Adrian Severin: Israelul în flăcări. Cine ce a vrut și ce a obținut?

Gruparea radicală palestiniană Hamas, având baza de operații în Fâșia Gaza, a atacat pe uscat, în aer și pe mare Israelul, în zorii zilei de Shabat, printr-o acțiune militară la o scară și cu mijloace armate fără precedent, având caracteristicile unui război convențional între state.

Rachetele trimise de Hamas au atins ținte din interiorul Israelului, fără a se împiedica de scutul antirachetă israelian. Formațiuni terestre ale Hamas, unele venind pe mare, au angajat lupte pe teritoriul israelian. S-au înregistrat morți și răniți de ambele părți. Un număr de cetățeni israelieni au fost luați ostateci. Indiferent de alte considerente, o asemenea acțiune reclamă o reacție simetrică. O reacție pe care Israelul este capabil să o producă.

ÎNTREBĂRI CARE SE IMPUN

Evenimentele descrise pe scurt impun de îndată câteva întrebări.

Cum se explică ineficiența scutului anti-rachetă israelian? Nu cumva rachetele Hamas au fost echipate cu sisteme sofisticate, dintre cele livrate Ucrainei de SUA, care puteau penetra sistemul anti-rachetă Iron Dome?

Un prim răspuns, care a și fost dat acestei întrebări, ar fi acela că indiferent de disproporția în materie de sofisticare tehnologică între proiectilele palestiniene și sistemele de apărare israeliene, în favoarea Israelului, cantitatea uriașă a celor dintâi ar fi depășit capacitatea de reacție a celor din urmă. Din nou Stalin a avut dreptate (sic!): „câteodată și cantitatea poate fi o calitate." Răspunsul nu este satisfăcător pe deplin.

În primul rând, serviciile de informații israeliene, mereu cu ochii pe ceea ce se petrece în Gaza, ar fi trebuit să sesizeze creșterea depozitelor de muniție ale Hamas și să constate că Davidul palestinian a ajuns să aibă atâtea praștii și pietre încât Goliatul israelian nu mai este în siguranță. Apoi, nu ar fi fost chiar o problemă să fie distruse aceste depozite, cu titlu preventiv, prin „mijloace specifice". De ce nu s-a procedat astfel?

În al doilea rând, informații venite din mai multe surse demne de încredere (confirmate de însuși fostul Președinte Donald Trump), au semnalat că rachetele Hamas (cel puțin o parte din ele), și nu numai, au fost echipate cu sisteme de ultimă oră care puteau penetra apărarea israeliană. Cine produce acele sisteme? SUA, care, firesc, le păzea cu strășnicie. Cui le-a livrat SUA? Ucrainei, ca să le folosească împotriva Rusiei, iar nu împotriva Israelului. Or asta naște o altă întrebare.

Dacă s-a folosit tehnică militară din categoria aceleia care a format obiectul „ajutorului" trimis de SUA Ucrainei, cum a ajuns o asemenea tehnică în posesia Hamas?

Spontan ne vine în minte istoria faimoasei operațiuni „Iran-Contras", când „experții" CIA au aranjat ca arme americane să ajungă în mâinile inamicului iranian, aflat sub embargo cu privire la asemenea transferuri, pentru ca banii iranieni obținuți în schimbul lor să poată fi cheltuiți, fără controlul Congresului SUA, pentru a finanța mișcările de gherilă antiguvernamentale din Nicaragua. Evident, comparația nu este un argument, dar ea ne dă de gândit.

Să fi ajuns „armele pentru Hamas" direct din SUA? Să fi fost redirecționate de către Ucraina, cu sau fără știința furnizorului american, ca trafic ilicit sau ca manevră geostrategică? Să fi ajuns ele, cumva, în mâna Iranului, care apoi le-a dat mai departe Hamasului, de mult protejatul său, eventual adăugând propriile sale produse militare ajunse ele însele la un grad ridicat de sofisticare? Cu siguranță, unii dintre furnizori au vrut să își șteargă urmele, pentru a scăpa de răspundere, în timp ce, foarte probabil, alții, neimplicați în livrare, au fost gata să și-o asume pentru a-și consolida astfel prestigiul de actor regional inconturnabil. În Orient, adesea, forma bate fondul.

