Concluzii privind afacerea Roșia Montană

În prima săptămână a lunii martie, s-a emis un verdict surprinzător în cazul scandalului Roșia Montană, România câștigând procesul.

Prin urmare, statul român nu va plăti nicio despăgubire, ci chiar va recupera de la Gabriel Resources 1,4 milioane dolari cheltuieli de judecată. Este, deci, momentul potrivit pentru a fi făcute o serie de clarificări cu privire la cazul Roșia Montană, vorbind în principal despre corupția din spatele afacerii și despre suspiciunile ce planează asupra unor figuri politice importante ale statului român.

Pentru a înțelege mai bine această problematică, putem să începem analiza de la o comparație cu Venezuela, țara care are cea mai mare rezervă de petrol din lume. Venezuela se confruntă cu un paradox interesant, fiind una dintre cele mai sărace state de pe continentul american, deși are vaste resurse. Explicația este una simplă: Venezuela nu poate să extragă o foarte mare cantitate din rezervele pe care le are, deoarece îi lipsesc finanțarea, tehnologia, resursa umană și know how-ul. Statele mici, care nu au ambiții, ajung, așadar, să delege statelor puternice, dezvoltate capacitatea de a le extrage resursele. Acesta este motivul fundamental pentru care o națiune rămâne săracă.

Analizând situația României, aceasta ar fi trebuit să își dorească și să faciliteze exploatarea resurselor pe care le are, acestea fiind una dintre căile cele mai simple și directe spre a crește avuția națională. Linia de demarcație între națiunile sărace și fără perspective sau planuri de viitor și cele care își înțeleg rostul pe lume, își acceptă bogăția și își doresc să se dezvolte este reprezentată tocmai de această capacitate de a exploata resursele existente fie pe cont propriu, fie prin delegarea acestei sarcini unor companii puternice și eficiente.

Printr-o situație similară au trecut și statele arabe care, atunci când au descoperit că există mari zăcăminte de petrol în solurile lor, au optat din start pentru concesionarea dreptului de exploatare unor companii străine. Dar această variantă nu a funcționat decât pentru unul sau două decenii, ulterior statele arabe alegând să-și gestioneze singure resursele. Acest lucru a generat o tendință de scumpire a prețului țițeiului pe plan mondial, tendință care nu s-a diminuat nici până în ziua de astăzi. Exercitându-și suveranitatea, statele care au țiței și gaze naturale ajung să le exploateze în interesul lor și să le vândă la prețuri care avantajează dezvoltarea acestor națiuni.

Din acest exemplu referitor la experiența statelor arabe producătoare de țiței trebuie să înțelegem că, pe lângă faptul că România ar fi fost datoare față de propriii ei cetățeni și față de viitorul copiilor noștri să-și exploateze resursele de aur și, în general, toate resursele de care dispune, această exploatare ar fi trebuit să se facă în nume propriu. Având pe de-o parte resursa minerală și, pe de altă parte, suficientă resursă inginerească, suficientă expunere tehnologică de-a lungul a zeci sau sute de ani, România ar fi putut să-și construiască propria industrie bazată pe exploatarea resurselor (și chiar a reușit într-o oarecare măsură).

Guvernele României au greșit fundamental atunci când și-au pus problema să concesioneze exploatarea resurselor unor companii străine! România ar fi putut să finanțeze singură o astfel de operațiune amplă, și iată de ce. Potrivit argumentelor expuse cu alte ocazii (sau mai simplu, gândindu-ne ce ar fi însemnat ca în loc de 170 de miliarde de euro, cât este azi datoria publică a țării, să fi avut 172 sau 173 de miliarde de euro), România ar fi putut obține finanțări împrumutându-se, fiind vorba de câteva miliarde de dolari pentru construirea și consolidarea unei astfel de industrii (în condițiile în care țara s-a împrumutat până acum cu 150 de miliarde de euro). O a doua variantă ar fi fost ca banii pentru exploatarea aurului din România să se fi obținut prin subscripție publică la bursă. Astfel, avuția națională ar fi rămas statului român.

România ar fi putut să gândească un plan similar și în legătură cu rezervele sale de țiței și gaze naturale, oferind locuri de muncă în plus românilor, cumpărând utilaje din România, folosind specialiști români și așa mai departe. În acest domeniu, guvernanții au preferat să concesioneze drepturile de exploatare către OMV Petrom, o companie străină dintr-un stat care se dovedește ostil României și care ne păgubește anual cu 10-20 de miliarde de euro prin ținerea în afara spațiului Schengen a țării noastre. Ideea de a da unor companii străine dreptul și posibilitatea de a-ți exploata propriile resurse nu face decât să îngroape și mai mult statele care recurg la astfel de măsuri. Aceasta a fost calea sigură de menținere a României în sărăcie, de alungare a corpului ingineresc din țară, de ținere pe dobânzi mici a resurselor financiare ale românilor (care ar fi putut fi investite în astfel de operațiuni, prin subscripție publică).

Statul român, națiune europeană și civilizată, care se presupune că funcționa în baza unor reguli bine stabilite, a selectat o companie străină-fantomă ca partener pentru compania sa, Minvest Deva (care avea drept de exploatare la Roșia Montană). Ministrul Industriilor din 1997, Călin Popescu-Tăriceanu, s-a gândit că ar fi bine să facă o asociere între o companie a statului cu o firmă lipsită de experiență minieră, de resursă umană bine instruită, de know how, de utilaje și de finanțare. Toate aceste lucruri pe care pretindea că le va aduce această „firmă de apartament" a lui Frank Timiș puteau foarte simplu să fie realizate pe cont propriu de România. Populația a trecut cu vederea mult prea ușor acest incident și nimeni nu s-a revoltat.

