Orice este posibil. În orice sens. Căci suntem în momentul în care se împart apele

„Dacă Rusia este decisă să continue confruntarea ostilă, UE este gata să răspundă". În urmă cu câteva zile, asta spunea Peter Stano, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, imediat după ce Moscova anunţase interzicerea dreptului de intrare pe teritoriul naţional al Federaţiei Ruse pentru opt cetăţeni europeni, inclusiv pentru Vera Jurova, vicepreşedintă a forumului comunitar.

Plutonul de execuţie al patriei comunismului iubit Vladimir Chizov, ambasadorul rus, a fost invitat apoi la o reuniune de urgenţă la care au participat Secretarul General al CE şi reprezentanţi ai Serviciului de Acţiune Externă care au înmânat oficialului rus o notă de protest care, s-a spus atunci pe surse, nu avea să fie decât un prim semnal la ceea ce se construia ca linie politică foarte severă de răspuns la ceea ce se prezenta ca fiind o serie neîntreruptă de provocări şi gesturi neprietenoase neprovocate ale Rusiei. Se discuta atunci dacă este vorba doar despre o somaţie diplomatică în stilul obişnuit al acelui pas de deux în care excelează diplomaţia de la Bruxelles şi cea a Kremlinului sau, dimpotrivă, dacă lucrurile sunt gândite să poată merge mai departe. Chestiune esenţială deoarece nimeni nu mai vrea să se repete situaţia în care s-a găsit UE după faimosul summit Trump-Putin, atunci când a început eroziunea puternică a relaţiilor din spaţiul euro-atlantic, dar şi de tensiuni în interiorul UE între ţări care aveau viziuni şi politici sensibil diferite faţă de Moscova. Urmează, cel puţin anunţat la nivel de principiu, un alt summit SUA-Rusia.

Întrebarea la care europenii vor răspunsuri asiguratoare ţine de intenţia SUA de a reveni la vechiul sistem de a juca în calitate de reprezentantă şi garantă a unităţii acestui spaţiu, pe toate nivelurile de securitate implicate, vorbind în numele Blocului Occidental de pe poziţia tradiţională care i-a conferit credibilitate, adică cea de purtător de steag al valorilor emisferei occidentale. De ce acum această discuţie înfierbântată? Răspunsul este destul de simplu în logica lineară a marilor decizii politice: tocmai experienţele amare învăţate în perioada Trump le-au demonstrat europenilor că nu pot să mai continue la nesfârşit cu dicotomia securitate militară = NATO şi securitate economică = UE şi că, odată cu formarea primilor piloni ai forţei militare europene, s-ar putea ajunge la o nouă formulă de asigurare şi reasigurare a intereselor euroatlantice. Pe fond, despre asta este vorba şi apelul europenilor către Biden este ca eventualele deschideri (sau, la fel de probabil, închiderile de jocuri şi spaţii) să fie făcute prin decizie comună, limitând acţiunile de acum de tip „cavaler singuratic" ale unor ţări din UE care se simt lăsate libere să zburde pe teritorii care par necontrolate.

În acest sens, chestiunea firească este de a şti, înainte de a ne întreba ce decid americanii, dacă, da sau nu, Statele Membre vor ajunge (şi cât de rapid) să aibă o poziţie comună faţă de Rusia şi a căile concrete de a o impune în practică. Cu siguranţă că este cel mai dificil test de politică externă care, combinat cu perspectiva chineză, ridică deja bariere deosebit de greu de trecut. Aşa este din mai multe motive şi, în orice caz, în principal îndeosebi, nu din rea-voinţă sau întoarcerea ideologică a armelor. Este teribil de dificil deoarece pandemia a lăsat urme adânci în economiile naţionale din UE şi, de aici, pornesc de pe trepte complet diferite în abordarea foarte complicatului proces de reluare a activităţilor din „noua normalitate". Cei de la Bruxelles vor să creadă că acest numitor comun de speranţe şi sensibilităţi europene, factorul de coeziune pentru viitor, va fi constituit de succesul planurilor naţionale de recuperare şi rezilienţă. Să vedem ce va fi şi acolo, nu putem spune încă nimic din cauza vălului opac aruncat de ai noştri asupra acestui segment politic.

