Lumea construită de America își dă duhul!

Postat la: 15.03.2022 | Scris de: ZIUA NEWS

Lumea construită de America își dă duhul!

În Ucraina se confruntă globalismul dogmatic cu naționalismul imperial. Ciocnirea nu este între două proiecte suveraniste sau între unul mondialist și altul suveranist, ci între două viziuni asupra ordinii mondiale, cea americană fiind unipolară, iar cea rusă policentrică.

În focul acestei confruntări, lumea construită de America își dă duhul. „Imperiul necesar", sleit de puteri, „cetatea de pe munte", cu luminile stinse, „Noul Ierusalim", desacralizat și senilizat, mor urât, în chinurile lumii ridicate sub imperiul „visului american". De partea cealaltă, Rusia, cea de a treia Romă, deja consolată cu ideea apusului hiperputerii sale, se străduiește cu disperare să refacă echilibrul strategic în raporturile cu fostul său concurent global transatlantic, în speranța ca în cele din urmă, nordul creștin să își poată conserva valorile culturale care îi fundamentează modul de viață, într-un univers dominat de teosofia sudului asiatic. Asistăm la un conflict cu miză globală pe axa est-vest, care se desfășoară în cadrul mult mai larg și în perspectiva revoluționară a concursului, tot cu miză globală, dintre nord și sud. Interesele României nu se regăsesc în nici una din tabere. Problema ei este cum să își salveze suveranitatea prin federalizarea cu alte națiuni într-o ordine globală în care culturile naționale diverse să constituie stâlpii de rezistență a unei civilizații unitare. Pe termen imediat aceasta o obligă la o politică externă multivectorială.

Ce vrea SUA? Această întrebare este pusă rar spre deloc. Mulți se întreabă ce vrea Rusia sau ce vrea China? Pe prea puțini pare a-i interesa ce vrea SUA.

Probabil asta se întâmplă întrucât, cel puțin în ultima aproape jumătate de secol, America s-a definit pe sine și politica sa prin contrast cu alții. Ea ne-a spus că nu este comunistă, nu este autocrată, nu este naționalistă etc., fără a ne spune ce sau cum este. De asemenea, ea și-a definit politica externă prin reacție la politica altor actori globali, regionali sau locali, în lipsa acestora fiind aproape imposibil de stabilit ce vrea cu adevărat.

Pe când contesta ordinea mondială colonială și sistemul balanței de putere („concertul națiunilor") stabilite de imperiile englez, francez, olandez, belgian, spaniol, portughez etc. și înțelegerile dintre acestea (precum și cele dintre ele și imperiile multinaționale ale Europei continentale), SUA era o putere revoluționară. Alianța ei cu o altă putere emergentă, tot revoluționară și tot internaționalistă, URSS, împotriva Germaniei naționaliste, promotoare a unui hegemonism pseudo legitimat de superioritatea rasei ariene, al cărei nucleu dur era națiunea germană, nu a fost chiar întâmplătoare sau împotriva naturii.

În timpul ordinii mondiale bipolare, SUA a fost, totuși, prima dintre cele două superputeri, și „destinderea" intervenită în Războiul rece, ca și regulile de joc ale acestuia, au fost expresii ale adaptării modelului american la situația competiției cu un rival strategic purtat de o altă ideologie referitoare la modul de organizare a societății. SUA nu este învingătorul Războiului rece, dar valorile pe care ea le-a apărat au învins, iar adversarul său, Rusia sovietică, a fost adus în situația de a se sufoca în cursa tehnologică (cursa înarmării) și de a cere întreruperea luptei (un armistițiu confundat de americani cu capitularea).

Francis Fukuyama credea că astfel modelul american a triumfat de manieră absolută și odată cu asta istoria s-a terminat, întrucât motivele ideologice ale conflictului internațional au dispărut. Cât timp toți trăiesc și gândesc potrivit acelorași valori și principii, iar acestea duc către instaurarea ordinii democrate ca ordine universală, războiul nu își mai are nici rațiune nici combustibil. În aceste condiții „pax americana" a devenit cu adevărat globală, iar garantul ei a rămas a fi SUA.

Istoria nu s-a sfârșit, însă, ci numai a intrat în epoca unilateralismului american. Puterea armată americană, comerțul liber și democrația (aflată într-o treime unică și nedespărțită cu guvernarea legii / „statul de drept" și drepturile omului anațional) au fost pilonii pe care s-a sprijinit lumea construită potrivit arhitecturii geopolitice americane.

Egoismul național și șovinismul bunăstării, manifestate chiar la centrul imperiului presupus „democratic", au împins construcția în criză. Universalismul imperial - adică promisiunea ținută a centrului de a permite accesul periferiei la nivelul său de calitate a vieții - a dispărut pentru a lăsa locul exclusiv rentei imperiale - adică aportului periferiei, rămas fără contrapartidă, la securitatea și confortul centrului. Pentru a oferi securitate socială cetățenilor săi și sieși stabilitate politică, centrul imperial a indus insecuritate națională periferiei, transformând vechea exploatare a indivizilor de către capital, în exploatare națională, și scoțând capitalul de sub controlul politic al statului democratic pentru a-l reorganiza ca o oligarhie ocultă suprastatală, respectiv globală. Din momentul în care, în loc să fie pus în slujba cetățeanului și cetății de către puterea politică națională (adică să fie civilizat), capitalul globalizat a ajuns să dispună politica statului, revenit în rolul de „paznic de noapte" al unei ordini antidemocratice, drepturile și libertățile individuale au fost puse în lanțuri, relația de încredere între conduși și conducători rupându-se cu totul. Afirmația din urmă acoperă și aria raporturilor dintre națiunile „conduse" și națiunile „conducătoare", cele dintâi trezindu-se că din subiecte ale unor parteneriate au devenit obiect al unor protectorate.

