Declanșează Putin un război?

Puțin probabil. Deși atât partenerii noștri din Statele Unite, cât și cei din Marea Britanie ne-au avertizat, atât pe noi, cât și pe polonezi, cei doi piloni regionali ai flancului sud-estic, că s-au acumulat destul de multe semnale care indică faptul că Rusia se pregătește să atace Ucraina. Iar autoritățile de la București se arată la rândul lor îngrijorate. Și solicită o implicare mai masivă a dispozitivului Statelor Unite de apărare a frontierei cu UE. Să intrăm în detalii.

Este adevărat și fapt de acum dovedit că forțe relevante ale Armatei 41 a Federației Ruse sunt deplasate și în prezent staționează la frontiera cu Ucraina, deși Armata 41 are „domiciliul" în cu totul altă parte a Federației Ruse. Și este la fel de adevărat că zilele trecute Armata 1 de tancuri de gardă a coborât și ea duduind din șenile din trenurile care au adus-o de la granița de Vest a Rusiei. În plus, după exercițiile militare de amploare, care din nou au îngrijorat întreaga lume, organizate de Federația Rusă în vara acestui an tot la granița cu Ucraina, o bună parte din tehnica de luptă nu a fost retrasă, ci a fost lăsată la fața locului. Nici retorica responsabililor de la Kremlin nu este mai puțin belicoasă. Începând cu Vladimir Putin și continuând cu alte personalități de la conducerea Federației Ruse, ni se atrage atenția că Federația Rusă este supusă unor grave provocări, atât la granița ei de Vest, cât și în Marea Neagră. Și, în plus, Kremlinul protestează în forță împotriva prezenței în Ucraina a unor echipamente și a personalului militar NATO. Și consideră că aceasta reprezintă în sine un atentat grav la securitatea Rusiei.

Dacă privim și analizăm lucrurile dintr-o singură perspectivă, utilizând argumentele de mai sus, cărora li se pot adăuga și altele de aceeași natură, nu ajungem prea departe. Și nu avem decât o jumătate din imaginea de ansamblu. Întrucât sunem extrem de interesați să anticipăm în mod corect existența unui pericol real, suntem obligați să luăm în calcul și cealaltă jumătate a realității geopolitice și factuale. Să o facem. Este cât se poate de adevărat că NATO a desfășurat pe teritoriul Ucrainei atât tehnică de luptă cât și specialiști. Acest fapt excede competențele alianței nord-atlantice. Pentru că Ucraina nu este un stat membru. Este adevărat că, într-un trecut nu prea îndepărtat, Washingtonul s-a hazardat în a anunța că există perspectiva ca atât Ucraina, cât și Georgia să devină membre ale organizației. Poate că a fost doar un balon de încercare. Pentru că, într-adevăr, un asemenea pas este de natură să alerteze la maximum Federația Rusă, care s-ar simți astfel încercuită și, mai mult decât atât, luată cu asalt. Motiv pentru care Kremlinul a și reacționat ferm în mai multe rânduri. Statele Unite însă sunt blocate în finalizarea unui asemenea demers, dacă chiar este luat în serios, întrucât, conform pactului NATO, în această încă cea mai puternică asociere militară a lumii, nu pot fi acceptate state care nu au raporturi de bună vecinătate cu entități non-NATO. Să ne amintim că, înainte de a fi primită în NATO, România a trebuit să încheie acorduri de bună vecinătate atât cu Ucraina, cât și cu Republica Moldova și Ungaria. Nici Georgia și cu atât mai puțin Ucraina nu sunt într-o asemenea situație. Care este totuși mărul discordiei?

Mărul discordiei este posibil să fie chiar România, ale cărei autorități se declară azi atât de alarmate. Din două motive. Primul motiv este că, în luna decembrie a anului trecut, autorizat fiind de către Klaus Iohannis, cu certitudine și de către Guvernul de atunci, dar nu și de către Parlament, care a fost în totală necunoștință de cauză, Nicolae Ciucă a semnat la Kiev un tratat cu Ucraina care prevede, atenție, între altele și acordarea de asistență militară. Statele Unite au jucat atunci o carte pe mâna României. Și o joacă și astăzi. Pentru că o serie întreagă de echipamente militare primite pe parcursul acestui an de către Ucraina au fost oferite prin intermediul direct al Armatei României. În consecință, noi am devenit o țintă politică a Moscovei și, la o adică, ne-am putea transforma și într-o țintă militară. Dacă ne transformăm într-o țintă militară, e clar că primele lovituri executate de armata Federației Ruse le vom vedea la Deveselu, unde avem instalat faimosul scut antirachetă, și la Constanța, unde există instalate baze militare americane.