Cum se explică faptul că o operațiune de o asemenea amploare nu a fost detectată cu anticipație de performantele servicii de informații israeliene?

De la înființarea sa și până azi, Israelul a trăit într-o permanentă stare de alarmă existențială. Aceasta a determinat perfecționarea permanentă a instrumentelor sale informative și contrainformative. Fierberea nemulțumirilor în Gaza era notorie. Concurența între Hamas și Fatah, liderul formal al administrației teritoriilor palestiniene și interlocutorul legitim al guvernului israelian, era de asemenea cunoscută. De luni de zile se vorbește în tot Orientul Mijlociu despre o mare operațiune împotriva Israelului care se pregătește în grupul celor nemulțumiți de progresul normalizării relațiilor israelo-arabe... și serviciile israeliene nu au aflat nimic?! Ce știa tot satul nu știa Mossadul?!

Să ne amintim, însă, că nu cu mult timp în urmă, tot un caz fără precedent, mai mulți șefi ai serviciilor secrete israeliene s-au pronunțat împotriva premierului Benjamin Netanyahu. Un premier aflat în fruntea unui guvern radical de dreapta, care, susținător pe față al fostului președinte american Donald Trump, a intrat în relații cât se poate de rele cu administrația Biden. Și chiar dacă serviciile israeliene sunt super-patriotice, câteodată colaborarea cu omologii americani... obligă.

Să fie vorba oare și despre un război intern israelian desfășurat în cadrul războiului extern americano-israelian?! (Cuvântul „american" aici nu se referă la societatea americană și nici chiar la statul american, ci doar la administrația americană actuală, cu sponsorii săi corporatiști și globalisto-progresiști.)

Dacă Iranul a împins Hamas la atac, ce anume a urmărit în acest moment al istoriei? Aceasta cu atât mai mult cu cât atacul depășește prin anvergură o operațiune teroristă, atingând cota unui adevărat război convențional? Ce poate câștiga Iranul din asta?

Voi reveni la această întrebare în secțiunea următoare. Deocamdată mă limitez la a atrage atenția că în lumea arabă și în cea orientală în general, de secole lipsită de putere politică și militară, definiția victoriei este cu totul diferită de cea a lumii occidentale. Pentru ea victoria nu înseamnă să îl pui la pământ pe adversar, ci să îl sfidezi refuzându-i orice obediență și provocându-l deși știi că el te va pune la pământ. După inspirata expresie a Goldei Meir, asemenea israelienilor, arabii au arma cea mai teribilă în împrejurarea că nu au unde pleca. Ei rămân, în timp ce americanii vin și pleacă. Aceasta face, să o spunem, ca evreii și arabii, altminteri niciodată în conflict cultural / religios, să fie condamnați la a conviețui și a se înțelege.

Chiar dacă atari observații ar putea explica caracterul sinucigaș al atacului Hamas, ele nu explică magnitudinea și pregătirea lui, care depășesc cu mult resursele unei organizații a rezistenței locale capabilă să recurgă doar la mijloace de luptă de tip terorist.

Oare se putea încumeta Iranul să amorseze o asemenea operațiune a Hamas, fără asentimentul Rusiei, Chinei și Turciei, cu care tocmai a stabilit parteneriate strategice? Ce interes ar fi avut Rusia și China să dea liber unei astfel de acțiuni? Ce interes major putea avea Iranul să meargă împotriva opiniei aliaților săi?

Pentru a răspunde acestei întrebări trebuie analizate foloasele pe care le-ar putea aduce fiecăruia dintre cei nominalizați, războiul declanșat de Hamas. Într-o atare perspectivă pot fi formulate mai multe ipoteze, pe care le voi analiza mai încolo.

