O comparație istorică și un truc ieftin: Criza Rachetelor si Războiul din Ucraina!

De la începutul războiul de agresiune al Rusiei la adresa Ucrainei auzim declamat, peste tot și permanent, un principiu declarat de toți leaderii lumii occidentale și în toate limbile. Dar esența sa este aceeași: „Vrem să vedem Rusia slăbită în așa măsura încât să nu mai poată niciodată face genul de lucruri pe care le-a făcut prin invadarea Ucrainei. Ca atare vom înarma Ucraina pentru a rezista invaziei armatelor rusești. Astfel, prin afghanizarea războiului vom fi siguri ca Rusia va fi slăbită, economic nimicită și Putin probabil dat jos de la putere de către populația înfuriată."

Toată lumea occidentală, toți membrii NATO, absolut toți cei care istoric, demografic, economic sau simplu cultural au ceva de împărțit cu Rusia au aderat la acest principiu fundamental. Se ordonă permanent: afghanizati Ucraina, nu contează distrugerile, din contră exagerați orice cifră, spuneti lumii că ultima conflagrație modială a fost nimic față de aceast conflict. Realitatea sumbră este totuși diferită de clamările retorice. Conform oricărei estimări, la trei luni de la izbucnirea războiului ruso-ucrainean, împotriva tuturor dorințelor lumii vestice, acest conflict este, (provocări grave se pot întâmpla oricând și pot duce la dezvoltarea teritorială și continentală a acestui conflict) bine localizat, geografic redus și perfect geometric ca fortă kinetică.

La acest principiu strategic decis de Occident, Rusia a acuzat SUA și aliații săi din NATO că escaladează conflictul și riscă un război nuclear. Deși existența principiului în baza căruia s-au semnat toate tratatele de reducere a tensiunii nucleare dintre URSS și SUA a fost și rămâne "echilibrul dezechilibrului", SUA au părăsit unilateral anumite mecanisme convenite, ultimul tratat fiind părăsit de către administrația Trump.

La mai puțin de un an după ce președintele SUA Donald Trump a anunțat că Statele Unite se vor retrage din Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară (INF) semnat de către Ronald Reagan și Mihail Gorbacev în 1987, Departamentul de Stat a anunțat pe 2 august 2019 că procesul de ieșire a fost finalizat oficial. Moartea tratatului cu cea mai lungă istorie de negociere de la Geneva, lasă în vigoare doar Noul Tratat Strategic de Reducere a Armelor (Noul START) din 2010 pentru a limita desfășurarea de arme nucleare, devenea caduc in 2021. Din fericire acest pact a fost prelungit, întâi de către Moscova și apoi de către Washington, încă cinci ani.

Războiul proxy

Am reamintit aceste detalii istorice tocmai pentru a înțelege rolul pe care îl joacă războiul actual dintre cele două foste surori sovietice, Rusia și Ucraina. Se știe că războaiele proxy nu sunt nimic nou în istoria lumii. În mod evident, pe teritoriul Ucrainei, SUA se luptă cu Rusia iar organizația NATO are o șansă nesperată de a își revenii din "moartea celebrală" (apud președintele francez Macron) care se instalase de peste un deceniu cu trecerea fiecărui general american care adăuga la pieptul său plin de orgoliu mai multe decorații decât numarul de țări apărate de către trupele sale. În plan european, fiecare putere continentală încearcă să câștige căt mai multă putere internațională conform propriilor interese naționale.

Pe cale de consecință, războiul din Ucraina folosește fiecărui actor al dramei. Căci, da, razboiul proxy din Ucraina este o dramă. Este o înfrângere a civilizației europene post naziste și o gravă deterioare a sensibilului echilibru euro-asiatic construit după caderea comunismului. Cine pierde războiul din Ucraina va pierde statutul de putere pe continentul european. Cum SUA sunt puterea militară hegemonă a Europei, iar Rusia o rivalizează cu forță, cine dintre cele două puteri va pierde războiul ucrainian, își va pierde statutul de putere hegemonică europeană. Restul, dramele umane, distrugerile materiale, raptul teritorial și dezastrul economic, recidiva nationalist rasială (acoperită abil sub numele de luptă pentru democrația și liberateta civilizației Europene) a propagandei de o parte sau de alta, nu par a mai fi luate în calcul.

