Orizontul păcii și orizontul războiului

Orizontul este acea linie imaginară de care cu cât ne apropiem cu atât se depărtează. Această definiție se potrivește perfect atunci când spunem că pacea sau războiul se văd la orizontul conflictului ucrainean.

Vorbim, desigur, despre pacea globală și războiul global, căci pacea locală se pare că nu îi interesează nici pe ucraineni (sau cel puțin nu îi interesează pe actualii lor conducători), iar războiul local este deja în curs de desfășurare. Exasperant este nu doar faptul că pacea și războiul de care vorbim se depărtează exact în momentul în care le vedeam foarte aproape, ci și că orizontul păcii și războiului se suprapun, îmbinând speranța cu disperarea într-o combinație deprimantă și isterizantă.

Cea mai dramatică dispută a momentului este aceea referitoare la acordul Occidentului euro-atlantic pentru ca Ucraina să folosească armamentul furnizat de acesta spre a lovi ținte din adâncimea teritoriului rus. Întrebarea este ce înseamnă asta și de ce tocmai acum se pune o asemenea problemă? Teza fundamentală de la care se pleacă este aceea că SUA, NATO (adică, în principiu, tot SUA) și UE (adică eurocrații cățărați în remorca SUA) nu doresc să intre într-un război cu Rusia. Și cum și-ar dori acest lucru câtă vreme Rusia este o putere nucleară?!

Ideea că Occidentul sprijină Ucraina doar pentru a-și valorifica dreptul la integritatea teritorială și că, de aceea, îi oferă doar armamentul și muniția necesare pentru a recupera teritoriile ocupate de agresorul rus, este absurdă din punct de vedere militar și ipocrită din punct de vedere politic.

Într-un război, inamicul trebuie combătut până capitulează sau până se ajunge la o înțelegere cu el, pe calea negocierilor. Agresorul a intrat în spațiul suveranității tale nu numai cu armata lui, ci și cu resursele care alimentează capacitatea de luptă a acestei armate, precum și cu ...teritoriul lui (sic!), acolo unde respectivele resurse domiciliază. Cum poate lupta Ucraina pentru izgonirea forței militare de intervenție ruse dacă nu o urmărește până în punctele sale de adunare, alimentare și refacere, aflate în adâncimea teritoriului rus, și nu lovește toate infrastructurile pe care aceasta se deplasează sau primește întăriri, precum și bazele de la care se lansează atacurile aeriene ruse (cu drone, rachete, aviație etc.)?

A fi interzis armatei ucrainene asemenea lovituri, mai ales cunoscând disparitatea uriașă dintre Ucraina și Rusia cu privire la capacitatea industriei militare, disponibilitățile financiare și efectivele umane, în favoarea celei din urmă, înseamnă a o fi condamnat la a fierbe în suc propriu și la foc mic, până la distrugerea ei totală și capitularea statului ucrainean. Așa se scrie cronica unui eșec anunțat.

Oare experții militari ai SUA nu au știut acest lucru? Sigur că l-au știut. Decizia a fost, însă, politică și, așa cum lesne se poate constata acum, cel puțin prin prisma rezultatelor, ea a avut în vedere trei ținte și anume: 1. secătuirea economico-militară a Rusiei, care dacă nu putea fi înfrântă trebuia măcar oprită să câștige și convinsă că este mai bine să se înțeleagă cu SUA și să accepte arhitectura de securitate regională și globală proiectată de aceasta, decât să opteze pentru soluții de forță; 2. epuizarea resurselor economice și militare ale Ucrainei, într-un război de uzură fără perspective, și îndatorarea ei față de Occident, la un nivel depășind capacitatea ei de plată, altfel decât prin cedarea suveranității către creditorul occidental; 3. îngenuncherea UE din punct de vedere economic și geopolitic, cu consecința dependenței ei față de SUA atât sub aspectul securității militare, cât și al securității energetice, precum și cu cea a castrării ei politice ca actor cu aspirații globale. Din cele trei ținte, ultimele două au fost atinse. Ce ne facem, însă, cu cea dintâi?