În fine, întâmplător sau nu, atacul Hamas a avut loc chiar în ziua când se împlineau (aniversare sau comemorare, este greu de spus) cincizeci de ani de la războiul de Yom Kippur. Orientul iubește simbolurile.

Fostul premier Golda Meir a fost obligată să demisioneze pentru că nu a prevenit atacul arab declanșat în chiar timpul celei mai mari sărbători a evreilor. Ce i se va cere acum premierului Netanyahu? Pe moment, ca și în 1973, ofensiva inamică și prioritatea respingerii ei unesc națiunea. După victorie, însă, atunci când se va face bilanțul pierderilor, starea de spirit va fi cu totul alta.

QUI PRODEST? CUI SERVEȘTE?

În căutarea păpușarului acestui spectacol tragic de marionete umane, să enumerăm, cel puțin, ipotezele legate de identificarea celui sau celor cărora evenimentul le-ar fi putut servi.

Să începem cu Hamas. După ce am ascultat discursul premierului Bibi Netanyahu ținut la New York cu prilejul sesiunii anuale a Adunării Generale ONU, m-am așteptat ca Hamas sau Hezbolah să întreprindă o acțiune violentă de mare impact psihologic.

De ce? Întrucât în discursul său, cu accente anti-bideniste, Netanyahu a elogiat acordurile abrahamice încheiate cu unele state arabe din Golf și a anunțat iminența normalizării relațiilor cu Arabia Saudită. Ceea ce rezulta era ideea că aspirațiile palestinienilor nu mai sunt în măsură să țină ostatece interesele statelor arabe privind cooperarea cu Israelul, în special în domeniile economic și tehnologic, dacă nu și în acela al securității naționale.

Extinderea acordurilor abrahamice pentru Hamas înseamnă două lucruri, nici unul acceptabil, și anume că: i. soarta palestinienilor rămâne la mila Israelului; ii. Fatah, cu abordarea sa non-violentă, câștigă concursul cu Hamas și cu preferința acestuia pentru a pune violența în slujba obiectivelor politice.

Așadar, atacul Hamas asupra Israelului este menit să provoace reacția celui din urmă, cu atât mai violentă cu cât agresiunea a fost mai violentă. Violența israeliană, ușor de inflamat în cazul unui guvern conservator, oricât de justificată ar fi, va reaprinde emoțiile și sentimentele anti-israeliene ale lumii arabe, făcând pentru conducătorii acesteia, oricât de autoritari vor fi fiind ei, imposibilă continuarea dialogului cu Israelul și acordurile referitoare la normalizarea relațiilor cu acesta.

Dacă va fi așa, și probabil așa va fi (deja, liderii saudiți, de pildă, departe de a se solidariza cu Israelul agresat, au declarat în cuvinte aspre, foarte asemănătoare cu cele folosite de Iran și Siria, că el este vinovat de explozia de furie a palestinienilor din Gaza), va fi dificil pentru Riyadh să încheie acum acordul privind stabilirea relațiilor diplomatice cu Ierusalimul, iar asta va face în ochii Hamas ca sacrificiul de sine să merite.

Calculul este simplu, dar nu la fel de simplu poate fi explicat cum a reușit Hamas performanța militară fără de care schema sa nu avea nici o șansă să se realizeze? Cineva a fost în spatele său și astfel întrebarea esențială privește persoana căreia aruncarea în gol a Hamas i-a procurat un câștig suficient de mare pentru a acoperi costurile manevrei sale.

Cum stau lucrurile cu Israelul? Sau, mai precis, cu primul ministru Netanyahu, până acum supus unui val de contestări care au dezbinat societatea israeliană de o manieră fără precedent.