Dar, luând toate acestea împreună, are cineva vreo certitudine că Statele Membre se vor concentra realmente asupra formulării unei politici coerente externe (comerciale, financiare, de securitate) mizând pe participarea şi forţa SUA? Timp prea mult să se dea un răspuns nu mai este deoarece, dacă am auzit corect, ar exista oarece speranţe ca discuţia despre Rusia (alături de cea despre dimensiunile reale şi implicaţiile problemelor din ce în ce mai serioase create de BREXIT) să constituie un punct distinct în cadrul Summitului de pe 25 mai, un Consiliu European care se anunţă deosebit tocmai pentru că - teoretic - ar fi ultima întâlnire între liderii europeni înainte de reuniunea Biden-Putin. Şi a rămas foarte puţin timp în care să poată fi concretizat un semnal comun european asupra problemei conductei Nord Stream 2 care, din motive fireşti, a devenit punctul de diferenţiere extremă- acum foarte aproape de rupere sau finalizare - pe de o parte între Germania şi câteva dintre statele membre UE, pe de altă parte între Germania şi SUA, totul în contextul deosebit de delicat al schimbării de Cancelar la Berlin.

Decizia care se va lua va arăta dacă chestiunea esenţială a unei posibile (sau imposibile) solidarităţi europene şi, de aici, a unei solidarităţi a spaţiului euro-atlantic poate fi pusă la modul serios şi - cel mai important - are şi va avea o valoare egală pentru toată lumea. Dacă nu, statele merituoase îşi vor continua ca şi până acum acorduri comerciale cu oricine, indiferent de criterii ideologice sau poziţii comune adoptate solemn la summituri europene şi vor exista altele care, nebăgate în seamă sau refuzate, să înceapă s-o ia pe alte drumuri. Pentru o lămurire imediată, priviţi la povestea cu vaccinurile, omologate sau nu, imposibil pentru UE să zică ce e bine şi nu, până la urmă vor fi acceptate toate sursele de vaccinare, punând la dos toate pledoariile oficiale, inclusiv la nivel de şefi de state şi guvern, despre criterii şi decizii comune. Pe drumul ăsta se va merge în continuare?

Atunci Serghei Lavrov, ministrul de Externe rus, are perfectă dreptate când îşi permite să persifleze: „Când UE începe să ne ameninţe cu noi sancţiuni, încep să cred că - în afara unei credinţe în permisivitatea completă şi în infailibilitatea proprie - Uniunea Europeană începe să fie cuprinsă de mania unei impunităţi totale. Este un drum către nicăieri". Spune asta pentru că are convingerea că UE, singură, nu va putea depăşi blocajele sale interne, unele construite chiar prin contribuţia directă a strategilor Kremlinului. În acest context, să vedem dacă va exista într-adevăr ceea ce promitea Preşedintele Biden, adică noua relaţie de construcţie comună cu Europa. Atunci - doar atunci - lucrurile s-ar putea modifica la nivelul relaţiilor de putere globale. De-abia atunci avertismentul acesta „Dacă Rusia este decisă să continue confruntarea ostilă, UE este gata să răspundă" va putea avea o valoare operaţională credibilă. Dacă nu, după cum s-a demonstrat cu atâta succes la Yalta sau la Malta, hărţile lumii - în orice caz ale Europei - pot fi făcute la o masă în format restrâns, cu procentaje de participare ca cele notate de Churchill pentru viitorul ca jumătate din continentul nostru. Se mai poate? Orice este posibil. În orice sens. Căci suntem în momentul în care se împart apele.

Cristian Unteanu