Al doilea motiv care ne poate transforma într-un stat țintă este Marea Neagră. Federația Rusă a simulat o preluare prin anexare pașnică a Peninsulei Crimeea, între altele sau în primul rând pentru a-și exercita un control mai puternic asupra Mării Negre, pe care de-a lungul istoriei s-a tot străduit să o transforme dintr-un lac turcesc, într-un lac rusesc. Convenția de la Montreux din 1928 acordă, atenție, Uniunii Sovietice, entitatea statală de atunci, și Turciei dreptul de a deține cea mai mare parte a echipamentelor militare navale în Marea Neagră și, în anumite limite, mult diminuate, au dreptul de deține nave militare și submarine și celelalte state riverane. Convenția de la Montreux este depășită. Un actor important, Uniunea Sovietică, a dispărut. Iar la Marea Neagră au apărut alți doi jucători, Ucraina și Georgia, care, în mod straniu, legal vorbind, nu au niciun drept. Celelalte flote militare ale lumii pot, prin notificări, în perioade strict delimitate de timp și cu efective reduse, să patruleze prin Marea Neagră. Tratatul de la Montreux fiind depășit, dar încă în vigoare, Statele Unite, în mod direct și indirect, prin NATO, încearcă, împreună cu aliatul ei strategic, România, să execute cât de des posibil câte un balet militar de anvergură în Marea Neagră. Sunt exerciții militare care îi scot din minți pe mai marii armatei Federației Ruse. De altfel, România urmează să fie dotată cu patru submarine extrem de performante, dintre care inițial vor fi achiziționate doar două. Patru ar fi cifra optimă, pentru că asta ar permite ca două submarine să patruleze permanent, în timp ce alte două rămân de rezervă. Pe măsură ce relațiile dintre Federația Rusă și Turcia, stat NATO, devin din ce în ce mai apropiate, mai ales în domeniul politic și al achiziției de către Ankara a armamentului rusesc, crește și pericolul ca la o adică Strâmtoarea Dardanele să fie închisă. Când și dacă se va întâmpla așa ceva, rivalitatea la Marea Neagră va fi tranșată în favoarea Rusiei.

Acum avem o imagine ceva mai exactă asupra perspectivei de a suporta un conflict militar major, a cărui țintă principală ar urma să fie Ucraina, și cu pericolul ca o altă țintă colaterală să fie România. Și să nu ne amăgim. Faimosul Articol 5 din Tratatul NATO, care consacră principiul „toți pentru unul, unul pentru toți", în sensul că NATO se pune în mișcare și intervine cu toată forța, dacă un membru al său este supus unei agresiuni din direcția unui stat non-NATO, nu ne pune în realitate la adăpost. Pentru că, stimați cititori, acest Articol 5 nu a fost activat în toată istoria NATO decât o singură dată, și atunci în mod total eronat, când, în urma atentatelor de la 11 septembrie, statele NATO au pornit un război împotriva Afganistanului. Deși, între timp, situația s-a lămurit. Nu Afganistanul atacase Statele Unite, ci o organizație teroristă. În rest, în nicio altă împrejurare, Articolul 5 din Tratat nu a fost activat. Iar pentru a fi activat, mai e necesar ca și Parlamentele statelor membre NATO să-și dea acordul. Ar trece zile bune de la declanșarea unui atac împotriva României, până când statele NATO s-ar putea organiza și ar putea interveni în mod eficient. Cu toate acestea, este foarte greu de presupus că Putin, un excepțional jucător de șah politic, va sări calul și va risca să se angajeze într-o luptă care, în final, va fi cu totul și cu totul inegală. E bine să ne înfoiem, dar nu prea mult, și nu are niciun rost ca noi, cetățenii României, să intrăm în alertă și să avem insomnii la gândul că, peste cele cinci crize pe care le traversăm, s-ar mai putea suprapune și un război.

Sorin Rosca Stanescu