Neatingerea primei ținte așează întreaga concepție americană (de fapt concepția neoconservatorilor americani reprezentați de fostul adjunct al Secretarului de Stat, Victoria Nuland și soțul acesteia, Robert Kagan, în aplicarea căreia oligarhia ocultă americană a dirijat ultimele două administrații democrate) cu privire la amorsarea și gestionarea crizei ucrainene sub semnul erorii de calcul strategic. Bilanțul efectelor acestei erori poate fi (trebuie să fie) și el acum făcut. Astfel SUA consemnează: i. pierderea Rusiei ca aliat în vederea realizării unui echilibru de putere cu China (ceea ce determină și pierderea unei susțineri reale din partea Indiei); ii. crearea unui bloc anti american / anti occidental al cărui nucleu dur este Rusia, China și Iranul; iii. consolidarea instituțională și extinderea BRICS și a Organizației de Cooperare de la Shanghai, configurând o nouă ordine mondială de la proiectarea căreia SUA este (auto)exclusă; iv. pierderea coeziunii și unității strategice a NATO (a se vedea pe de o parte, dizidența Ungariei, Slovaciei și Croației, precum și afirmarea autonomiei strategice a Turciei, iar pe de altă parte, aventurismul hiperagresiv al UK și Poloniei care tinde să ia ostatec interesul național american); deplasarea alianței către Oceanul Arctic în vederea confruntării cu Rusia pe frontul arctic (pe câte fronturi se poate angaja simultan SUA?) este o discutabilă compensație pentru slăbirea strategică a flancului sudic și al celui estic; v. falimentul economic și politic al UE, care, readucând în actualitate rivalitățile națiunilor europene, amenință cu o altă conflagrație intra europeană de natură a atrage SUA într-un alt război al „senilului continent"; vi. zdruncinarea supremației dolarului ca monedă de rezervă globală și declanșarea procesului de dedolarizare a economiei mondiale; vii. blocarea capacităților americane în Marea Neagră (și în Orientul Mijlociu), lăsând câmp liber emergenței superputerii chineze în Extremul Orient (se repetă greșeala Împăratului Napoleon al III-lea care, concentrându-se în lupta împotriva vechiului rival habsburgic, a permis ridicarea Reichului german, dovedit, în cele din urmă, a fi adevăratul său rival.)

Astfel de constatări sugerează apropierea păcii. Este și ceea ce Secretarul General NATO (la final de mandat), Jens Stoltenberg, spune atunci când afirmă că „la un moment dat va trebui, totuși, să reluăm dialogul cu rușii." Iată o declarație care ar trebui luată în serios, chiar dacă, exasperant, fostul său adjunct și proaspăt prezidențiabil român, Mircea Geoană, cu excepționala sa artă a contratimpului, afirmă că Ucraina va fi sprijinită „până la victorie". (A cui victorie, Geoană va preciza după încheierea războiului, când, desigur, va arăta spre învingător.)

The Washington Post se face ecoul american al „pocăitului" Stoltenberg când glăsuiește, desigur, în calitate de ventriloc al Casei Albe, următoarele: „Ucraina sângerează. Ea nu poate lupta la infinit...A o susține 'oricât timp este nevoie' nu se potrivește cu realitatea conflictului." Așadar, văzut de pe Potomac, conflictului nu îi merge bine și decât să susții continuarea lui cât timp este nevoie pentru ca nu numai Ucraina, ci și întreaga arhitectură de securitate din Europa centrală, de est și de sud est să își dea duhul, mai degrabă conchizi că a sosit timpul nevoii de a negocia pacea, plătind desigur prețul propriilor erori.

Dar tocmai pe când pacea se conturează la orizont, tot acolo reapare și spectrul războiului. În spațiul public circulă, desigur, cu voie de la „stăpânire", informația potrivit căreia, în orice caz, Marea Britanie, dar, se pare, chiar și SUA, dau liber Ucrainei la folosirea armamentului pus la dispoziția ei, pentru a purta războiul și pe teritoriul Rusiei. Se pare că astfel s-ar dori corectarea erorii inițiale, numai că, dacă asta ar fi intenția, reparația vine prea târziu, căci Ucraina nu mai dispune nici de oameni nici de nervi spre a se folosi de o atare permisiune.

Scopul permisiunii pare a fi cu totul altul decât cel aparent. Astfel, obiectivul nu este obținerea victoriei Ucrainei, ci salvarea de la înfrângere a Occidentului colectiv care a împins-o în război, prin obținerea unor condiții de pace mai favorabile din partea Rusiei. Între o confruntare, chiar la ea acasă, cu superperformanta tehnică militară occidentală, și o înțelegere cu creatorii acestei tehnici, asupra viitorului Europei în cadrul noii ordini a lumii, Rusia ar prefera-o pe cea de a doua.

Cine face un asemenea calcul pleacă de la ipoteza că Vladimir Putin și colegii săi sunt oameni rezonabili și că referirile la utilizarea armei nucleare cu care să fie lovite, în replică, inclusiv obiective militare din state membre NATO (cum ar fi nu gălăgioasa Estonie, ci frivola Mare Britanie) nu reprezintă decât un bluf ascunzând dorința de a-i determina pe „partenerii" atlanticișiti să vină la negocieri.

Noi știm, însă, că, adesea, calculul de acasă nu se potrivește cu cel din târg, precum și că, așa cum spunea Albert Einstein, „nu poți rezolva o problemă cu mentalitatea cu care ai creat-o." Parcă pentru a confirma aceste judecăți, Rusia, prin chiar gura Președintelui său, vine cu precizări „tehnice".

