Austro-Ungaria mare!

Nimic nu este chiar întâmplător. Mai ales în geopolitică. Totul este posibil atunci când planetele se aliniază și când există voința politică necesară. Războiul din Ucraina a creat și oportunități pentru statele din jur. O asemenea oportunitea pare a fi exploatată în prezent de două state, care în trecut au constituit o putere imperială. Austria și Ungaria. Oare încet, discret, dar sigur, se recreează la nivelul polilor de putere Austro-Ungaria mare?

La sfârșitul săptămânii trecute, în mod oficial, prin reprezentanții săi politici de rang înalt, Austria a transmis că nu mai are posibilitatea să ajute armata ucraineană cu blindatele pe care le-a promis anterior. Scurt pe doi. Și a invocat și un motiv. Că rușii au blocat orice acces al armamentului pe teritoriul ucrainean. Că pur și simplu nu mai au pe unde să vină cu blindatele, pentru a le furniza ucrainenilor. Aproape simultan, aflăm că Statele Unite au decis în cele din urmă să-i livreze Ucrainei un număr impresionant de mare de lansatoare de rachete performante de mare precizie și cu o rază medie de acțiune, adică de maximum 80 de km. Tema razei de acțiune a preocupat în ultima vreme intens atât Washingtonul, cât și Kievul și Moscova.

Departamentul de Stat afirmând că nu dorește să provoace Moscova și să-i ofere certitudinea că, de fapt, declanșând o agresiune împotriva Ucrainei, s-a trezit în conflict cu NATO, a ezitat până în prezent să ofere Ucrainei acest tip de lansatoare, existând temerea că armata lui Zelenski ar putea lovi în adâncime teritoriul rus. Acesta este și motivul pentru care ucrainenii nu au primit lansatoare cu rază lungă de acțiune, ci doar cu rază medie, astfel încât să poată să-și lovească țintele, fără a fi la rândul lor expuși. Mai pe șleau vorbind, dacă Zelenski dorește să lovească teritoriul Federației Ruse, va putea să facă acest lucru și declanșându-și rachetele de la o distanță de sub 80 de km de graniță. Simultan, și Marea Britanie a decis același lucru, astfel încât cresc șansele unor contraofensive de succes, care să permită recuperarea unei părți din uriașul teritoriu ocupat în prezent de armata rusă și care reprezintă circa 20% din teritoriul Ucrainei. De ce m-am oprit asupra acestor ultime două exemple?

Motivul este foarte simplu. Dacă Marea Britanie și Statele Unite sunt capabile să transporte aceste arme în Ucraina și să instruiască și personalul militar al acestei țări, atunci o întrebare trebuie pusă cu necesitate. Pentru că este de bun simț. Cum se face că ceea ce pot americanii și britanicii, nu pot austriecii? Singurul răspuns rezonabil este că Viena recurge la un tertip, la o explicație care nu se poate susține, pentru a încerca să justifice faptul că s-a răzgândit și că a decis în final să nu ajute armata ucraineană cu armament. Dar apare și o a doua întrebare, la fel de necesară. Cum se justifică această duplicitate? Ce urmărește de fapt Austria, menajând astfel interesele Federației Ruse și sacrificând astfel interesele Ucrainei? Putem oferi pe loc un răspuns rezonabil. Dar înainte, vă propun să analizăm puțin și politica Budapestei. După cum se știe, în urmă cu câteva zile, cel puțin pe termen scurt și mediu, Viktor Orban a obținut o victorie importantă pentru Ungaria. Amenințând cu exercitarea dreptului de veto, care ar fi însemnat compromiterea întregului plan pus la cale și până la urmă adoptat de Uniunea Europeană, plan vizând ajutorul acordat Ucrainei, pe de-o parte, și un nou set de sancțiuni, al șaselea împotriva Federație Ruse, pe de altă parte.

În consecință, UE a cedat și admite o excepție în cazul Ungariei, în sensul că acest stat, care a invocat că nu are ieșire la mare, va avea posibilitate să importe în continuare gaze și petrol de la Federația Rusă. Dacă nu s-a spart, blocul UE s-a fisurat astfel în orice caz. Este prea puțin important pentru moment să știm dacă Viena acționează sau nu în conivență cu Budapesta. Înclin să cred că da. Dar indiferent de argumentele care ar susține o asemenea ipoteză, un fapt este cât se poate de clar. Și anume că ambele state au până la un punct o înțelegere încheiată cu Kremlinul. Ungaria invocă faptul că nu are ieșire la mare, în timp ce Austria utilizează un pretext mai șubred, și anume că nu are pe unde să-și transfere armamentul în Ucraina. Interesant este de observat că, în detrimentul României, ambele state, care nu dispun de asemenea resurse energetice, au totuși acces indirect la importante cantități de petrol și gaze, obținute din România, prin exploatarea unor zăcăminte, culmea, în parteneriat cu acționari ai Federației Ruse. Iar rafinăriile și benzinăriile celor două state au răsărit în România ca ciupercile după ploaie. Și mai mult. Atât Austria cât și Ungaria au acces la platforma continentală din Marea Neagră, aparținând României, extrem de bogată și ea în hidrocarburi. De aici o concluzie.

Concluzia logică ar fi că poziționarea celor două state, diferită de restul Uniunii Europene, Ungaria fiind stat UE și NATO, iar Austria fiind doar stat UE, nu este motivată nici militar și nici măcar economic, ci mai degrabă politic. Reîntâlnirea Austriei cu Ungaria la nivel politic reamintește cumva, dacă nu chiar acesta este obiectivul, de existența Imperiului Austro-Ungar. Dacă ne gândim la Austro-Ungaria mare, adică la o perioadă istorică în care în care acest imperiu a avut cea mai mare întindere, atunci am putea observa că el cuprindea, pe lângă cele două state, privind spre Est, și Transilvania și Basarabia și Bucovina, precum și părți aparținând astăzi statului ucrainean.

Pare halucinantă ipoteza că, în bună înțelegere cu Vladimir Putin, cele două state ar fi decis să rupă frontul UE și NATO, în beneficiul Federației Ruse, urmând ca, în viitor, să fie susținute de Moscova, pentru a-și reface o alianță care, din perspectiva poporului român, a fost blestemată. O ipoteză halucinantă, dar nu imposibilă.

Sorin Rosca Stanescu