Astfel, ordinea americană a intrat în colaps pe plan intern, ducând la subminarea păcii americane la nivel global, inclusiv prin reducerea capacității SUA, din cauza conflictelor interne, de a mai apăra modelul său de ordine globală. Unipolarismul s-a transformat într-o dezordine globală, pe care numai emergența unei alte superputeri ori a unor coaliții de puteri o poate structura într-o ordine a multipolarismului simetric; o ordine mai stabilă întrucât ar fi bazată pe un sistem flexibil de echilibru al puterilor, cu elemente de contrapondere ajustabile și adaptabile în funcție de necesități.

În aceste condiții, obiectivele SUA sunt defensive și conservatoare, ele putând fi sintetizate astfel: i. perpetuarea sistemului „păcii americane"; ii. în cadrul acestuia, perpetuarea legăturii strategice transatlantice, Europa, de la Dublin până la Iași, sau de la Lisabona până la Talin, rămânând sub control strategic american; iii. reducerea Rusiei la o putere de mâna a doua, în cel mai bun caz pentru ruși, cu impact regional, fapt care impune evitarea oricărei antante ruso-germane, dar și ruso-chineze; iv. izolarea internațională a Chinei și îngrădirea capacității ei de a deveni o superputere globală, China fiind, la ora actuală, principalul, dacă nu chiar singurul, rival strategic al Americii. Față de aceste obiective, altele sunt minore și complementare, atunci când nu sunt eminamente locale.

Întrebarea este dacă SUA, divizată ca niciodată în interior și obosită în acțiunea sa externă, capabilă doar să câștige războaie dar nu și păci, să demoleze regimuri politice neprietene, dar nu și să construiască națiuni prietene, mai are mijloacele pentru a atinge asemenea ținte? Nu ar fi mai potrivit, oare, ca SUA să renunțe la privilegiile sale imperiale spre a putea redobândi liniștea lăuntrică și a-și dedica toate energiile pentru reclădirea coerenței naționale („Make America great again!"), precum și a-și câștiga capacitatea de a negocia cu puterile decadente, dar mai ales cu puterile emergente, o ordine globală de sinteză, în care valorile sale, fără a mai fi dominante, să poată supraviețui, coexistând pașnic cu alte modele culturale?

FRONTUL RUSESC

Începem cu acesta nu pentru că este cel mai important, ci pentru că este cel mai activ la ora actuală.

În raport cu Rusia, principalele opțiuni americane, în ordinea preferinței, sunt două: fie să ajungă la un acord strategic cu Rusia, în baza căruia aceasta să susțină sau măcar să tolereze agenda geopolitică americană, fie să pună Rusia în situația de a nu mai fi capabilă să exercite vreo influență (politică, economică, militară și/ sau culturală) în definirea și gestiunea ordinii mondiale.

Atât prima cât și cea de a doua opțiune exclud orice pact de cooperare comprehensivă și aprofundată între Rusia și Germania. Ambele au ca obiectiv strategic izolarea Chinei și refuzul oricărui sprijin pentru aceasta în concursul ei cu SUA pentru ocuparea poziției de superputere mondială și garant al ordinii mondiale post-americane, în secolul Asiei. În subsidiar, varianta a doua permite capturarea ostilă a averilor rusești depozitate în SUA (și în occidentul euro-atlantic, în general) și stingerea forțată a datoriei americane față de Rusia, inclusiv în ipoteza în care conflictul ruso-american se încheie printr-o (cvasi)remiză geopolitică.

Partea proastă este că pentru un „pact de neagresiune și cooperare strategică" SUA nu are nimic de oferit Rusiei. O asemenea înțelegere ar impune Americii cel puțin acceptarea unui condominium ruso-american în conducerea lumii, dacă nu chiar un multipolarism mai amplu, și deci renunțarea nu doar la idealul unipolarist, ci și la statutul de „primus inter pares" deținut în timpul Războiului rece. Or, tocmai asta dorește Casa Albă să nu se întâmple.

Apare astfel faptul că singura soluție conformă cu principalul obiectiv strategic al SUA este războiul cu Rusia. America și-l dorește și face totul ca să îl provoace. Desigur, formal Rusia a atacat Ucraina (lăsată poate să creadă, la fel ca după Summitul NATO de la București, din 2008, că lucrurile vor merge la fel ca în cazul Georgiei), și oricum am califica acțiunea sa sub aspect tehnic, până la urmă tot a invazie arată și tot război a ieșit.