Dar tocmai aceste elemente fac ca acest prim război european al secolului XXI să fie în mod clar laboratorul renașterii unui limbaj pe care înfrîngerea nazismului părea să îl fi condamnat la moarte. Renașterea calculelor geo-politice cinice, reapariția ideilor otrăvitoare britanice, cele care au provocat nenumărate războaie în spațiul oriental al europei, imperialismul lingvistic deșănțat, tropăială militaristă și bismarkiană spre Kiev a leaderilor europeni, limbajul mesianic de tipul "cădem noi, cade Europa", au acoperit toată drama, pe care o trăim, cu un strat gros de falsitate.

Premize identice

Pentru a înțelege mai bine profilul compartamentului care a produs drama ucrainiană vom analiza comparativ criza rachetelor cubaneze si actualul război din Ucraina. Încercarea Uniunii Sovietice de a înarma Cuba cu arme nucleare a fost, de asemenea, un conflict proxy. 60 de ani separă cele două evenimente, criza rachetelor din Cuba și invazia rusească a Ucrainei.

În ambele cazuri, armaghedonul nuclear anunțat și referirile voalate sau mai puțin ale celor două superputeri nucleare la riscul unui conflict atomic par a fi rezultatul unei aceleași metode de politică hegemonică. Metoda este simplă și dovedește că atunci când dispare educatia personală din strategia colectivă, provocările sunt primitive și atavice.

Profilul este simplu: una dintre supraputerile nucleare înarmează și încurajează o țară așa zis aliată, comparabil mai mică ca putere militară sau economică, mai ales o transformă într-o colonie ideologică. Cuba era colonia ideologică a URSS, Ucraina este astăzi o colonie ideologică a SUA și aliaților săi.

Această țară mai mică/colonie ideologică se află situată exact la granița teritorială a supraputerii nucleare rivale. Cuba se află efectiv la o oră cu avionul de Miami iar Kievul la nici 60 de minute de St Petersburg.

Instalarea rachetelor nucleare sovietice la o oră de Miami ar fi creat cel mai mare pericol strategic din istoria SUA, intrarea Ucrainei în NATO și militarizarea ei cu tehnologie militară de vârf, ar deveni pericol mortal pentru Rusia și interesele sale strategice. Dacă adăugăm definiția istorică că nimeni nu este înger atunci când doreste să își mențină statutul de putere hegemonică asupra unui întreg continent, avem complexul de condiții care să producă intensitatea conflictului.

Nici SUA și nici URSS/Federația Rusă nu s-au comportat vre-odată ca îngeri păzitori atunci când au avut de apărat statutul lor funciar de puteri hegemonice europene. De altfel în istorie nici un imperiu al momentului nu a fost.

Întrebarea care se pune este dacă analogia dintre cele două justificată? Să ne uităm mai atent la istorie.

Confruntarea cubaneză

În octombrie 1962, a avut loc criza rachetelor din Cuba. A implicat lideri ai SUA și ai Uniunii Sovietice într-un conflict tensionat. Problema în acest episod de 13 zile, unic în analele diplomatice și militare ale lumii a fost dacă rachetele sovietice cu arme nucleare ar trebui să fie îndepărtate din Cuba, aflată la doar 90 de mile de coasta SUA.

În timpul unei discurs televizat, președintele american John F. Kennedy a informat publicul american despre prezența rachetelor sovietice în Cuba. Kennedy și echipa sa de consilieri au decis să formeze o blocadă navală în jurul insulei Cuba pentru a preveni mai multe livrări de armament. Kennedy a anunțat, de asemenea, că SUA sunt pregătite să folosească forța militară pentru a neutraliza această amenințare de securitate.

Astfel a fost trasată o linie roșie maritimă, care dacă ar fi fost trecută de către vasele sovietice, marina americană ar fi deschis focul. Pericolul fundamental de contact militar direct între cei doi hegemoni postbelici devenise dintr-o dată atat de real încăt lumea a rămas suspendată practic în așteptarea armaghedonului nuclear.

