Parteneriatul strategic România-SUA

Ultima lectură "România - Statele Unite ale Americii. 25 de ani de Parteneriat Strategic. Trecut, prezent, viitor," o carte scrisă de tânărul istoric, Alexandru Cristian, m-a provocat la o critică aspră a contextului.

Parteneriatul Strategic, semnat în 11 iulie 1997, între SUA și România, deschidea la timpul respectiv perspectiva unei viitoare colaborări, după principiul respectării intereselor fiecărei părți. După aproape 25 de ani de la parafarea sa, n-avem încă un Tratat de bază între cele două state, iar rațiunile "respectarea intereselor părților" e caducă.

Cu maximă celeritate, de la primirea cărții (lansarea va avea loc mâine la Bookfest, ora 11,30, standul E10, Pavilionul 2, din complexul Romexpo), am citit și notat o serie de judecăți de valoare, dar și prejudecățile unui filoamerican pur sânge. Din prea multă admirație pentru SUA, autorul exagerează importanța documentului, gândit odată de Adrian Severin ca o platformă "4C": comunicare, consultare, concertare, cooperare.

Dar să-l cităm pe autor: "Parteneriatul Strategic a fost parte a unei strategii a Statelor Unite ale Americii de a ocupa vidul geopolitic din zonă după colapsul Uniunii Sovietice. Calculul geopolitic al României este păstrarea integrității și a suveranității teritoriale și administrative într-un mediu de securitate ostil dar și consolidarea internă. Calculul geopolitic al Statelor Unite ale Americii este menținerea hegemoniei la nivel global."

Alexandru Cristian are scuza vârstei. Avea 10 ani când s-a parafat Parteneriatul. Eu 33. Eram și eu entuziasmat. Prevedeam zorii libertății și ai prosperității. Evident, după model american. Timpul însă s-a prăvălit peste noi. Traian Băsescu a recunoscut unui jurnalist de la „Academia Cațavencu" faptul că lui îi place "să sugă de la licurici." El a schimbat Parteneriatul în Protectorat. Din mandatul său, ambasadorii s-au obișnuit să dea ordine politice și să impună agenda achizițiilor militare.

După aproape 25 de ani de "Parteneriat strategic," România a investit în economia americană mai mult decât SUA, în cea românească. Doar în ultimii patru ani am cumpărat "utilități militare" de peste 6 miliarde de dolari. Totalul investițiilor americane directe în economia românească sunt sub un miliard, SUA situându-se de abia pe locul 15 într-un top realizat de BNR.

Mai mult, când vreun guvern român intenționează să mărească salariile sau să schimbe vreo lege neconformă directivelor Departamentului de Stat, sare AmCham (American Chambre of Commerce in Romania) să protesteze. Mai multe proteste au fost precedate de o poziție publică a acestui organism (Vezi mitingurile împotriva Ordonanței 13, în preajma cărora, întâmplător, ambasadorul american, Hans Klemm, își plimba câinele.)

Autorul cărții vorbește despre cel mai mare ajutor acordat de SUA din întreaga relație de peste 140 de ani cu SUA: 8 miliarde pentru achiziția a două centrale nucleare. Ceea ce nu ne spune publicistul e că banii reprezintă un împrumut rambursabil.

Din paginile cărții, odă în metru antic, partitură-elogiu hegemonului, cititorul neinstruit poate crede că Parteneriatul varsă lapte și miere. Și că asigură viitor luminos. Remarc, totuși, maturitatea din final a lui Cristian, când a subliniat, într-un moment de sinceritate, că acesta ar fi trebuit să deschidă calea Tratatului. Dar cine de la București să îndrăznească să ceară așa ceva "Bunului hegemon," așa cum a calificat autorul SUA? Rămânem singura țară cu parteneriat din regiune, dar nu se ridică vizele pentru români.

În epoca protectoratului - impus de interesele meschine de putere ale lui Băsescu - s-a deschis calea unui experiment de submisivitate, prin lupta anticorupție, lăudată de junele Cristian. Sigur că, în viitor, va afla consecințele acestei ghetoizări a relației. Cum ar fi experimentul, pus la cale de serviciile secrete - de creare a primei carcere digitale din lume.

Cartea începe cu o punere în lumină a bunelor relații istorice dintre SUA și România și traduce în limbaj colocvial activitățile ambasadorilor, unii chiar de profesie, nu politruci. Este meritul lucrării de a pune tușa memoriei peste păienjenismul relației de azi.