Socotesc că Rusia avea și opțiuni mai bune, dar dacă a ales varianta ofensivei pe frontul ucrainean al conflagrației globale nu se poate să nu recunoaștem că a făcut-o impulsionată, provocată (mai mult chiar decât prin menținerea promisiunii fără acoperire de a invita Ucraina să devină membru al NATO, prin înarmarea acesteia, implicarea ei în testarea și producerea armelor de distrugere în masă și tratarea ei ca membru de facto al NATO) și cumva încurajată (în forme pe care nu le-am aflat încă integral, dar care pot atinge culmile perversității) de politica Washingtonului. Principalii politologi americani recunosc acest lucru.

Dacă mulți nu înțeleg și se întreabă până unde va merge Rusia, același nedumeriri și interogații se regăsesc și în legătură cu SUA. Aceasta a oscilat mereu și încă oscilează între o ciocnire directă și una prin intermediul Ucrainei (victimă sigură în orice situație), între una limitată la scară locală sau una în stil mare implicând nemijlocit fie NATO în totalitatea sa, fie numai câțiva membri ai NATO (cu Polonia și, în special, România pe post de „idioți utili").

Culmea este că, odată pornită pe un asemenea drum, Moscova va intra, foarte probabil, în joc, mergând până la „marginea prăpastiei", după formula Secretarului de Stat american din vremea administrației Truman, Dean Acheson. Scopurile unui asemenea comportament, sugerat deocamdată prin maniera în care duce campania din Ucraina ar fi trei: forțarea venirii SUA la masa negocierilor; probarea faptului că viitorul model de securitate globală sau cel puțin europeană (în emisfera nordică) se discută și decide între Rusia și America; compromiterea imaginii SUA și NATO prin lăsarea acestora ca simpli privitori la nenorocirea Ucrainei, martori nevolnici care refuză sau nu pot să se implice decisiv pentru a curma suferințele ei.

SUA nu va putea înfrânge Rusia, în sensul unei capitulări totale și necondiționate. Aceasta este prea mare și prea bogată pentru a fi învinsă. Nici nu ne putem imagina cum ar arăta o asemenea înfrângere în termeni tehnici.

Neîndoielnic, Rusia va plăti, însă, scump aventura sa ucraineană. Moneda de plată va fi superioritatea morală pe care Kremlinul a câștigat-o atât timp cât a refuzat să meargă pe urma precedentelor create de SUA (în Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia etc) prin încălcarea normelor de drept internațional. De asemenea, Rusia va pierde o seamă de active pe care oligarhii săi le dețineau în lume, unele oportunități de investiții (interne și externe) și, probabil, unele din creanțele americane. Acestea sunt, însă, pierderi tactice.

În plan strategic, Rusia va câștiga. Va recupera vechile teritorii rusești transformând drepturile sale „istorice" cu valoare exclusiv sentimentală, în drepturi juridice, opozabile tuturor și exercitabile silit. Aceasta îi va oferi și câteva poziții cu valoare strategică la Marea Neagră și poate la Gurile Dunării, permițându-i revenirea în inima Europei, așa cum a făcut-o după Congresul de la Berlin din 1878 sau după Pacea de la Paris din 1947.

Mai presus de asta, și acesta este lucrul cel mai important, ea va fi reușit să distrugă complet ordinea americană a lumii, împotriva căreia a pornit, de fapt, războiul din (nu cu) Ucraina. Cum va arăta ordinea post americană încă nu știm cu precizie. Cea a ultimului secol, însă, dispare deja încet încet în istorie. Pentru celebrarea acestei victorii rusești monumentul lui Vladimir Putin începe să se ridice. Dacă nu îl veți vedea, va trebui doar să priviți în jurul vostru.

FRONTUL EUROPEAN (FRANCO-GERMAN)

SUA speră ca un război declanșat formal de Rusia la porțile Europei să pună UE (Europa germană) în situația de reveni cuminte sub comandă americană. Amenințarea imperialismului rusesc, odată renăscută, obligă, teoretic, NATO la strângerea rândurilor, iar pe membrii săi la acceptarea SUA ca principal actor ... „european".

După ce o „Europă mică", cea „germană", a ambiționat să fie, ca „soft power", un super-actor global emergent, emancipat de sub tutela americană, războiul cu Rusia (fie el și nedeclarat) are două consecințe imediate și oarecum contradictorii: prima se referă la renașterea Europei Mari euro-atlantice, de data aceasta nu doar de la San Francisco la Ankara, ci extinsă, de la San Francisco la Talin, așezată sub umbrela strategică (nucleară) americană; a doua are ca obiect trecerea explicită și radicală nu numai de la „Europa-piață" la „Europa-putere" (proces care era oarecum în curs), ci și de la „Europa-putere soft" la „Europa-putere hard", de la „Europa pacifică" la „Europa războinică". Dacă prima consecință îi este favorabilă SUA și conformă dorințelor ei, a doua îi este defavorabilă și potrivnică intereselor sale.

Washingtonul pare a fi uitat că „pentru a face omletă trebuie să spargi ouă". A împinge UE în război și a-i presa statele membre, care sunt și aliate în cadrul NATO, să își sporească bugetele militare, înseamnă, practic, militarizarea UE. Or, creșterea puterii militare a UE (dorite explicit și insistent de Franța), pe termen mediu, cel mai târziu, duce la eliberarea UE de dependența sa față de puterea armată a americană, adică de dependența sa strategică de SUA.

