Compromiterea doctoratelor

După un nărav al Iașilor, care nu rezolvă ceva, dar mușamalizează, unii îi iau la rost pe cei care fac publice plagiate la doctorat. Nu însă aceștia, care apără reguli sănătoase, sunt de luat la rost. Iar mulțimea celor care au pregătit onest teze de doctorat cu contribuții inovative nu ar trebui confundată cu impostorii.

Dată fiind gravitatea situației în care a ajuns doctoratul în țara noastră - plagiate tot mai multe și valoarea scăzută a numeroase teze de doctorat - mulți concetățeni îmi cer opinia. Unii au în minte faptul că reforma cuprinzătoare din 1997-2000, pe care am condus-o, a înlocuit învățământul socialismului răsăritean cu cel al unei societăți bazate pe libertăți și drepturi fundamentale ale individului. Dar, cum de orice reformă se agață neaveniți și profitori, sunt de dat explicații. În plus, degradarea instituțională, care s-a așternut în România după 2005, face ca și astăzi, în loc să se vadă cauzele, să se stăruie în confuzii.

Să lămurim mai întâi aceste chestiuni. Putem purta oricând o discuție echitabilă, pe bază de fapte, despre sistemul de dinainte de 1989 și de după această dată. Opinia mea a fost din capul locului aceea că "învăţământul din ţările Europei Centrale şi Răsăritene, ca sistem, transmitea elevilor şi studenţilor cantităţi mari de cunoştinţe (multe depăşite), dar nu se ocupa nici de formarea abilităţilor de folosire a cunoştinţelor şi nici de crearea competenţelor generale; separarea disciplinelor era tradiţională (trimiţând mai ales la pozitivismul secolului al nouăsprezecelea), iar interdisciplinaritatea rămânea un deziderat pios; sistemul opera cu, într-o vreme în care internaţionalizarea educaţiei căpătase viteză; accentul se punea pe cunoştinţe generale, în momentul în care specializarea pentru a produce devenea dominantă; idealul enciclopedismului continua să fie urmărit, într-o epocă în care folosirea şi sporirea cunoaşterii deveniseră problemele cruciale; evaluarea cunoştinţelor se făcea cu învechite tehnici impresioniste; sistemul era eminamente centralist, majoritatea deciziilor de detaliu venind ; corupţia (la notare, la examene, la concursuri etc.) devenise obişnuinţă.

Dar, indicatorul decisiv continua să rămână împrejurarea că sistemul de învăţământ acompania societăţi sărace sau cel puţin rămase în urmă faţă de restul continentului. Pentru conştiinţele lucide, era cât se poate de limpede că nu poate fi vorba de un sistem de învăţământ în ordine atâta vreme cât ţările respective continuau să rămână în urmă" (Andrei Marga, Die kulturelle Wende, Cluj University Press, 2004, p.542). Acest sistem reclama reforma. Ca ministru al educației naționale și în calitate de rector de universitate, am procedat la reformă neîntârziată și am decis în consecință.

Cu siguranță că și înainte de 1989 unii scriau tezele de doctorat ale altora. Numai că faptul s-a petrecut copios și ulterior, iar unii dintre cei care scriau tezele altora au și fost răsplătiți, chiar cu ambasade și demnități. În mod sigur au fost și plagiate. La drept vorbind, și un singur plagiat este intolerabil. Dar, din rațiuni deja cunoscute, între care restricționarea admiterii, compromiterea doctoratelor nu atinsese încă proporții, iar plagiatul nu era pe tapet nici în primii ani de după 1989.

În mai 2000, grație reformei învățământului făcute, România a încheiat negocierile pe capitolul "Educație și formare profesională" - primul capitol închis de țara noastră în negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Înnoirile care au făcut posibilă închiderea au fost numeroase. În universități, de pildă, schimbarea admiterii erei postbelice, transferând-o în competența universităților (Ordin ministerial 19776, 1997), înființarea oficiul burselor de studii în străinătate, aplicarea de programe internaționale, finanțarea globală a universităților, compatibilizarea cercetării cu sistemul international, reorganizarea lectoratelor în străinătate, organizarea centrelor de excelență științifică în universități, reglementarea standardelor și a calificărilor universitare, învățarea limbilor moderne, revenirea în țară a specialiștilor, regimul contractual al burselor de studii în străinătate, aducerea de specialiști străini în comisii de doctorat, crearea școlilor de studii avansate, formarea centrelor de transfer tehnologic, echivalarea internațională a diplomelor românești, erau doar primele măsuri pe care le-am luat și reglementat legal corespunzător în materie universitară, ca ministru al educației naționale (vezi lista completă în A. Marga, Anii reformei. 1997-2000, ediția a II-a, EFES, Cluj-Napoca, 2006). Cadrul reformei cuprinzătoare a calificărilor universitare era stabilit la nivelul internațional de la acea oră. Întregul pachet al măsurilor de reformă a întrunit evaluări internaționale ce nu s-au mai repetat.

