferințe de pace să fi venit la prima întâlnire de la Geneva.

Era firesc să nu se fi ajuns la concluzii acum. E prea repede. Dar nici mult nu va mai (putea) dura. Simplul fapt că întâlnirea a avut loc arată că procesul de trezire la realitate a început. Când răspunsul la dilema „război sau pace" se va fi dat, întâlnirea își va fi atins scopul. Ce va fi după aceea este o altă poveste.

Adrian Severin