Pentru decenii, UE a fost cea mai mare putere economică a lumii, dependentă din punctul de vedere al securității militare de SUA și din punctul de vedere al securității energetice de Rusia. În interesul său strategic, dar și în interesul său economic, Washingtonul, în contextul conflictului dintre UE și Rusia, pe care îl alimentează prin prelungirea războiului ruso-ucrainean, vorbește de necesitatea ca UE să rupă lanțurile comerțului cu hidrocarburi care o leagă de Rusia și o fac dependentă de aceasta. Cum se poate realiza asta în condițiile în care, pe termen scurt și mediu, dacă nu chiar pe termen lung, UE (și în special, Europa centrală și orientală) nu își pot asigura necesarul din surse de energie regenerabile? Schimbând „jugul energetic" rusesc cu „jugul energetic" american; primul, asemenea unui jug de lemn, iar al doilea, asemenea unui jug de fier?

Va accepta, oare, viitoarea Europă-putere o asemenea dependență energetică față de SUA? O acceptă, oare, acum Europa-germană, pentru care petrolul și gazul rusesc reprezintă ceea ce altădată erau pentru Comunitatea europeană cărbunele și oțelul?!

Germania a preferat întotdeauna cooperarea cu Rusia, aceasta din urmă o putere mai apropiată de calibrul puterii germane, decât ocupația americană. Pe vremea URSS această viziune a dat naștere Ostpolitik-ul lui Willi Brandt. Acum, când URSS nu mai există iar Rusia post-sovietică este, în termeni de putere militară și economică, doar o umbră a acesteia, în timp ce Europa-germană a ocupat fostul lagăr sovietic central și est european, „dependența" de piața rusă este pentru Berlin cu mult mai convenabilă decât alinierea la geopolitica americană.

Astăzi, am mai spus-o, în contradicție cu strategia SUA care a guvernat nașterea NATO, exprimată sintetic în formula „America in, Russia out, Germany down", Germania promovează o strategie sintetizabilă în formula „America out, Russia in, Germany up (uber alles)". Această strategie germană se ciocnește de planul euro-atlantizării Europei germane. Iată esența războiului germano (euro) - american care se poartă în umbra războiului ruso-ucrainean. Pentru a prevala în această confruntare SUA are nevoie ca rezistența ucraineană, fie ea și fără speranțe la nivel local, să dureze cât mai mult și, în acest scop, înarmează Ucraina, antrenează, cum a mai făcut-o și în alte părți (în Afganistan, cu înarmarea Al Qaeda, pe vremea ocupației sovietice, sau în Irak și în Siria, cu înarmarea ISIS), fundamentalismul etno-centrist și șovinismul segmentelor celor mai radicale ale societății ucrainene (chiar dacă acestea sunt cu totul ostile inclusiv proclamatelor valori americane care exaltă multiculturalismul și globalismul cultural) și interzic guvernului ucrainean orice flexibilitate în negocierile cu Rusia.

O nouă antantă ruso-germană, pe urmele odiosului Pact Ribbentrop-Molotov, reprezintă coșmarul SUA. Tocmai spre a o împiedica, tensiunea războinică dintre Germania și Rusia trebuie escaladată. Aceasta se realizează prin politica sancțiunilor care va dura cel puțin atât cât durează războiul ruso-ucrainean. Cu cât timpul de aplicare a sancțiunilor va fi mai lung, cu atât legăturile economice dintre Germania (Europa germană) și Rusia se vor deteriora nu doar mai mult, ci și cu caracter cvasi ireversibil. De aceea războiul trebuie să dureze și să se încarce cu imaginile (reale sau trucate) cât mai multor atrocități. Suferințele civililor ucraineni împiedică apropierea Germaniei de Rusia. Deci, să sufere! (sic!)

Printr-un efect de recul, o atare strategie mărește și suferințele cetățenilor europeni (cetățenii statelor membre ale UE). Aceasta pune presiune asupra unității de gândire și acțiune a NATO. Europenii vor accepta tot mai greu strategia americană, care îi lovește pe ei poate chiar relativ mai mult decât pe ruși. Rusia va fi reușit astfel să spargă unitatea frontului euro-atlantic.

Pe altă parte, din perspectivă americană, criza economică pe care războiul economic americano-rus o aduce în Europa poate avea două consecințe „pozitive": slăbește sub aspect economico-social UE, făcând-o tot mai disponibilă pentru supunerea față de exigențele geo-politice și geo-economice americane, și totodată slăbește sub același aspect Rusia, făcând alianța sa cu China tot puțin utilă pentru strategia Beijingului.

În acest context nu poate fi ignorată nici teama Germaniei de un acord ruso-american realizat pe spezele sale și ale Europei dominate de ea. O temere similară o are, desigur, și Franța, campionul emancipării militare a UE. Iată de ce Berlinul și Parisul sunt, la rândul lor, interesate în radicalizarea poziției SUA față de Rusia, și cu siguranță, alimentează belicismul Washingtonului, turnând venin în urechea Casei Albe.

Dacă SUA speră ca din războiul ruso-ucrainean să rezulte o Rusie mai slăbită și o Europă germană mai supusă, Germania și Franța speră ca de acolo să rezulte o Rusie mai recunoscătoare pentru jocul la două capete jucat în favoarea sa de europeni și o Americă rănită care se retrage în vizuina sa pentru a-și trata rănile. Cum se va ieși din acest joc hobbesian, din acest „bellum omnium contra omnes" („războiul tuturor contra tuturor") rămâne de văzut. Când atâtea variabile sunt în joc, viitorul este greu de prevăzut. Singurul lucru previzibil într-un viitor imprevizibil este insecuritatea globală.