Desigur, toată lumea vinde arme. O pot face, deci, și statele NATO și UE (inclusiv pe credit), având ca beneficiar Ucraina. Dacă aceste arme sunt dăruite, însă, actul înseamnă participarea personală a donatorului în război, căci lipsa contrapartidei duce la apariția unui spor real de putere materială a donatarului. (De aceea, în faza neutralității SUA de la începutul celui de al Doilea Război Mondial, Președintele Roosevelt nu a donat arme Marii Britanii, atacate de Germania, ci doar le-a închiriat, acordând un credit pentru plata chiriei; credit garantat cu tezaurul britanic și rambursat de Londra până la ultimul cent, chiar și după terminarea războiului.) Așa stând lucrurile, se pare că SUA și statele occidentale membre ale NATO au vândut pe credit, numai „superputerile" de felul României permițându-și donații.

Pe de altă parte, a furniza asistență tehnică Ucrainei pentru a-și asigura apărarea aeriană este una, dar a folosi propria dotare și propriile baze situate în afara Ucrainei pentru a doborî proiectilele rusești în spațiul aerian ucrainean este cu totul altceva. Dacă în primul caz se poate susține că se vând servicii tehnice unei țări care, în exercițiul dreptului său, se apără împotriva unor lovituri externe, în cel de al doilea caz vorbim despre participarea directă la război.

În acest context, de pildă, România este în drept să doboare obiecte zburătoare care nu îi aparțin și care intră neautorizat în spațiul său aerian, chiar dacă este evident că faptul s-a produs fără intenție și că nu există riscul ca să i se producă daune. Aceasta se poate califica, eventual, drept atitudine neprietenoasă, ceea ce, totuși, nu este recomandabil mai ales atunci când în joc este relația cu o mare putere. (Admițând că ar fi vorba despre o provocare, să ne amintim că numai proștii răspund provocărilor.) A neutraliza, însă, respectivele proiectile în spațiul ucrainean constituie un angajament direct în războiul Ucrainei. Nefiind vorba despre răspunsul la un act de agresiune din partea unui terț, un astfel de angajament ne-ar lăsa singuri în confruntare, fără a beneficia de sprijinul NATO. Dacă acesta este interesul național al României, desigur că trebuie să o facem. Oare este?

Cea mai importantă clarificare privește semnificația folosirii armelor de mare precizie și cu bătaie lungă date de Occidentul colectiv în folosința Ucrainei, pentru care acum, la spartul târgului, se acordă și permisiunea folosirii împotriva unor ținte situate în Rusia. În acest context, este esențial de observat că asemenea arme nu pot fi utilizate ca atare, ci numai în cadrul unui complex tehnologic ale cărui componente nu au fost transferate în totalitate Ucrainei, ele rămânând în proprietatea și sub controlul SUA sau ale altor state membre NATO. Utilizarea acestui armament, inevitabil împreună cu forțele armate ale furnizorului occidental, singurele capabile să le asigure funcționarea, va însemna că lovitura are o origine mixtă: ucraineano-americană sau ucraineano-britanică etc.

Deci, avertizează însuși președintele Putin, faptul ar însemna trecerea la un război deschis și direct între SUA/NATO/UE, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, pe care nimeni nu se va mai putea preface că nu îl vede. Adică ne vom confrunta cu renunțarea la doctrina occidentală a evitării războiului direct cu puterea nucleară rusă.

Președintele rus a fost ritos: într-o asemenea situație Rusia va răspunde corespunzător. Oare este înțelept să testăm seriozitatea conducerii ruse și să așteptăm răspunsul, cel mai probabil sub forma unei mici ciuperci nucleare, pentru a lua în serios cuvântul Moscovei?

Dacă ar fi să credem că liderii ruși sunt la fel de duplicitari, neserioși și cacialmiști ca liderii occidentului colectiv, ar fi bine să îi punem la încercare: hic Rodos hic salta. Dar dacă nu sunt așa? La urma urmei rușii sunt, am mai spus-o, jucători de șah, iar nu jucători de poker.

Dl Jens Stoltenberg a răspuns de îndată într-o formulă care, ocolind argumentul președintelui rus, este, mai degrabă, un avertisment pentru membrii alianței nord-atlantice. Domnia sa spune: „NATO nu va deveni parte la conflictul ucrainean dacă statele sale membre autorizează Kievul să lovească teritoriul Rusiei cu arme de fabricație occidentală. Nu este corect când președintele Putin spune că vom deveni parte la conflict."