Asemănările

Iată o listă de asemănări între cele două cazuri:
1. Cuba și Ucraina sunt actori geopolitici vitali pentru securitatea SUA și, respectiv, a Rusiei.
2. Atât SUA, cât și Rusia au tratat înarmarea unui vecin apropiat de către o superputere rivală ca pe o amenințare existențială.
3. Atât SUA, cât și Rusia au invadat vecinul apropiat pentru a pune capăt amenințării. Să ne amintim că administrația anterioară lui Kennedy, aprobase invazia americană a Cubei. Celebra luptă de la Golful Porcilor nu a avut succesul scontat, deorece Kennedy a considerat că libertatea operațională asumată ilegal de către CIA față de puterea sa executivă fusese prea mare, astfel că refuză să autorizeze suportul aerian necesar ofensivei trupelor de mercenari angajați de către celebra agenție de spionaj pentru a elimina conducerea lui Castro.
4. Ambele conflicte implică utilizarea proxy-urilor. SUA au angajat mercenari (cetățeni cubanezi) pentru a invada Cuba: Mii de cubanezi care au fost expulzați de regimul comunist al lui Fidel Castro, dintre care 1.400 au fost instruiți de CIA (Agenția Centrală de Informații a SUA), înarmați și transportați la Golful Porcilor. Rusia și-a antrenat propriile miliții separatiste ucrainene din regiunea Donbas pentru a apara interesele rusești din Ucraina de est. În prezent, SUA îi folosesc pe ucraineni ca împuterniciți militari, instruindu-I și înarmându-i tocmai pentru a rezista militar, cu scopul de a slăbi armata rusă, deci direct puterea Federației Ruse.
5. Ambele conflicte au adus/aduc SUA și Rusia în pragul unui posibil contact kinetic direct, care poate escalada în doar câteva zile într-un războiului nuclear.

Diferențele

Există totuși câteva diferențe notabile între cele două cazuri:
1. Criza rachetelor cubaneze a avut loc în apogeul Războiului Rece, o perioadă de bipolarism (doi hegemoni cu putere geopolitică destul de echilibrată). Situația actuală este mai puțin clară. Deși a existat un „moment unipolar" după căderea Uniunii Sovietice (când SUA era singurul hegemon nuclear capabil economic să susțină înarmarea nucleară cu noi tehnologii), în prezent există cel puțin trei mari superputeri: SUA, Rusia și China. Ultimile declarațiii ale tandemului Rusia/China care anunță multipolarismul internațional și demersal personalizat al Chinei de a propune o "inițiativă de securitate globală", care are șase principii la baza, arată existența mai multor formule de actori hegemoni sau cu ambiții hegemonice care pot intervenii în evoluția sau involuția conflictului ucrainian.
2. Invazia Cubei susținută de SUA în Golful Porcilor a fost un eșec teribil. Astăzi analiștii militari consideră că invazia Ucrainei de către Rusia va duce la înfrângerea Federației Ruse pe termen lung, deși, pentru primele trei luni ale conflictului, prin comparație cu evenimentul din Cuba, invazia rusească a Ucrainei a avut mult mai mult succes.
3. Amplasarea rachetelor nucleare sovietice în Cuba, dacă finalizată, ar fi fost mult mai periculoasă pentru securitatea SUA decât înarmarea Ucrainei cu tehnologie militară nenucleară (așa au susținut cel puțin public sponsorii Ucrainei) pentru securitatea Rusiei.

Dar dacă ne uităm la politicile SUA de denunțare unilaterală a unor tratate nucleare internaționale care mențineau exact acest nivel de echilibru al dezechilibrului, fiind o frână în fața militarismului naționalist/rasial al unor țări mai mici și vecine, Rusia poate înțelege cu totul altceva. Mai ales că istoric și structural Moscova nu crede în onestitatea politică, ideologică, economică sau militară a Ucrainei și sponsorilor ei ocazionali.

Doar pentru a înțelege situația reală de tensiune dintre cele două state foste sovietice, amintesc ca singură Ucraina are peste 120 de oligarhi - practic avem un capitalism corupt de tip oligarhic care a pus mâna pe Ucraina - adica mai mulți miliardari decât se află în Germania, Italia și Franța la un loc. De aceea este important de înțeles că în cazul agresiunii Rusiei la adresa Ucrainei, amenințarea percepută este adesea mai importantă decât amenințarea reală. Iar dacă se instalează și neîncredere prin ieșiri din tratate internaționale, care sunt doar publicitare, ilogice prin ideologia lor și perfect provocatoare, așa cum au făcut-o SUA, atunci Moscova consideră că se află în dreptul său de a vedea înarmarea Ucrainei de către puterile occidentale ca amenințare existențială.

Afghanizarea ucraineană

Neîncrederea instalată cu anii dintre cele două puteri hegemonice practic au ruinat orice șansă pentru ca Ucraina să poată începe lungul și durerosul proces de europenizare al societății sale. Oligarhia coruptă care domină Ucraina astăzi este moștenită din anii negrii ai privatizărilor dubioase, este macerată de o corupție endemic. De decenii Ucraina este umilită permanent de grupuri mafiote bine structurate și perfect înarmate, care zilnic i-au atacat stabilitatea statală.