Înainte de a încerca un răspuns, este de precizat că opoziția internă israeliană a găsit înțelegere și sprijin în SUA, la administrația Biden. Aceasta l-a urmărit pe celebrul Bibi inclusiv în România unde a și-a pus în mișcare „coloana a cincea" pentru a crea un adevărat scandal pe marginea întâlnirii șefului AUR cu ambasadorul israelian. Prilejul a fost folosit pentru a lega această așa zisă coborâre a gărzii în fața unei forțe politice locale acuzate de antisemitism, de politica așezărilor evreiești din Cisiordania. S-a reamintit că SUA și UE se opun acestei politici, de care se leagă numele premierului Netanyahu, care a sabotat acordurile de la Oslo, lăsând, practic, fără suport teritorial planul celor două state - israelian și palestinian - presupus apte a trăi separat în bună vecinătate.

Războiul este totdeauna o soluție pentru depășirea controverselor interne. Acum în război cu Hamas, societatea israeliană a uitat rapid de toate reproșurile pe care le are de adus lui Bibi Netanyahu, în timp ce acesta, ca lider în luptă cu inamicul națiunii, adună rapid forțele și rugăciunile poporului în susținerea sa. La prima vedere, deci, războiul îi servește Israelului pentru a depăși instabilitatea politică internă, obositor și periculos prelungită, și primului ministru israelian personal pentru a-și reduce la tăcere opoziția.

Aceasta, însă, numai la prima vedere. În mai puțin de o zi, atacul Hamas a produs pierderi materiale și morale dureroase. Foarte probabil, armata israeliană va pune la pământ forțele Hamas readucând stabilitatea în viața israelienilor. Stabilitate nu înseamnă, însă, și securitate. Pentru multă vreme, după ce luptele vor înceta, populația Israelului se va simți în insecuritate.

Securitatea are și o importantă dimensiune psihologică. Sentimentul insecurității creează, în timp, nervozitate socială și aceasta se descarcă împotriva guvernanților, limitându-le marja de decizie și generând, astfel, noi vulnerabilități naționale.

Prins pe picior greșit de operațiunea Hamas, iar întrebarea „cum a fost posibil?" va reveni în actualitate de îndată după previzibila victorie militară israeliană, Netanyahu va fi tentat să reacționeze fără de măsură provocând o baie de sânge în Gaza; dacă nu cumva va crede că are și o ocazie potrivită pentru a declanșa un război împotriva Iranului. Aceasta ar fi un dezastru, nu numai pentru Israel, ci și pentru întregul Occident euro-atlantic, deja aflat în război cu Rusia în Ucraina, și în pragul războiului în Marea Chinei.

Pentru moment, crimele comise de luptătorii Hamas, căci numai așa pot fi caracterizate uciderea și răpirea civililor, imposibil de scuzat într-o lume civilizată cu argumentul că și alții au săvârșit fapte similare, vor aduce simpatii Israelului. Președintele Biden a promis „sprijin total", ceea ce oferă un confort moral, chiar dacă nu se știe în ce măsură șeful administrației americane nu a confundat Israelul cu Ucraina și pe Bibi Netanyahu cu Volodymyr Zelenski.

Depășirea legitimei apărări și spectacolul unor atrocități în oglindă va duce, însă, la izolarea sa internațională, la refacerea consensului anti-israelian în lumea arabo-musulmană și la noi fracturi politice între malurile Atlanticului. Aceasta va anula efectele benefice ale acordurilor abrahamice și va readuce insecuritate statului Israel în cei mai concreți termeni posibili.

Linia de demarcație între o reacție legitimă și una excesivă va fi greu de găsit, mai ales pentru un guvern dominat de forțe conservatoare radicale. Ceea ce pentru societatea israeliană, țintă a acestei agresiuni traumatizante, poate părea rezonabil, pentru comunitatea internațională poate părea inacceptabil. Guvernul israelian și premierul său vor fi antrenați astfel într-o încercare politico-diplomatică pe două fronturi, pe care nu cred că și-au dorit-o.

