Mercenarii români din Ucraina!

De la cel mai înalt nivel, autoritățile Federației Ruse acuză România că ar fi trimis un număr mare de mercenari, care luptă în prezent de partea armatei ucrainene. La rândul său, Vasile Dîncu, ministrul Apărării, neagă orice fel de participare a vreunui român în acest război în calitate de mercenar. Care este adevărul? Și de ce este agitată această temă?

E greu de presupus că decapitatele servicii secrete ale Federației Ruse, incapabile să evalueze starea de spirit a ucrainenilor, voința lor de a rezista și capacitatea armatei acestei țări de a se apăra, ar fi fost totuși în stare, bob numărat, să evalueze numărul de mercenari români. Dacă așa ar sta lucrurile, ei bine, un asemenea recensământ este imposibil de făcut în condițiile date. Și totuși, Kremlinul s-a hazardat. Și avansează cifre. Pe care, culmea, le mai pune și în cârca statului român. Se urmărește, în mod evident, un efect intern. O justificare în fața rușilor a umilitoarelor înfrângeri de până acum. Dar această știre, în esența ei falsă, este utilizată și ca marfă de export. În scopul alimentării opiniilor pro-Putin, care uneori se mai manifestă în rândul populațiilor NATO.

Să încercăm însă, dincolo de această perdea groasă de fum, lansată propagandistic, să vedem care este adevărul. Ce informații cât de cât certe avem până în acest moment? 1). La scurt timp de la declanșarea războiului, Volodimir Zelenski a făcut repetate declarații publice, prin care invita cetățeni din toate statele să vină în Ucraina, pentru a se alătura luptei de rezistență. În acest sens, a promis că îi înarmează, că le asigură echipamente militare adecvate și că vor fi și plătiți. Desigur, nu a pronunțat, din câte îmi amintesc, suma de 30.000 de euro lunar, pe care astăzi o avansează oficialii de la Moscova. 2). Din reportajele transmise de la fața locului, rezultă că, într-adevăr, în scurt timp de la acest anunț, în Ucraina au intrat persoane cu scopul de a se înrola și de a lupta în rândurile rezistenței de acolo. 3). Televiziunile din România, precum și site-urile de știri au prezentat declarațiile unui român, care a afirmat că a intrat în Ucraina, alături de alți tineri, toți veniți din vestul Europei, și care era nemulțumit de faptul că băteau din ușă în ușă, constatând cu stupoare că ucrainenii nu erau pregătiți pentru a-i primi și pentru a le repartiza primele misiuni. Ba mai mult, li s-a spus că nici nu există suficient armament. În urma acestui reportaj, eu am și postat un comentariu, prin care mi-am manifestat surprinderea legată de dezorganizarea de care dădeau dovadă autoritățile de la Kiev.

Acestea sunt câteva informații certe. Ele nu confirmă decât cu foarte mare aproximație alegațiile Kremlinului. Pe de altă parte, l-am auzit ieri pe ministrul Apărării, Vasile Dîncu, declarând răspicat că niciun român nu a trecut granița în Ucraina pentru a se înrola ca voluntar sau ca mercenar. De unde știe domnia sa așa ceva? Cine ar fi putut monitoriza, în întreaga dezordine de la frontiera de est a României, toate persoanele care se deplasează de colo-colo? Mai ales în condițiile în care micul trafic de frontieră, în special cu produse alimentare, s-a intensificat. Și de unde știe mă rog Vasile Dîncu faptul că nu există, dintre miloanele de români stabiliți în străinătate, absolut nicio persoană care, de dragul aventurii, din sentimente anti-Putin sau pro-ucrainene sau pur și simplu pentru bani, să se fi deplasat în Ucraina, pentru a lupta ca voluntar sau ca mercenar? Cum poate o personalitate cu autoritatea conferită de poziția de vicepremier al României și de ministru al Apărării să se grăbească, să se pripească, făcând afirmații care, în zilele următoare, ar putea fi ușor date peste cap de către responsabilii de la Kremlin?

Era mai simplu ca domnul ministru Dîncu să se rezume la afirmația că statul român, instituțiile de forță ale acestuia nu au trimis în Ucraina niciun militar cu scopul de a lupta împotriva armatei Federației Ruse. Și că nici nu există informații că vreo instituție privată din această țară ar fi angajat mercenari, pe care apoi i-a trimis în Ucraina. Și punct. Restul sunt simple alegații. Dacă există români, pe care evident Federația Rusă nu i-a putut număra, care luptă în Ucraina, aceștia sunt acolo pe cont propriu. Fie s-au deplasat de capul lor, în tentativa de a se integra mișcărilor de rezistență, fie sunt angajați în acest scop de contractori. Ce ar mai fi putut spune domnul Dîncu este că autoritățile statului român nu au informații privind existența unor contractori români care angajează mercenari.

Fac această analiză, pentru că sunt din nou surprins de modul amatoristic în care autoritățile statului nostru răspund unei provocări, care altfel putea fi ușor demontată, lansate de Moscova. Și mai încerc această analiză pentru a desluși cât de cât intențiile Kremlinului. Culpabilizarea României, fie și sub aspect pur propagandistic, fie și prin intermediul unui nou fake-news, poate să aibă un obiectiv precis. Acela de a justifica un eventual act de agresiune îndreptat împotriva noastră. Într-un moment crucial al războiului.

În aceste zile, în care Federația Rusă ar putea obține o victorie parțială, mai degrabă de imagine, în Donbas, pentru ca Putin să aibă o carte cu care să poată juca un eventual acord de pace. Sau, Doamne ferește, într-un moment în care, simultan cu ofensiva din Donbas, Federația Rusă pregătește o lovitură nucleară tactică executată asupra Kievului, de unde, în mod straniu, armata Federației Ruse s-a retras în mare grabă. Dacă s-ar întâmpa așa, inevitabil radiațiile s-ar răspândi pe un teritoriu mai vast, astfel încât culpabilizarea României, pe motiv de intervenție armată în Ucraina prin intermediul mercenarilor, ar putea atenua reacția NATO. Mai este încă timp ca autoritățile de la București să se trezească și să conceapă răspunsuri adecvate, prin care să demonteze ingineriile propagandistice ale Kremlinului.

Sorin Rosca Stanescu