Ce nu a înțeles autorul e că Parteneriatul Strategic a fost gândit ca o cooperare bilaterală, cu respectarea pretenților părților, nu ca o vasalitate militară, căreia i se spune "angajament comun în teatre operative," din politețe diplomatică.

„Evoluția Istoriei ne-a arătat că marile puteri au perioade de ascensiune, stagnare și declin," spune frust autorul. Am stat cu sufletul la gură. Voiam să aflu cine va conduce lumea, pentru că tare nedumerit mi-s. Nu după multe pagini, remarc elocința publicistului."Bunul hegemon își va păstra poziția pe scena lumii, un hegemon cu valori democratice având un model puternic de piață liberă." Bine, dar după bun, ce urmează? În final, mă lămurește. Dar concluzia nu mă mulțumește.

Dar până la concluzii, nu pot să nu critic formula de alint: "bunul hegemon." Eu nu sunt istoric ca el, doar un oarecare istoric al clipei. În copilărie, îmi plăceau Miturile antice. Citeam și-mi imagineam lumea trecutului. Din vechile lecturi, știam că Tucidide în "Războiul peloponesiac" a descris clar ce înseamnă o putere hegemonică. Entuziast și el, la fel ca autorul cărții de azi, la moartea lui Pericle, a descris cu fascinație puterea hegemonică a democrației ateniene. Pentru cei care nu știu, Tucidide s-a desprins de istoricul imagolog Herodot și s-a luptat să găsească surse și izvoare, pentru a nu zădărnici prima mare lucrare de gen, din istoria omenirii. După cum se știe, eroica, hegemonica și democratica Atenă a fost învinsă de spartani. Și doar acest aspect ar putea duce la o ediție critică a Parteneriatului.

Are rost să-l punem în poza de context pe comunistul italian Antonio Gramschi, cel care a definit, în rit modern, deloc antic și nicidecum acceptat, hegemonia? El adefinit "hegemonia ca raportul între consens și forță: nu este posibilă nici fără constrângere, dar nici fără un consimțământ cât mai larg."

Nu-i așa că statul român a consimțit? S-a aliniat pretențiilor imperiale. A dat fondul "Proprietatea" unei cutii poștale americane și l-a pus pe Gittenstein, fostul ambasador, ca președinte. Știm și cine e noul Alcibiade român, care a dăruit pe tavă toate secretele celeilalte părți.

Diferența față de imperiul comunist, hegemonul cel rău, SUA au prozodie. Știu să te facă să accepți și să consimți. O cură de slăbire e sănătoasă, atunci când îți indică Guvernatorul.

La cum arată acum "parteneriatul strategic" al României, un stat vasal "hegemonului bun," putem să-l comparăm cu epoca aureliană (107-271 b.c), când Imperiul Roman a descoperit întâia "Californie" pentru împărăție. Dacia Felix, cum mai era denumită, a fost jefuită de administrația romană, în mod permanent. În puținele referințe istorice, se vorbește despre romanizarea Daciei, așa cum se zice azi despre "americanizare."

Dacă Înaltei Porți domnitorii și voievozii din Principatele Române plăteau anual haraciul (acum se cheamă "Foaie de parcurs," în care sunt trecute investițiile dictate de hegemon și achizițiile militare, obligatorii n.a.), de departe cea mai luminoasă hegemonie a avut-o Banatul, între 1718-1739, când Imperiul Habsburgic a finanțat construcția unui întreg oraș. Timișoara de azi se mândrește cu peste 1.100 de clădiri, toate construite în acea perioadă, cu banii din visteria vieneză. Atunci, românii au luat, nu au dat - ca acum.

Astăzi, parteneriatul ne costă peste 2 miliarde de dolari pe an. Liderilor politici li se dă senzația că această cotizație îi menține la putere. Nimic mai fals. Un contra-argument e Traian Băsescu. În zadar a fost debrifată Elena Udrea de FBI, fostul președinte nu mai e ajutat. E dat la câini. Aviz celor care se înscăunează cu aviz de la Marea Poartă washingtoniană. "Hegemonul bun" nu are sentimente, doar interese.

Destul cu rațiunile critice. Cartea are o valoare incontestabilă că pune binele deasupra răului. Optimismul debordant al autorului scoate și o serie de idei provocatoare, cum ar fi Cortina de Oțel (un scut terestru de la Gdansk la Constanța), conceptul de "brainly power," asociat SUA, cât și nevoia semnării unui Tratat.

Marius Ghilezan