Nu am fost adeptul multiplicării fără suport a conducătorilor de doctorat. Multiplicarea a fost o măsură impusă prin Legea învățământului din 2011 și a slăbit profund sistemul doctoral din România. În opinia mea, nu pot conduce doctorate cei care nu au făcut cercetări relevante în specialitate și nu au propus soluții. Articolele în reviste de calibru sunt esențiale, dar mulți au articole ISI, însă au rămas cercetători banali pe subiecte triviale! Mai nou, poți fi și profesor universitar, dar să nu fi făcut de fapt decât predare și, eventual, o cercetare de valoarea unei gimnastici - se poate bănui la ce nivel!

Am fost pentru conducători de doctorat veritabili - adică legitimați de descoperiri personale și creație în investigațiile lor. Aceștia pot funcționa, în calitate de conducători științifici, în universități propriu-zise, care au autoritate profesională recunoscută. Altfel, se mimează doctorate.

În multe țări, doctoratul este rezervat doar universităților în accepțiunea riguroasă. Altfel spus, la noi nu este nevoie și nu se justifică acordarea de doctorate de către unități din afara universităților propriu-zise. Cum se vede ușor, abundă acum autorizarea birocratică, dar lipsește legitimarea profesională a multor conducători de doctorat.

Am fost adeptul trecerii validării doctoratelor, după susținerea publică, în subordinea universităților propriu-zise. Desigur, fără ca aceasta să însemne parohialism! Precum în Germania și în multe alte țări, universitatea - prin consiliul profesoral al facultății respective și senatul universității, sau din însărcinarea lor - validează doctoratele. În acest fel, se creează și răspunderea pentru doctorate. Altfel, se comit falsuri în fel și chip, exemplele fiind nenumărate, iar răspunderea se diluează.

De pildă, un ministru actual, de altminteri absolvent șters, a susținut nu demult un doctorat într-o universitate de prim plan, ce și-a declinat tacit răspunderea, cu o lucrare pe domeniul energiei, sub conducerea unui istoric,fără ingineri în comisia de susținere. Iar acum, sub presiunea discuțiilor privind plagiatul, se spune că lucrarea este "la secret"! Contrar sensului doctoratului!

Nu se puteau rezolva toate dificultățile universităților în câțiva ani (1997-2000) de reformă. Dar cadrul și modul de abordare în continuare erau create. Axele reformei angajate și aplicate atunci - compatibilizarea europeană de curriculum, relansarea cercetării științifice pe formula "problem-solving", interacțiunea cu mediul înconjurător economic, social, cultural, normalizarea infrastructurii și electronizarea, descentralizarea și crearea autonomiei instituționale, forme sincrone de cooperare internațională (p.24) - au fost adecvate. Din ceea ce s-a atins atunci se trăiește și azi, în pofida distrugerilor care au avut loc, ca urmare a incompetenței decidenților și a abuzurilor de tot felul.

În orice caz, explozia plagiatelor a venit după 2001. Ea a fost favorizată, după părerea mea, de trei fapte. Primul a fost înțelegerea tot mai greșită a autonomiei universitare. În România, aceasta a fost compatibilizată european prin legea din 1995 și reglementările din 1997-2000. Dar, după acești ani, ea a fost folosită pentru relativizarea exigențelor. Apoi, Legea învățământului din 2011 a adus o falsă liberalizare (de fapt, o liberalizare în favoarea unor grupuri și persoane!), pe improvizațiile portocaliilor politici, și a făcut din autonomie o caricatură. Ca efect, chiar și în universități de referință, cum se poate verifica ușor, s-a ajuns la cea mai mare corupție din istoria din țară.

Al doilea fapt ține de conceperea greșită a ceea ce înseamnă a fi universitar. S-a priceput tot mai puțin, spre zilele de acum, că a fi universitar înseamnă a avea pregătire de vârf, viziune și soluții și a răspunde de starea și nivelul domeniului pe care-l ilustrezi din societate, și nu doar a ocupa o funcție de predare.

Al treilea fapt a fost acordarea, din 2001 încoace, de conducere de doctorat la tot felul de instituții ale Securității, ale poliției, ale armatei. În alte țări, nu s-a făcut așa ceva. În mod normal, aceste instituții au alte preocupări. Cine vrea doctorat se adresează universităților propriu-zise! Doar în România au apărut tot felul de nulități profesionale, cu pieptul bombat de profesuri de carton și doctorate de doi lei, care se manifestă, cum s-a și văzut, în sufrageriile demontării democrației!

Fiindcă la noi se mai discută (de fapt, se perorează!) ce este un plagiat, să nu amânăm răspunsul. Plagiat este preluarea de fraze din scrierea unui autor fără a-l cita. Nu este plagiat preluarea de formulări conceptuale (de pildă, definiții în uz) sau formule (precum teoremele consacrate), ce țin de cultura universală a disciplinei. Dar este plagiat preluarea de fraze fără a cita sursa lor. Iar când se preiau pagini întregi, plagiatul este cu atât mai gros!

Să ne amintim, în contrapondere, un obicei anglo-american clasic, de salutat - să indici ceea ce este datorat altor autori și scrieri, ca obligație legală. Ea derivă, în fond, din dreptul de proprietate intelectuală.