Așa este! Dacă membrii NATO dau o asemenea autorizație ei nu pot implica alianța ca un tot în războiul cu Rusia. Alianța are, potrivit tratatului său constitutiv, caracter defensiv și ea se activează numai atunci când un stat membru este atacat de o putere terță. Sprijinul oferit de un membru unui stat terț afalt în război cu un alt stat terț nu intră în sfera capacității juridice a NATO, chiar dacă NATO i-a sfătuit sau i-a presat pe aliați să acționeze în această direcție. Cei care dau curs unor asemenea sfaturi sau presiuni o fac pe proprie răspundere.

Pe de altă parte, acești membri nu intră în război pentru că autorizează un stat terț să utilizeze armele fabricate și comercializate de ei. Jens Stoltenberg, pe picior de plecare din fruntea Secretariatului NATO, atrage atenția membrilor că dacă s-ar limita la asta, angajarea directă în conflictul militar cu Rusia ar putea fi evitată. În acest sens el invocă și poziția NATO (deci și a SUA), potrivit căreia Iranul sau Coreea de Nord nu sunt considerate și nu sunt tratate ca părți beligerante în războiul din Ucraina „din cauza presupusului ajutor militar acordat Moscovei" (atenție mare la cuvântul „presupus"). Se subînțelege, astfel, că mai mult de atât, cum ar fi punerea la dispoziția armatei ucrainene a unor instrumente de recunoaștere și ghidaj neaflate în dotarea ei, împreună cu servanții lor, domiciliați în afara teritoriului ucrainean, pentru ca loviturile cu armele în discuție să poată fi date, adică efectuarea de acțiuni de război cu caracter ofensiv comune pe teritoriul rus nu mai permite statelor în cauză să își susțină nonbeligeranța. Așadar, din piscul NATO vine alerta: „Sunteți pe cont propriu! Nu puteți conta pe NATO!"

A nu conta pe NATO, înseamnă a nu conta pe SUA; iar asta spre disperarea UK, care, probabil trezită din beția Brexitului, deziluzionată de lipsa răspunsului la comenzi a Commonwealth-ului britanic de națiuni și readusă la pofte imperiale de resurecția imperiilor otoman, persan, țarist și chinez, cu care s-a bătut de la egal la egal (de cele mai multe ori cu succes) în secolele trecute, se zbate să declanșeze un al Treilea Război Mondial. Ceea ce nu este posibil fără acordul și participarea SUA. Sprijinul Poloniei și al țărilor baltice este insuficient.

Pentru europenii care mizează totul pe militarizarea politicii SUA și pe garanțiile americane pentru securitatea europeană, semnele sunt prevestitoare de rău. După terminarea alegerilor prezidențiale, indiferent de câștigător, administrația americană se va afla sub dubla presiune a imensei sale datorii publice și a marilor rivali asiatici. Cu prezența pe flancul arctic al NATO consolidată prin aducerea forțată în alianță a Suediei și Finlandei, Casa Albă se va întreba pe câte fronturi poate și merită să se lupte simultan și de unde poate reduce cheltuieli și efective militare pentru ca, în același timp, să diminueze deficitul bugetar și să își sporească forțele în Pacificul de Vest, acolo cu fiecare clipă care trece China se ridică spre o măreție globală aptă a pune în umbră măreția americană.

Pe un asemenea fundal, dezangajarea SUA din Europa devine o opțiune obligatorie. Ea aduce după sine nevoia încheierii rapide a păcii cu Rusia. Nevoie resimțită deja acut și de Germania și Franța. Ce va mai rămâne din Ucraina va fi dat în grija UE. SUA a afirmat-o public. Securitatea militară a UE va trece exclusiv în sarcina europenilor care, desigur, vor trebui să aleagă între a-și cheltui ultimii bani pe o armată comună sau pe ieșirea din criza economică ajunsă la cronicizare.

Din această dilemă, în trecut, europenii au ieșit prin război. Prin urmare, pacea Occidentului colectiv cu Rusia ar putea să fie de scurtă durată pentru membrii unei UE naționalizate și transformate în câmp de confruntare a egoismelor naționale. Cât privește SUA, costul păcii obținute la capătul unui război purtat cu inamicul greșit ar trebui să fie, în asemenea împrejurări, un alt Plan Marshall pentru UE, menit a opri războiul dintre membrii acesteia, și un Plan Marshall pentru Rusia, menit a o scoate din tabăra Sudului colectiv americanosceptică. Din nenorocire, se pare că Americii îi lipsesc și resursele pentru un Plan Marshall necesar sie înseși.

Așadar, într-o lume bulversată în care vechea ordine a murit iar cea nouă nu s-a născut încă, scrutând orizontul vedem cum războiul și pacea se îmbrățișează. Cineva spunea că dacă Războiul Rece nu a devenit fierbinte, faptul nu s-a datorat înțelepciunii elitelor politice, ci norocului. Cu liderii de azi, avem nevoie de noroc mai mult ca niciodată.

Adrian Severin