Pregătiți-vă pop-cornul!

S-au băgat bani mulți în poleiala în care au fost învelite Jocurile Olimpice de la Paris. Francezii au vrut să arate lumii că Parisul e buricul pământului. E drept că, fără Paris, spiritualitatea universală, atât cât ne e cunoscută, ar fi mai săracă. Artizanii show-ului însă, vrând să braveze, au nesocotit un vechi dicton antic pe care tocmai inventatorii Jocurilor Olimpice, grecii, și-l scriseseră pe frontispiciul templului: "Nimic prea mult" sau totul cu măsură, mai exact.

Or, părerile majorității pământenilor care au urmărit desfășurarea de forțe din întregul Oraș al Luminilor au fost de că, de multe ori, a cam... sărit siguranța. Exagerările, firește, ar fi putut fi privite ca exprimări artistice, expresie a creativității și a rafinamentului franțuzesc. Numai că orice astfel de exagerare în numele artei trebuie să fie justificată de crearea unei emoții, de transmiterea unei vibrații. Or, dacă la Open Ceremony emoția a fost mai degrabă furie, pentru mulți, la Festivitatea de Închidere, culmea, momentul care a atins cel mai mult corzile sensibile ale celor prezenți a fost momentul peste care, de regulă, spectatorii abia așteptau să treacă mai repede: discursurile oficialităților. A vorbit Tony Estanguet și apoi Bach. Vorbe bine ticluite, chiar dacă, în esență, tot platitudini s-au spus. Dar s-au spus frumos, din inimă.

Sublim a fost și momentul premierii maratonului feminin, ultima probă din cadrul reuniunii atletice, încheiate în dimineața ultimei zile a Jocurilor. Am văzut-o pe Sifan Hasan reprezentând Țările de Jos cu hijabul pe cap, cum îi cere religia la care nu a renunțat, chiar dacă a îmbrăcat tricoul portocaliu; sau poate tocmai pentru a atrage atenția asupra drepturilor femeilor musulmane. E greu de tras o linie între port și simbolurile religioase, și de aceea cred că măsura luată cu nu știu ce sportiv, aceea de a nu-l lăsa să-și țină crucea la vedere, a fost iarăși ceva exagerat. Or, o apă și-un pământ nu putem fi toți, oricât ar încerca globaliștii să ne uniformizeze, deși suntem și noi în roata aceasta mare, vrem nu vrem, devreme ce din Team Romania au făcut parte și recent cetățencele române Meringor, Chelimo și Rute... 

În fine, după ce, ușor-ușor, cam tot în ritmul în care puhoaiele de spectatori au ieșit de la metrou îndreptându-se spre Stade de France, au intrat pe teren și sportivii. O parte dintre ei, cei încă rămași la Jocuri și desemnați de comitetele naționale olimpice să asigure figurația la Închidere. Căci, din păcate, cam tot acesta a fost rolul lor, ca și la Deschidere: figuranți într-un show care nu pe ei i-a avut ca prim-soliști. Și absurdul a fost atins când bieții de ei, neînțelegând ce li se cere de fapt, au dat buzna pe scenă, escaladând fiecare pe unde a putut. Și vă dați seama că au putut, că sunt ageri și sprinteni sportivii, nu?! Au sărit și au umplut până și ecranele aproape orizontale pe care rulau scene vechi din întrecerile olimpice, "amintiri" cum le-a zis regizorul, printre care și cea cu urcarea Nadiei pe paralele, la Montreal. Regizorul avusese în cap ca atleții să vină până în buză, nu să urce, voia să aibă înconjurat din toate părțile planiglobul stilizat, care reprezenta scena marelui spectacol pe care l-a avut el în cap.

Dar, ce să vezi, cum sportivii fuseseră prinși cu întrecerile n-au prea trecut pe la repetiția generală (sîc!), și, ca atare, n-au știut ce au de făcut. Greu au mai putut fi dați jos, chiar și după penibilul moment în care crainicul ceremoniei le-a cerut, și în franceză, și în engleză, să coboare. Spectacolul a continuat așa, haosul creat fiind în armonie perfectă cu haosul întregului spectacol, care se desfășura cu detalii artistice pe care nu le puteai cuprinde cu privirea. Și se uita fiecare la ce apuca, pe ce punea ochii. Dacă priveai în ansamblu, nu mai vedeai ce se străduiesc să facă omuleții coborâți pe frânghii de pe uriașul oval care acoperea tribunele. Nici pe... parameciul auriu, căruia îi vibrau toți cilii, nu l-am prea înțeles ce voia să spună. Ceva-ceva însă tot fusese în capul regizorului, devreme ce a spânzurat un pian cu coadă și l-a ridicat pe verticală cu tot cu pianist, atârnând de claviatură.

Între timp, pe șest, unii dintre sportivi au tulit-o pe unde au venit. Alții au rămas în buza scenei și s-au bucurat de momentul rock ca la un concert la care prinzi loc în față, acolo unde se aruncă solistul în public și unde leșină fanele de extaz.  Eu nu m-am omorât cu firea aici, însă n-am avut cum să nu rezonez cu momentele în care orchestra simfonică a interpretat, reașezate compozițional, imnurile Franței, cel Olimpic, Imnul Greciei și Imnul Statelor Unite, viitoarea gazdă a Jocurilor Olimpice. Marimbofoanele, vibrafoanele și timpanii au stins de fiecare dată sunetul alămurilor în finaluri fortissimo, care au înflăcărat inimile tuturor celor prezenți pe stadion. Muzica a fost, de fapt, cea care a salvat spectacolul, fie că s-a numit rock, belcanto, chanssonnetă sau rapp.

În rest, cam mult zgomot pentru nimic. Ceea ce în artă este o regulă, minimum de mijloace cu maximum de efecte, nu s-a respectat de loc. Iar marea gafă a show-ului a fost, fără îndoială, momentul în care de pe scena care închipuia lumea în care trăim, toate cele 6 continente unite cu un podium peste Atlantic și peste Pacific, au fost alungați sportivii, adevărații eroi ai Jocurilor Olimpice, adică cei care ar fi trebuit aplaudați la... scenă deschisă, și pentru care ar fi trebuit să fie conceput întregul spectacol.

La final, MIG-urile NATO pe care le văzusem la Tokyo, pe un ecran uriaș, și care zburau în formație peste Turnul Eiffel desenând tricolorul franțuzesc pe cerul Parisului, au fost înlocuite cu motocicleta șarmantului Tom Cruise, care a plecat c-o năframă-n vârf de băț, drapelul Olimpic, către plajele însorite ale Coastei de Vest, prefațând astfel o ediție hollywoodiană a întrecerilor Olimpice. Marele spectacol al lumii continuă. Pregătiți-vă pop-cornul!

Inocențiu Voinea