A venit momentul 1999, când Radu Berceanu, noul Ministru al Industriilor, care a luat licența de exploatare a Minvest Deva și a „făcut-o cadou" firmei rezultate din asocierea dintre Minvest Deva și firma lui Frank Timiș: Euro Gold Corporation. În 2009, coaliția PDL-PSD a decis majorarea capitalului social al Euro Gold Corporation. Statul român, prin firma Minvest Deva, nu a participat la proces, motiv pentru care Gabriel Resources a venit și a investit în afacere. Judecătorii de pe lângă Registrul Comerțului au respins majorarea de capital, motiv pentru care guvernul din timpul lui Băsescu a decis schimbarea legii minelor, schimbând legea societăților comerciale pentru a permite acea majorare de capital măsluită. Apoi, în al doilea mandat, Băsescu și Ponta au jonglat cu declarațiile publice, generând majorarea, respectiv scăderea prețului acțiunilor pe bursa din Toronto, în funcție de interesele asociaților.

Guvernul USL a semnat un memorandum cu firma străină Gabriel Resources, prin care își lua niște angajamente că va face tot ce trebuia să facă tot ce se poate din punct de vedere administrativ, astfel încât Gabriel Resources să obțină licența de exploatare a aurului, printr-un procedeu toxic (pentru mediu și vestigiile arheologice din zonă). Lumea s-a revoltat împotriva procedeelor propuse, ce ar implicat folosirea unor cianuri extrem de nocive. Demonstrațiile de stradă extrem de puternice au împins PNL-ul să se opună exploatării de la Roșia Montană. Astfel, legea promisă de Ponta canadienilor de la Gabriel Resources, ce le-ar fi oferit autorizația de mediu necesară demarării procedeelor de exploatare cu cianuri, a fost respinsă în Parlament. Guvernul Cioloș a decis ulterior să ceară includerea în patrimoniul UNESCO a sitului de la Roșia Montană.

La finalul lunii ianuarie a anului 2024, primul ministru în funcție a avut o ieșire publică neprovocată, în care a lăsat să se înțeleagă că este foarte posibil ca România să piardă acest arbitraj, anunțând plata unor despăgubiri de vreo 2 miliarde de dolari. După care, Ministrul de Finanțe a venit și a plusat, spunând că există o probabilitate destul de mare de a plăti despăgubiri de 6,7 miliarde de dolari. Suma aceasta colosală a isterizat o țară întreagă, România având o datorie publică foarte mare. A doua zi după s-a anunțat acest lucru, televiziunile și ziarele au spus că: „Surse guvernamentale indică drept probabilă pierderea de către România arbitrajului" (31 ianuarie). Pe 1 februarie, a început o apreciere bruscă a acțiunilor Gabriel Resources, care, de la 0.45 de dolari per acțiune pe acțiuni, a ajuns la 0,87 de dolari per acțiune.

Unii spun că Ciolacu a manipulat bursa și că ar fi avut un câștig material din asta, alții spun că sumele tranzacțiilor făcute atunci au fost undeva la câteva milioane și că nici gând să fie manipularea bursei cu scop financiar. Într-adevăr, suma tranzacțiilor făcute de pe 1 februarie până în ultima zi, până pe 7 martie, a fost undeva la 5 milioane de dolari. Oricine ar fi făcut o asemenea sumă utilizând procedee ilegale este condamnabil. Procurorii din România ar trebui, prin Ministerul Justiției, să ceară Ministerului Justiției din Canada acces la lista tranzacțiilor respective și la persoanele care au făcut acele tranzacții pentru a lămuri dacă se află sau nu apropiați de-ai lui Ciolacu sau Ciolacu însuși printre cei care au făcut acest lucru. Ciolacu a greșit chiar dacă sumele vehiculate nu au legătură cu el, pentru că un premier al unei țări din NATO și din Uniunea Europeană nu are voie niciodată să își expună țara în asemenea hal, spunând că știe el are informații asupra deciziei unor arbitri dintr-un tribunal al Băncii Mondiale. Rămâne de văzut de ce a făcut Ciolacu acele declarații.

Să mai subliniem un aspect interesant: au fost 1 milion de acțiuni „shortate", adică cineva a împrumutat 1 milion de acțiuni fictiv, le-a vândut când prețul era mare, le-a vândut în lipsă, adică le-a cumpărat din nou după căderea bursei canadiene la 0,05 dolari pe acțiune. De obicei, aceste operațiuni de vânzare în lipsă, de operațiuni derivate, se fac cu acoperire de 10:1. Deci dacă cineva a investit 100.000 de dolari, putea să cumpere lejer 1 milion de acțiuni. Trebuie văzut cine este acel cineva care a pariat că România va câștiga decizia arbitrară. Niciodată statul român nu a încercat să ne lămurească aceste necunoscute și de aici suspiciunea va crește, și va crește pentru că toată lumea vede că nimeni nu cercetează o suspiciune la adresa lui Ciolacu.

Petrisor Peiu