Dacă ne mai amintim și de zicala potrivit căreia acolo unde se bat elefanții iarba este strivită, lesne putem spune măcar că din bătaia elefantului american cu cel rus (sprijinit și de cel chinez) cel mai probabil strivite vor ieși Ucraina și UE.

Dacă SUA nu poate câștiga războiul cu Rusia, șansele ei sunt mai mari în cel cu UE. Ceea ce pe noi, ca români și deci, ca europeni, nu ne bucură.

FRONTUL TURCESC

Conflictul ruso-american de pe frontul ucrainean implică și o confruntare americano-turcă. Turcia aspiră la autonomie strategică în raporturile cu NATO, la (re)dobândirea poziției de lider al lumii arabo-musulmane, pe urmele vechiului Imperiu Otoman, precum și la fondarea unui NATO asiatic format din statele turcice (turcomane, turcofone). Asemenea aspirații o împing spre Rusia, într-un raport dulce-amar, dar nu de ostilitate, și o pun în conflict cu agenda americană.

În contextul planului de refacere a unității blocului euro-atlantic, SUA folosește pierderea de prestigiu moral și izolarea economică a Rusiei pentru a determina revenirea fiului rătăcitor turc la părintele trans-atlantic. Deși piața rusă rămâne atrăgătoare pentru Turcia, pentru moment, din cauza costurilor politice, aceasta nu ar fi chiar gata să saboteze embargoul economic impus de Washington și de aliații săi europeni, este adevărat, cu multiple trișări.

Pe de altă parte, Turcia înțelege că, în cele din urmă, Rusia va ieși în câștig strategic din confruntarea cu SUA sau, în cel mai rău caz, va face un joc nul, iar asta ar pune în pericol interesele Ankarei în spațiul de interes vital pentru ea (precum Asia Centrală și Caucazul, dar și Orientul Mijlociu), acolo unde americano-scepticismul este intens și unde Moscova își va păstra o mare influență. Așa cum SUA / NATO luptă cu Rusia până la ultimul ucrainean, tot așa vor lupta cu ea pentru apărarea cauzei turcești până la ultimul turc.

Mai mult, decât atât, ambițiile neo-otomane ale Turciei sunt în total conflict cu globalismul cultural și geo-strategia americană, în timp ce ele și-au găsit deja căi de acomodare cu globalismul multipolar rus. În același timp, „războiul euro / germano/ franco - american" ar putea deschide calea unei noi apropieri între Turcia și Germania (Europa germană) pe principiul potrivit căruia „dușmanul dușmanului nostru este prietenul nostru". Iată de ce, neutralitatea binevoitoare (când de partea unuia când de partea altuia) a Turciei, perfect coerentă cu proclamata sa autonomie strategică, prefigurează un alt rateu SUA pe frontul turcesc.

FRONTUL CHINEZ

Indubitabil China este principalul rival strategic al SUA. Majoritatea zdrobitoare a analiștilor politici americani converg cu privire la această afirmație. De aceea este logic și se poate crede că toate mișcările făcute de SUA pe celelalte fronturi au în vedere, în ultimă instanță, izolarea și încercuirea Chinei, precum și lăsarea sa fără aliați sau, în orice caz, fără aliați puternici în confruntarea ei finală cu America.

Chiar și slăbirea UE este utilă pentru ipoteza în care aceasta ar alege să se asocieze Chinei, de a cărei piață uriașă și de ale cărei resurse naturale depind mult bunăstarea și creșterea economică a Europei germane, în competiția ei cu America. La urma urmelor, UE are vocația unei superputeri emergente, asemenea Chinei, și, în atari condiții, întrucât marea putere decadentă care se opune ridicării ambelor este America, o alianță anti-americană a celor două (eventual sub acoperire) nu poate fi exclusă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în combinație intră și Rusia.

Deocamdată, ceea ce „a realizat" SUA prin escaladarea conflictului cu Rusia (având cel puțin aspectul unui război economic, dacă nu este cumva și o încleștare armată la nivelul tehnicii militare) a fost să împingă Rusia în brațele Chinei. Desigur, războiul ucrainean secătuiește de puteri Rusia, dar asta nu supără decât marginal Beijingul, căci o Rusie mai slabă va fi mai ușor de integrat într-o antantă în care China dorește și este îndreptățită să dețină rolul principal. Dacă Rusia este mai slabă, puterea totală a coaliției ruso-chineze este mai mică. Unitatea sa lăuntrică va fi însă mai mare, pretențiile ruse fiind mai mici. Astfel, SUA lucrează pentru China; adică în favoarea rivalului său strategic principal.

Consolidarea puterii chineze, alertează alți actori ai Extremului Orient; în primul rând, Japonia, care își accelerează cursul militarizării, respectiv al despărțirii de Constituția sa pacifistă impusă de Generalul Mac Arthur, după capitularea din 1945. Întrebarea este dacă slăbirea influenței strategice a SUA la nivel global, va determina Japonia remilitarizată să se alinieze cu forțe sporite agendei geopolitice americane, pentru a ajuta America să prevaleze asupra Chinei, sau va face Japonia să își folosească argumentul puterii sporite pentru a ajunge la un modus vivendi convenabil cu China? La urma urmei, oferta unei superputeri chineze soft emergente poate fi mai tentantă pentru Tokyo (cu atât mai mult cu cât puterea soft are și dinți) decât cea a unei puteri americane hard decadente.