Cea mai recomandabilă politică israeliană acum este aceea de a evita ca măsurile justificate de nevoia securității naționale să capete cumva imaginea răzbunării, precum și de a face ca respectivele măsuri să ducă la încetarea ostilităților înainte ca opinia publică arabo-musulmană să ajungă a se inflama. Oricât de greu i-ar fi, Israelul trebuie să înțeleagă ceea ce SUA nu are înțelepciunea de a înțelege, și anume că uneori câștigi mai mult apărând ca victimă decât ca un Dumnezeu atotputernic răzbunător. (Aceasta este o specialitate arabă.)

În fine, dacă Israelul ar fi fost implicat în vreun fel în pregătirea acțiunii Hamas, aceasta nu poate rămâne pentru multă vreme un secret. Or, nu numai inițierea sau facilitarea atacului palestinian de către Ierusalim, ci chiar și simpla tolerare a acestuia reprezintă acte de înaltă trădare pe care nici cel mai versatil și corupt lider israelian nu și le-ar permite. Mai ales că este vorba despre morți, răniți, distrugeri materiale și altele asemenea. Cine să își ia un astfel de risc? Pentru unul care ar face-o, descoperirea adevărului ar însemna nu doar moartea politică, ci și moartea fizică. Că Bibi Netanyahu, pe care l-am cunoscut personal, sau alți lideri israelieni ar fi putut impulsiona declanșarea atacului Hamas nu poate intra în mintea mea.

Ce interes ar avea Iranul în războiul israelo-palestinian escaladat acum de Hamas, organizație pe care se știe că de multă vreme că o susține politic, financiar și militar?

Fiind de principiu în spatele Hamas, Teheranul apare primul suspect pentru a se fi aflat și în spatele agresiunii armate a acestuia din ultimele zile. Fiind de asemenea un adversar declarat al Israelului, Iranul trebuie să fie satisfăcut de orice lovitură primește acesta. În plus, ca sponsor al Hamas, chiar dacă nu se află la originea atacului fără precedent declanșat de acesta, nu poate să nu îl salute în termenii cei mai radicali, alimentând astfel suspiciunile legate de complicitatea sa. Ceea ce, chiar dacă îl face țintă a răzbunării israeliene, îi conferă imaginea unui jucător regional de prim rang, ale cărui opțiuni geopolitice nu pot fi ignorate.

Dincolo de acest câștig de imagine, care ar fi, însă, beneficiul real? Am fost relativ recent în Iran și am încercat să înțeleg gândirea liderilor de azi ai fostului imperiu persan, dincolo de declarațiile lor publice care, altminteri, alimentează prejudecățile sau narativul negativ al Occidentului în ceea ce îi privește.

Diplomația iraniană este mult mai sofisticată decât s-ar crede și ea este ghidată de considerente geostrategice iar nu ideologice sau religioase.

Iranul este mulțumit că și-a putut consolida securitatea intrând în parteneriate strategice cu China și cu Rusia; toate trei - Iranul, Rusia și China - fiind unite nu atât de adversitatea lor față de SUA cât de adversitatea SUA față de ele. Apariția acestei trilaterale este unul dintre efectele dezastroasei politici externe a Washingtonului. O politică responsabilă și pentru a fi împins, în nefastă cooperare cu UE, Turcia, membru NATO, spre fluidizarea relațiilor cu Teheranul, ca și spre o înțelegere în format multilateral cu amintita triadă.

Fără îndoială că astfel de relații au permis tăierea nodului armeano-azer în Nagorno Karabah, cu contribuția Rusiei, spre satisfacția Turciei și cu abținerea constructivă a Iranului. Pentru ca formula să nu îi aducă prejudicii, în condițiile existenței unei minorități azere însemnate pe teritoriul iranian, Teheranul a obținut, neîndoielnic, garanțiile Moscovei. O Moscovă care beneficiază de neutralitatea binevoitoare a Israelului în chestiunea ucraineană și care este pusă într-o mare încurcătură dacă Iranul intră în război cu Israelul. De ce ar supăra, deci, Iranul Rusia pentru dubiosul avantaj de a împinge Hamas într-un război dinainte pierdut cu Israelul?