Aflată la granița Rusiei, a unei superputeri nucleare cu ambiții globale Ucraina a pierdut pariul său european și civilizational cu mult înainte de inceperea invaziei rusești din 2022. Căci pentru Ucraina, ceea ce va rezulta ca stat și națiune, după anii de război impus de Rusia asupra teritoriului său, după înarmarea sa permanentă de către sponsori de ocazie și irelavanți pentru adevăratul joc global, fără asigurarea victoriei sale finale și după imensele pierderi umane și materiale, nu va mai fi produsul unei dezvoltări socio-economice, culturale și istorice firești. 

Astăzi dușmanul rus a unit o societate ucrainiană fragmentată și perfect coruptă. Dar atunci când procesul afghanizării razboiului de pe teritoriul său se va fi împlinit complet, Ucraina visată de mințile ei strălucite va fi încetat de mult să mai existe. Pe când Rusia, cu toate pierderile sale va continua sa fie Rusia adica un monolit civilizational multi religios, o putere militară europeană hegemonică, o supra putere nucleară cu ambiții economice globale și un actor supra statal european. Așa cum, după criza rachetelor, Cuba a rămas efectiv o insula săracă, gata să fie preluată de mafia americană a jocurilor de noroc, așa și Ucraina va avea un destin ireversibil virusat de acceptul ei, din anul fatal 2014, de a deveni colonie ideologică a unei supraputeri nucleare.

Cioara vopsită

Pentru a verifica patternul mă voi referii și la foarte tânăra și noua alianță anglo saxonă, de tip albă și protestantă, denumită AUKUS. Exemplul AUKUS, nou născuta alianță militară de secol XXI, cu gust nuclear major, din Sudul Pacificului, prin care SUA și Marea Britanie, doresc să transfere tehnologie nucleară non militară Australiei, adică unei țări mari din punct de vedere teritorial, dar mică din punct de vedere demographic și economic, devenită de decenii colonie ideologică/anexă comercială a celor două puteri anglo-saxone, exemplifică și mai exact analiza comparativă a crizelor Cubaneză și Ucrainiană. De data aceasta alianța a fost create împotriva Chinei, rivalul funciar al intereselor expansioniste ale SUA și Marea Britanie în Asia.

Fără a fi capabile să transfere armament nuclear ofensiv, datorită interdicțiilor internaționale (încă nedenunțate unilateral de către SUA), cei doi aliați anglo saxoni doresc sa transfere tehnologia nucleară sub acoperirea unei comenzi de submarine nucleare plătită de către Australia. Eliminare contractantului principal francez, care trebuie să producă doar submarine diesel, deci nenucleare, tocmai pentru a nu produce un dezechilibru ofensiv nuclear cu China, a produs consternare și a produs exact aceeași imagine de amenințare reală la Beijing. Identic ca la Moscova, Beijingul nu are încredere în prea vocalii, lăudăroșii și imaturii australieni. În viziunea Chinei, trebuie să fi stat real ca să poți avea autoritate nucleară. În viziunea strategică chineză Australia nu este un stat real ci doar o anexă libertină, pompată cu aer cald și plină de antibiotic, a imperialismului anglosaxon, cel care a umilit de prea multe ori istoria chineză.

La porțile Chinei, una dintre cele mai neînsemnate economic țări, o țară cunoscută pentru frumusețile naturale și libertinajul sexual mai mult decît pentru universitățile serioase sau pentru descoperiri științifice, va primi dreptul să gireze una dintre cele mai complexe și periculoase tehnologii descoperite de mintea umană. Dacă cineva își imaginează că Beijing nu va considera aceasta mișcare tipic alba, rasială și anglosaxonă ca o amenințare existențială la adresa sa, este cel puțin naiv dacă nu participant conștient la colonizarea ideologică de o parte sau alta a actualelor puteri hegemonice globale.

Exact ca în cazul Cuba sau Ucraina, una dintre cele două super puteri nucleare ale globului doreste să înarmeze, treptat și pe ascuns, o țară aflată la ușa Chinei. Patternul de comportament este atât de vizibil încât mă intreb cum nimeni nu vede tehnologia politică de promovare a expansiunii economice naționale, (cu tancul în față pentru secolul XX, cu butonul nuclear pentru secolul XXI) care se degajează dintr-o analiză mai atentă.