O spunem nu cu bucurie, ci cu îngrijorare, întrucât ordinea mondială bazată pe echilibrul marilor puteri globale este singura formulă în care România este interesată. Or, absența SUA, ca și a Rusiei, dintr-un asemenea sistem de contraponderi riscă să ne strivească viitorul sub povara unor concentrări de putere prea mari și în condițiile unor dezechilibre de putere la nivel global prea drastice.

Este gata America să distrugă lumea pe care ea însăși a construit-o, în măsura în care nu mai este capabilă să o conducă? În războiul pentru putere cu ceilalți, purtat prin revoluția globalismului cultural dogmatic pe care a inițiat-o și declanșat-o, SUA a deschis un front de luptă cu sine însăși.

În această imensă sforțare menită a-i păstra statutul de lider maxim al lumii construite după chipul și asemănarea sa, de Mântuitor global care promite pământul fericirii celor care respectă tablele poruncilor sale, SUA lasă impresia unui boxeur groggy care lovește haotic și renunță la a se mai apăra, aducându-și sieși mai multe pagube prin jocul practicat decât adversarului.

1. SABORDAREA ECONOMICĂ

De peste un secol SUA s-a luptat pentru libertatea schimbului și realizarea unei piețe libere globale. SUA are meritul de a se fi luptat cu succes pentru eliminarea tuturor barierelor tarifare și netarifare din calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor. În acest scop a și creat un sistem de instituții financiare internaționale precum FMI, BM, BIRD etc., alături de GATT, transformat apoi în OMC.

S-a făcut un efort imens pentru ca în acest context să fie aduse statele vechiului bloc comunist (România fiind prima care s-a integrat lui încă înainte de 1989), în primul rând Rusia post-sovietică, fostele republici sovietice și China. În anii 1990 am participat la discuții privind intrarea investitorilor americani pe piața rusă, care tocmai se deschidea, pentru ca astfel să se realizeze o „democrație economică" de natură a impune ulterior „democrația politică". Nu știu dacă democrația s-a obținut, dar s-a realizat un anume pluralism economic dublat de o interdependență strategică între piața rusă și alte piețe ale lumii, între economia rusă și alte economii naționale, în cadrul unei piețe mondiale și al unei economii mondiale demne de acest nume. Aceasta este operă americană.

Prin așa zisele sancțiuni economice impuse Rusiei, această imensă realizare americană este, pur și simplu, aruncată în aer. În mod brutal legături de acum naturale se secționează. Fluxuri de valori și schimburi de activității esențiale pentru pacea și bunăstarea lumii se blochează. Economia mondială se fracturează, iar fragmentele rezultate se izolează unul de celălalt mai rău decât în timpul Războiului rece, ducând omenirea la o situație mai rea decât cea care a precedat Conferința de securitate și cooperare în Europa și Actul final de la Helsinki din 1975.

Timp de multe decenii și printr-un efort deosebit, dolarul american s-a impus ca monedă de referință și monedă de rezervă pe care s-a sprijinit economia mondială, dar care a fost și instrumentul prin care SUA și-a asigurat influența în lume. Sancțiunile economice impuse acum Rusiei, ca și tuturor statelor care nu vor accepta, din indiferent ce motive, susținerea și aplicarea acestor sancțiuni, vor duce la dedolarizarea economiei mondiale. După ce și așa puterea SUA este în descreștere, dorește administrația americană să îi aplice azi o nouă lovitură care și de nu ar omorî-o, i-ar putea pune ultima lopată de pământ în cap?

2. SABORDAREA IDEOLOGICĂ

Întreaga filosofie a integrării și a realizării păcii prin integrare este abandonată. Dacă ne gândim că asta nu duce doar la excluderea Rusiei, ci și a Chinei, Indiei, Braziliei, Africii de Sud, Iranului, republicilor central-asiatice și altora, înțelegem că revenim la politica blocurilor în condițiile în care disparitățile economice și sociale, precum și diferențele culturale vor aduce nu pacea, ci vor alimenta războiul mondial.

SUA a pledat, în timpul Războiului rece, pentru dezideologizarea relațiilor internaționale, ca o cale către o ordine mondială unitară, aptă a menține pacea lumii. În atare încercare America a izbândit. Acum SUA renunță la aceasta și, după criterii arbitrare, împarte lumea în „state corecte politic" (numite „democrații") și „state incorecte politic" (numite „dictaturi"). Rezultatul nu poate fi decât un război ideologic, urmat de un război psihologic, urmat de un război economic, urmat de un război pur și simplu (cu caracter total, așa zis „hibrid").

3. SABORDAREA CULTURALĂ

America s-a prezentat drept campion al democrației și statului de drept (guvernarea legii). Tocmai prin cultul și cultura libertății, aflate în centrul „visului american", America a cucerit lumea. Dacă, pentru mulți, imperialismul american a fost atrăgător, a fost pentru că universalismul său includea promisiunea că popoarele care vor accepta conducerea Americii vor avea dreptul să acceadă la sfera libertăților americane. Renta imperială merita plătită dacă acesta era prețul și garanția libertății.