În același context internațional, Iranul a reușit să își normalizeze raporturile cu statele din Golful Persic, restabilirea relațiilor diplomatice cu Arabia Saudită fiind o imensă lovitură geopolitică, facilitată de China. Ulterior, împreună cu Regatul Saudit, Iranul a intrat în BRICS, ceea ce îi conferă perspective de dezvoltare economică și de manevră geopolitică imense. Înainte ca acești pași să devină oficiali, am putut sesiza o reală satisfacție a interlocutorilor iranieni care mi-au devoalat perspectiva lor.

Pentru Arabia Saudită, o antantă mai mult sau mai puțin cordială, atât cu Iranul cât și cu Israelul oferea garanții de securitate constituite în sistem, printr-un adevărat mecanism de echilibru al puterilor la nivel regional. O acțiune iraniană, fie și numai mijlocită de Hamas, care ar împiedica reconcilierea saudito-israeliană ar fi o lovitură dată politicii Riyadhului, exact în momentul în care Teheranul are nevoie să consolideze încrederea în raporturile cu acesta. Deocamdată, liderii saudiți s-au ferit să facă reproșuri iranienilor pentru comportamentul palestinian din Gaza, al căror mentor și protector este Iranul, tocmai pentru a menaja relația de curând restabilită, dar dacă proiectele lor cu Israelul vor fi subminate de politica iraniană, aceasta va amorsa o bombă cu ceas care va ticăi de acum pentru multă vreme în Golf. De ce să își asume Iranul riscul exploziei ei? Cu atât mai puțin el are nevoie de asta cu cât alimentarea unui nou război în Orientul Mijlociu va indispune și China care numai în condiții de pace își poate realiza ambițiosul proiect privind Noul Drum al Mătăsii.

Este adevărat că la Teheran se putea observa o clară neliniște și o profundă indispoziție în legătură cu faptul că acordurile abrahamice au fost urmate de implantarea masivă a Israelului în Golful Persic prin intermediul oamenilor de afaceri sau prin combinații ale transferului de tehnologie cu aranjamente politice. Căile explorate pentru echilibrarea influenței israeliene în regiune nu erau și nu puteau fi, însă, în mod rațional, provocarea unui război cu Israelul, ci crearea unui context regional în care statele arabe să fie asigurate că Iranul nu reprezintă o amenințare la adresa securității lor. În acest sens implicarea Chinei și Rusiei ca un fel de garanți economico-strategici, permiteau Iranului să își pună în aplicare un asemenea plan pacifist. De ce s-ar fi renunțat la o atare foaie de parcurs? O renunțare care implică și pericolul tensionării relației cu Moscova și Beijingul.

În raporturile directe iraniano-israeliene, deși sub aspect politico-diplomatic ele sunt inexistente, Iranul părea a fi ajuns la trei concluzii și anume: i. între Iran și Israel s-a creat un raport cvasi paritar în materie de putere militară care, pe de o parte, conferă celui dintâi suficientă securitate în raport cu cel din urmă, chiar și fără vreo componentă nucleară, iar pe de altă parte, descurajează orice atac al unuia împotriva celuilalt, atac de neconceput pentru o minte normală; ii. chiar și în lipsa unui dialog formal între cele două state, în mod informal și mai mult sau mai puțin implicit, au fost practic convenite linii roșii pe care ambele părți știu că nu le pot trece, oricât s-ar escalada tensiunile dintre ele în anumite momente; iii. rezolvarea problemei palestiniene este o problemă a Israelului, problema Iranului, de care depinde o eventuală schimbare a poziției față de Israel, fiind aceea ca Israelul să devină un actor regional, iar nu să acționeze ca un prepus al SUA în regiune. Nu știu dacă această poziție a fost îmbrățișată pe toate palierele politice ale statului iranian și de toate curentele de opinie ale societății iraniene, dar este clar că ea se constituie într-un fundal politico-ideologic cu luarea în considerare a căruia trebuie evaluat realismul unei decizii vizând împingerea Hamas într-un război cu trăsături de război convențional inter-statal cu Israelul. O asemenea decizie ar veni în contradicție totală cu concluziile menționate aici.

