Democrația română? O farsă de dânșii inventată

Democrația, ce minunat cuvânt! De la Revoluția glorioasă și Declarația drepturilor în Anglia (1640-1689), de la Revoluția americană (1765-1783) și de la Revoluția franceză (1789-1799), democrația a devenit viitorul de aur al omenirii. Și ca orice viitor nu a fost niciodată atins cu adevărat. Nici un alt cuvânt nu a fost încărcat cu atâta speranță, de atâta magie, de atâta mistică. Libertate! Egalitate! Fraternitate! Mistica democrației a fost dusă până la fanatismul absolut. Democrația viza abrogarea absolutismului și a devenit ea însăși un nou absolutism. De natură religioasă. Creștinismul își pierdea din forța civilizațională, democrația îi lua treptat locul. Absolutismul scos pe ușă se întorcea triumfător pe fereastră.

În secolul XX, în Germania lui Hitler, în Italia lui Mussolini, în Spania lui Franco etc (cf. Emmanuel Todd), la fel ca în România lui Antonescu, Dej și Ceaușescu, nu se poate vorbi de democrație. În România, cu votul cenzitar de la legea electorală din 1864 și până la dictatura regală a lui Carol al II-lea din 1938, se poate vorbi totuși de democrație. După eșecul lamentabil al celuilalt vis de aur al omenirii, comunismul sau socialismul real (transformat în România lui Ceaușescu într-o dictatură de coșmar), democrația occidentală, în principal anglo-americană, a venit, în sfârșit, și la noi. Și dă-i și luptă! (Caragiale)

Fiecare cetățean ajuns la majorat a fost înarmat cu un vot cu care putea schimba țara și lumea. O simplă deplasare de o oră-două duminica, o ștampilă, și pac: viitorul luminos se va revărsa peste țară, peste fiecare votant. Vor veni noii aleși care ne vor scoate din întunericul groaznic de ieri. Aleșii vor fi conduși de unsul lui Dumnezeu: președintele.

Comedia se joacă și la noi din patru în patru ani. Sau din cinci în cinci pentru miraculosul președinte. Până la actuala stagiune, poporul a crezut, mai mult sau mai puțin, cu toată sinceritatea, în salvarea sa prin alegeri libere și democratice. Ca în marile democrații! Se punea capăt, în sfârșit, hoției, corupției, incompetenței, traficului de influență, nepotismului și tuturor relelor.

Dar cu acest an electoral, cel mai bogat în democrație, patru rânduri de alegeri, lucrurile par să o fi luat razna. După atâtea iluzii democratice în doar 35 de ani, dupa atâtea entuziasme și dezamăgiri, după atâtea pasiuni, votul, ștampila, par să nu mai însemne nimic. Pentru prea mulți. "Pleacă ai noștrii, vin ai noștrii! Iarăși am votat ca proștii" (Constantin Tănase). Oricum nimic nu se schimbă. Farsa a fost deconspirată!

Nici oferta de candidați nu a fost niciodată atât de proastă ca în acest an 2024, care pare un an de răscruce. Pe cine să alegi dintre Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă, Mircea Geoană, George Simion, Elena Lasconi etc! Și a mai și ieșit la lumina zilei că trimișii în Parlament își cumpără locurile cu sume astronomice pentru poporul de rând, cei ce votează, sume plătite prepușilor oligarhiei îmbrăcată frumos în democrație. În acest an alegerile se desfășoară cu muzica de fundal a alegerilor americane, cea mai puternică democrație a lumii, cu doi candidați unul mai refuzat decât altul.

Dar democrația a luat-o mai de multișor la vale. În primul rând în țările în care a apărut. Cu Boris Johnson, Liz Truss, cu Donald Trump și Joe Biden, cu Nicolas Sarkozi, Francois Hollande și Emmanuel Macron. Democrația apare azi cam peste tot lipsită de orice conținut. Iar în cuvântul "democrație" nu pare să mai fi rămas nici o urmă din mistica de altădată. Doar interesul și iarăși interesul. Interesul cui? Al oligarhiei, bineînteles.

Asistăm neputincioși la un faliment al votului universal? În România, votul universal pentru persoanele de gen masculin a fost introdus în 1918. Votul universal și pentru persoanele de gen feminin a fost introdus abia în 1948 de regimul comunist de ocupație. Deși democrația modernă de origine anglo-americano-franceză nu prea are mare legătură cu democrația antică ateniană, iată că și în modernitate tot oligarhia i-a venit de hac, până la urmă, democrației.

La noi, democrația de după 1989, care venea după Democrația populară (ce pleonasm!) a fost de carnaval, de bâlci. O copie kitsch. Dar parcă în nici o rundă de alegeri "democratice" nu s-au atins culmile de derizoriu din acest an fatidic 2024. Impostura atotcuprinzătoare se vede cu ochiul liber. O poate vedea orice om de bună credință. Dar nu o vede presa, media, aflată aproape în totalitate în slujba oligarhiei. Oligarhie care controlează instituțiile de forță, cu ordine executate întocmai și la timp.

Dar veți spune că oligarhia din România e destul de firavă, de plăpândă. Nu-i nimic, compensează din plin oligarhia globală, imperiul. Votul a fost adus la valoarea pe care a avut-o probabil întotdeauna la noi după 1938: o biată ștampilă pe o amărâtă bucată de hârtie. Dar astfel, gata, devenim cu votul nostru complici, părtași la mascaradă.

Ce va veni în lumea euro-atlantică după apusul democrației? După unii istorici și sociologi, democrația apune odată cu creștinismul (Emmanuel Todd). Pentru că democrația a câștigat partida împotriva creștinismului? După decreșinarea reușită, naturală sau programată, a Europei de Vest (și a Americii), a lumii protestante mai ales, ar urma chiar acum nihilismul (pragmatismul gol, cupiditatea, consumismul, pornografia, libertatea fără limite etc), producător de interminabile războaie. Pentru că și războiul e o formă de organizare a societății. După cum putem vedea cu ochii noștri în Ucraina lui Zelenski. Sau în Israelul lui Netanyahu. Revoluțiile (cea din Rusia lui 1917) sau războaiele (al naziștilor lui Hitler, de exemplu) nu au fost tot un produs al nihilismului generalizat?

Cât de bine exprima tânărul Eminescu triumful oligarhiei vizibil azi în toată lumea zisă civilizată: "Spuneți-mi ce-i dreptatea?/- Ce-i tari se îngradiră/Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;/Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră/Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră/Și le subjugă munca vieții lor întregi;" (Mihai Eminescu, Împărat și proletar, 1874, 1 decembrie).

Petru Romoșan