Democrația este un mod de a gândi și trăi. Dominația americană la nivel mondial a fost nu doar și nu în primul rând bazată pe puterea armată americană (deși, evident, aceasta a avut un rol esențial), ci pe împrejurarea că inclusiv aceia care admirau cultura rusă, japoneză, chineză, indiană etc., inclusiv rușii, japonezii, chinezii etc. doreau să trăiască asemenea americanilor. Căderea „Zidului de la Berlin", în anul revoluționar 1989, a demonstrat că oricât de gros ar fi zidul cetății, cei dinăuntru îl vor dărâma atunci când vor crede că libertatea se găsește în afară.

Astăzi „visul american" se stinge odată cu spulberarea visului libertății, și ceea ce mai rămâne, în lipsa lui, este doar puterea - oarbă, ineptă, abuzivă, coruptă, narcisistă, exclusivistă. America își distruge visul și astfel forța de atracție, în lupta cu Rusia, interzicând revistele, ziarele, posturile de radio și televiziune considerate a răspândi punctele de vedere rusești asupra războiului din Ucraina; adică abolind libertatea de conștiință, de expresie și de comunicare. De asemenea, sunt înfierate public opiniile critice care deviază de la linia mesajului politic oficial. Gândirea liberă, conștiința, îndoiala creatoare, cultura dubiului sunt înghesuite în „patul lui Procust" reprezentat de șabloanele corectitudinii politice. Propaganda rusă nu este combătută cu armele adevărului, ci cu cele ale propagandei americane. Dacă rușii mint, și noi mințim la fel.

Poate că și înainte a fost la fel. Acum a devenit, însă, oficial. Ceea ce înseamnă că oficial America nu mai crede în adevărul său, în forța de atracție și capacitatea transformatoare a valorilor pe care le-a predicat. De aceea, democrația pluralistă americană își însușește voluntar modelul „democrației suverane" ruse.

În lume au fost și sunt puteri ipocrite care proclamă valori pe care nu le transpun în politicile lor. Acestea, cel puțin, știu cum este bine să se poarte și mențin vie credința în superioritatea comportamentului circumscris de valorile respective. SUA părăsește acum această tabără, intrând în lumea puterilor cinice, care așează răul la vedere și nici măcar nu mai pledează, din minime rațiuni de pedagogie publică, în favoarea preceptelor morale, ducând astfel inclusiv spre uitarea lor.

4. SABORDAREA DEMOCRAȚIEI ȘI STATULUI DE DREPT

Despre asta este vorba când adversarul, în loc să fie criticat, este diabolizat. Când lupta politică și militară, se dă cu identitatea etno-culturală, cu cultura unui popor. Când un popor întreg este pedepsit colectiv pentru politica liderilor statului său. Și ce justiție mai este aceea în care pedeapsa nu este pronunțată de un judecător neutru, ci chiar de una dintre părțile în litigiu?

Artiști, scriitori, sportivi, jurnaliști etc, unii dintre ei de mult decedați, sunt scoși din repertoriile teatrelor, de pe ecranele cinematografelor, din biblioteci, din cursurile școlare pentru simplul motiv că sunt ruși; la fel cum s-a procedat cu evreii altădată. Procesul de la Nuremberg a fost și a promovat, în primul rând, un concept și o creație americane, bazate pe sentimentul american al dreptății și justiției. Organizarea lumii după cel de al Doilea Război mondial își are originea în acel proces zguduitor de conștiințe (chiar dacă discutabil sub aspectul principiilor dreptului clasic). Ce face America azi? Patronează fapte de felul celor condamnate la Nuremberg?!

Democrația americană a mers mână în mână cu principiul guvernării legii (cunoscut la noi prin sintagma „stat de drept"). Printre altele, asta înseamnă că nici o sancțiune limitativă de drepturi, ca de altfel nici o măsură asiguratorie care constă în restrângerea exercițiului unor libertăți, nu se poate lua fără autorizare judecătorească și fără control judecătoresc. Asistăm acum la confiscarea unor proprietăți private fără nici o garanție judiciară pentru motivul că proprietarii sunt „apropiați" (ce o fi însemnând asta?) de liderul unui stat cu care America nici măcar nu se găsește în război în mod oficial. De asemenea, debitorul american declară stinse obligațiile sale liber asumate față de creditori publici și privați străini, sub motivul dezacordului cu politicile publice ale anumitor state. Cu alte cuvinte, cetățenii acestor state și, în general, subiecte de drept având naționalitatea lor pot fi prădați în mod legitim (sic!) dacă statele respective nu își aliniază politica la linia agendei politice globale americane.

Desigur este o „lege" și în asta, dar ea este „legea junglei", legea lui „care pe care" și întrebarea este cât timp se poate aplica ea până când vor dispărea în luptă toți combatanții și, odată cu ei, toată civilizația noastră. Se poate înțelege că interesele strategice trec înaintea regulii de drept atunci când cele două intră în conflict, dar atunci când singurul interes strategic este acela de a impune capriciile dreptului forței împotriva forței dreptului, demersul este sinucigaș; mai ales atunci când forța celui care adoptă asemenea strategii este în declin.