De ani buni deja, din păcate, are loc scăderea continuă a nivelului profesional, încât România nu mai poate rezolva pentru ea nici ceea ce rezolva acum douăzeci de ani. În plus, emigrația de valori, reale sau potențiale, este gravă - azi multe capete pregătite și persoane cu bună calificare manifestă dorința plecării din țară. "Fuga tinerilor de propriul sistem universitar" este o realitate nouă, prin proporții, în istoria țării.

În orice caz, azi sunt reunite multe motive pentru a privi situația doctoratului mai profund. Folosesc ocazia pentru câteva observații. Este de admis că devoalarea plagiatelor este abia la început. Deocamdată s-au mediatizat plagiate la o mână de persoane cu roluri publice. Un fost demnitar de Cluj era uimit când a fost chestionat despre copierea altor cărți în lucrarea sa de doctorat. El spunea că așa știa el că este normal și nu înțelegea că plagiatul este interzis. Ne dăm seama că această mentalitate nu a fost izolată.

Cineva susținea recent că plagiatul nu ar fi fost interzis în anii trecuți și că abia azi se face caz. Este fals! Plagiatul a fost oricând interzis. Că s-a mai practicat, a fost contra normalității. Îmi închipui că nici să intri cu mașina în șanț nu este interzis, dar este cel puțin de bun simț să nu o faci.

Plagiatul este furt - precum sustragerea de resurse, postul obținut prin nepotism, privatizare frauduloasă, venituri necuvenite și altele. Nicăieri în lume nu se listează în legislație toate furturile, dar toate sunt interzise.

Nu este argument nici alegația că altădată nu erau regulile de acum. Înainte erau reguli mai aspre și onoare mai multă la doctoranzi. Dar și dacă nu scrie nicăieri să nu furi, o persoană de onoare nu fură.

Îngrijorător în învățământul superior din România este azi, între multe altele, faptul că plagiatul a deveni obișnuință pe trepte de pregătire universitară prealabile doctoratului - la referate de seminar și lucrări de licență sau masterat. O asistentă mi-a semnalat nu demult - recunosc că am fost surprins - cum se copiau texte de pe internet la licență! Între timp, copierea a devenit sport popular!

Se plagiază în neștire - doctoratul este, la drept vorbind, doar o culminație! La fel de gravă este împrejurarea că se citește tot mai puțin - în general, dar și în universități. Într-o universitate de referință, o profesoară îmi spunea zilele trecute că, prin reglementările instituției, nu mai există permisiunea să se dea bibliografie studenților decât cel mult 15 pagini pe săptămână la o disciplină! Or, lectura puțină și restrânsă și plagiatul merg mână în mînă!

Cultura teoretică a doctoranzilor - dar și a conducătorilor de doctorat - este în cele mai multe cazuri anacronică. Nu se cunosc scrierile recente din domeniu, nici metodologiile și interpretările noi și sensul lor. Desincronizarea în specialitate, dar și a culturii teoretice domină scena. Nici nu mai discutăm aici ruptura dintre subiectele celor mai multe teze de doctorat și nevoile stringente ale economiei, tehnologiei, instituțiilor și culturii țării! Această ruptură, fiind și ea gravă, face ca cercetările doctorale să contribuie infim la starea țării.

Școlile doctorale, care se invocă azi, au sens unde sunt personalități cu operă proprie, care întreprind cercetări. Unde nu este operă de autor, unde nu se fac cercetări, pot fi, în condițiile date, profesori, dar nu se conduc doctorate.

La noi, au ajuns să predea în școlile doctorale și începători. Adesea se predau cunoștințe generale ce trebuiau însușite deja la licență sau masterat. Pe de altă parte, așa cum funcționează unele școli doctorale, poți promova, ca doctorand, disciplinele din școală și să rămâi profesional o nulitate. Scurt spus, o selectivitate mult schimbată a celor care predau în școlile doctorale și a programelor este indispensabilă.

O soluție de ieșire din compromisurile acordării doctoratului, care să dea rezultate, presupune azi mai mulți pași. Îi enumăr doar.

Am în vedere: adoptarea unui articol de lege care să asimileze și explicit plagiatul cu un furt; luarea unei decizii de verificare generală, ca să se știe exact pe ce doctori veritabili se poate conta în țară; redesenarea rețelei de acordare a doctoratelor prin revenirea acordării titlului de doctor în universități semnificative sau în universități specializate legate de domenii în care România poate fi competitivă (inginerie, medicină, agricultură, petrol și gaze, minerit, silvicultură, alimentație, arte); normalizarea listei conducătorilor științifici de doctorat; reconfigurarea traseului de pregătire a doctoranzilor.

Asemenea măsuri par severe. Ele sunt realiste și nu sunt evitabile decât cu prețul perseverării în compromisuri. În joc nu este de fapt doar doctoratul, ci sunt calificările universitare - chiar titlurile universitare. De aceea, ieșirea din situația actuală cere o reformă lărgită și chibzuită a calificărilor universitare.

Andrei Marga