Este clar că puterile nucleare hegemonice doresc să își promoveze interesele economice naționale exclusive și unilaterale, folosind integrarea oferită de complexul militaro-industrial național extrem de bine pus la punct cu intarsiile sale globaliste. Iar aceasta tehnologie integratoare de interese economice nationalist/rasiale va fi indreptat împotriva oricărei națiuni sau stat care devine rival sistemic la adresa acestor puteri nucleare hegemonice. Iar China este un rival sistemic atât pentru SUA, cît și pentru Marea Britanie.

De aceea principiul afganizării războiului din Ucraina este atât de important pentru occidentali, pentru că aplicarea lui în planul practic al războiului din Ucraina, oferă o fereastră de timp necesară pregătirilor pentru momentul în care Washington și Londra decid, în câțiva ani in viityor, declanșarea crizei militare cu China. Probabill că pretextul va fi Taiwan, provincia chineză furata de către Londra și care a devenit o colonie ideologică inflexibilă și perfect militarizată a SUA. 

Afghanizarea conflictului în Ucraina, devastatoare ca efect pentru existența Ucrainei însăși, reduce apetenței Rusiei de a ajuta China, simetric și la fel întâmplându-se și în cazul în care China ar dori să ajute Rusia. AUKUS este astfel al treilea caz de tip "criza a rachetelor" care să blocheze avansul rivalilor sistemici ai SUA si alianței NATO în spații teriotriale pe care acestea le consider ca fiind strategice. Ca atare instalarea rapidă a AUKUS care să ducă la producerea artificială a unei puteri militariste autraliene, atenționează China că și ea va devenii subiect al unui conflict la granițele sale, cu tot cu caracterul său de timp afghan, adica de lungă durată. Problema nu s emai pune dacă va avea loc conflictul militar cu China ci când va avea loc acesta.

Părăsirea americană a Afghanistanul în condițiile umilitoare și lăsând în mâna talibanilor material militar ofensiv in valoarea de miliarde explica astăzi mult mai bine comportamentul militarist, încrâncenat și fără soluții diplomatice reale, care a preluat puterea în Ucraina. Este clar că afghanizarea conflictelor secolului XXI va fi caracteristica principală a înfrângerii sau victoriei unui actor global. SUA au definit conceptul, după ce URSS a fost prima putere nucleară globală care a i-a fost victimă.

Trucul ieftin

Este celebru un truc de politică americană denumit trucul lui Brzezinski. Atunci când analiștii militari ai URSS, după aproape șase luni de la invazia în Afghanistan au realizat greșeala gravă pe care a făcut-o conducerea comunistă de la Moscova au creionat o strategie de ieșire din impas. Celebrii Gromîko și Andropov, cei doi leaderi sovietici care suplineau practic lipsa conducătorului suprem Brejnev, aflat într-o lungă degradare medicală, au decis să retragă treptat trupele.

Brzezinski, consilier al președintelui american Jimmy Carter a avut o idee genială. L-a convins să aprobe trimiterea de MANPAD-uri cu care, mujahedinii analfabeți din munții afghani să poată doborî avioanele si elicopterele sovietice care asigurau dominația aeriană totală a spațiului aerian din Afghanistan.

Sovieticii s-au văzut obligați să trimită și mai multă tehnică militară pentru a răspunde acestei provocări. Pentru că nu aveau aprobarea legala a congresului, Carter a trimis sub numele de "ajutor militar" doar cateva zeci de lansatoare de rachete. Trucul lui Brzezinski a fost să îi facă pe sovietici să creadă că SUA trimiseseră mii. Războiul din Afghanistan a durat decenii, URSS s-a retras, SUA s-au retras, dar națiunea acelea țări a fost nimicită.

Astăzi, după decenii de distrugere toală, după ce națiunea mica și săracă afghan a pierdut generații întregi și sansa de dezvoltare, talibanii conduc, femeile nu mai au nici un drept, copii sunt din nou analfabeți. Firul istoric normal, firesc si gradual de dezvoltare al unei națiuni a fost distrus. Au disparut imperii, s-au dezmembrat civilizații iar in Afghanistan trucul imoral al unui consilier american rusofob, nationalist polonez și perfect inept cultural/religios are încă consecințe.

De aceea atrag atenție amatorilor de aventuri militare, din poziția de țară mica și de colonie ideologică. Profilul distrugerii este dovedit. Victima o vedem și o auzim zilnic.

H.D. Hartmann