5. SABORDAREA ECHILIBRULUI DE PUTERE

După ultima conflagrație mondială, pacea lumii a fost păzită nu numai de armata americană, ci și de un sistem mondial de echilibru al forțelor, alături de o politică impusă de SUA privind demilitarizarea statelor care au declanșat războaie la scară globală. Intrând într-o relație triunghiulară cu URSS (Rusia sovietică) și China, administrația Nixon a realizat o distribuție și o balanță a puterilor la scară globală care a deschis calea dezarmării, destinderii și coabitării într-un univers altminteri polarizat la maxim. America renunță azi la această filosofie geopolitică și generează, practic, o alianță ruso-chineză americno-sceptică și euro-sceptică, unind spațiile euro-asiatic și extrem asiatic, căreia alianța euro-atlantică cu greu îi poate face față.

Confruntată cu asemenea evoluții, SUA nu doar acceptă, ci impulsionează reînarmarea Germaniei și Japoniei, ceea ce va schimba complet datele problemei strategice la nivel mondial; și asta nu în favoarea superputerii americane. După ce se încercase găsirea echilibrului prin reducerea sau înghețarea înarmării, acum nu echilibrul, ci dominația este căutată prin escaladarea înarmării și aducerea în arenă a vechilor războinici reînarmați. Aceasta va distruge cu totul lumea clădită de America.

EPILOG

România, în calitate de partener strategic al SUA, nu poate fi decât înfricoșată de o asemenea situație. Întrebarea este cine va „arunca prosopul", pentru a scuti America de un knock out dureros nu numai pentru ea, ci și pentru cei care au pariat totul pe ea?

Unii spun că SUA a fost totdeauna așa. Cred că este o exagerare. Această discuție nu își mai are, însă, rostul acum.

Că, în ultimă instanță sau, poate, în primă instanță, SUA a fost preocupată de consolidarea și exercitarea puterii sale spre satisfacția propriilor cetățeni, este adevărat. Nu poate fi altfel. Mai ales o mare putere nu poate face abstracție de mușchii săi pentru a-și promova interesele vitale și rareori în marșul său se împiedică de reguli. Pentru multă vreme, însă, America a știut să păstreze un anume echilibru între principii și pragmatism, precum și să asocieze egoismul cu inteligența, oferind dacă nu bunăstare, cel puțin mijloacele pentru producerea bunăstării, dacă nu securitate, cel puțin predictibilitate, dacă nu libertate, cel puțin iluzia libertății.

Astfel s-a ajuns la „ordinea mondială americană" care celor mai mulți le-a asigurat măcar pacea. Paradoxal, acum, în apărarea acestei ordini, SUA se abandonează pe sine și preia identitatea celor pe a căror identitate o critică. Dacă, pentru SUA, prețul victoriei în actualul război mondial ar fi (auto)distrugerea ordinii mondiale create de America, acesta ar fi un preț prea mare. De fapt acesta este prețul înfrângerii.

Dacă istoria ne dă un semn că ordinea americană și-a atins limita istorică atunci acesta stă chiar în faptul că America își demolează propria ordine.

Cu acest sfârșit România se poate împăca, întrucât în istorie orice începe pe o anumită treaptă se sfârșește pe o alta. Tragedia pentru ea ar fi marginalizarea în cadrul ordinii postamericane sau, și mai rău, pierderea identității sale impusă de o asemenea nouă ordine globală, în măsura în care aceasta va rezulta dintr-o altă expansiune, iar nu dintr-o sinteză care să combine monismul civilizațional cu pluralismul cultural și să recunoască solidaritatea ca singura formă inteligentă și acceptabilă de egoism. Or, pentru a se evita asta, la masa negocierilor care vin este nevoie de o Americă încă puternică; dar de America Declarației de independență jeffersoniene („Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile și că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guvernele sunt instituite de oameni, puterile lor izvorând doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă în raport cu aceste scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și de a institui o nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă încât să fie probabil că va produce Siguranță și Fericire."), de America wilsoniană („fiecare națiune trebuie să aibă dreptul de a trăi liberă pe teritoriul pe care locuiește") și de cea a Planului Marshall, iar nu de America globalismului cultural dogmatic.

Astăzi SUA este în ofensivă generală, trăgând salve de sancțiuni spre est și spre vest, spre nord și spre sud. Pe acest front circular America atacă glorios. Circularitatea frontului vorbește, însă, despre faptul că America este, în realitate, încercuită. Când va termina de izolat toate „forțele răului" SUA se va fi izolat de restul lumii, rămânând singură pe „axa binelui"; și atunci nu vom mai ști cine este „binele" și cine „răul".

Ca partener strategic al SUA nu putem asista impasibili la această prăbușire. Este în interesul nostru să o oprim și este obligația noastră de a încerca să o facem. De aceea, nu se poate arăta o mai mare prietenie și o mai mare loialitate față de America decât combătându-i narcisismul, respingând cultul personalității colective care i se creează și amintindu-i mereu ceea ce, în Imperiul roman, sclavul special însărcinat cu aceasta sufla la urechea împăratului îmbătat de triumf - „cave ne cadas!" („Ia seama să nu cazi!")

Adrian Severin

loading...
PUTETI CITI SI...