O contradicție cu atât mai șocantă cu cât ea ar interveni într-un moment în care renegocierea acordului nuclear dintre Iran și Occidentul colectiv este aproape încheiată, iar fondurile iraniene blocate de SUA în diferite bănci occidentale au fost dezghețate și repuse la dispoziția Iranului.

Acestea fiind spuse și trăgând linie, rezultă că din implicarea în războiul dintre Israel și Hamas Iranul are mai mult de pierdut decât de câștigat. Dovadă că este așa, o reprezintă împrejurarea că Hezbolahul, celălalt protejat iranian, cu excepția câtorva gesturi belicoase mai mult simbolice, nu a atacat Israelul din nord simultan cu atacul Hamas din sud, ceea ce în logica unei strategii coordonate de Teheran, ar fi fost necesar și firesc.

Rusia, după cum am mai spus, este interesată ca în Orientul Mijlociu să fie liniște și ca Israelul să se apropie cât mai mult de membrii BRICS din regiune. De asemenea, pentru ea este important ca Israelul să nu aibă nici un motiv de a se alătura Ucrainei în războiul ruso-ucrainean, așa cum îi cere SUA și UE, adevărații adversari ai Moscovei în acel război.

Ideea că implicând Israelul într-un război local nu i-ar mai da timp să se ocupe de cele ce se petrec în Marea Neagră, ține de conspiraționismul cel mai pur. Ierusalimul a încercat în trecut să medieze pacea în Ucraina și fără îndoială că pentru Moscova acest rol potențial este mai important decât transformarea Israelului într-un alt stat neprieten.

Ca Rusia să fi împins Iranul sau să nu fi descurajat Iranul într-o presupusă încercare a acestuia de a da foc Orientului Mijlociu este la fel de greu de conceput. Moscova, împreună cu Beijingul, s-au constituit într-un fel de garanți ai păcii și legitimismului în Orientul Mijlociu. Încercarea de a juca la două capete ar fi ușor de descoperit și ar decredibiliza-o complet; inclusiv în ochii Chinei. În plus, asemenea joc este foarte riscant întrucât poate scăpa oricând de sub control.

Unii zic că, în condițiile confruntării sale cu Occidentul colectiv în Ucraina, Rusia ar fi interesată să vadă acest Occident implicat într-un alt război în Orientul Mijlociu. De asemenea, mai multe arme pentru Israel ar însemna mai puține arme pentru Ucraina.

Din nou o speculație lesne demontabilă. Nu Rusia o duce prost în războiul din Ucraina, ci Occidentul euro-atlantic. De asemenea, cel mai probabil este ca în cazul unui război israelo-palestinian (limitat la Gaza, de altfel), acest Occident belicos, prins cu depozitele de arme și muniții mai mult goale, după ce a livrat fără noimă Ucrainei, să dea Israelului doar un ajutor retoric. Și așa, implicarea politico-diplomatică de partea Ierusalimului îi va pune pe toți contestatarii ordinii unipolare, iar nu numai statele arabe și musulmane, împotrivă, răpindu-i orice speranțe de înțelegere în privința livrărilor de petrol și gaz necesare pentru înlocuirea hidrocarburilor rusești. Israelul știe asta, după cum știe că forțele sale armate sunt suficiente pentru a ieși din impas fără a mai apela la ajutoare americane, altminteri foarte costisitoare din punct de vedere politic.

Singurul interes al Moscovei ar fi acela de a se putea înfățișa ca puterea aptă a readuce stabilitatea și pacea în Orientul Mijlociu, obligându-i pe toți beligeranții actuali și potențiali la autoreținere și la adoptarea unor poziții raționale și pozitive. Moscova nu joacă, însă, poker. Să își asume rolul pompierului piroman este prea riscant pentru ea în contextul actual. „Când mergi pe ouă, nu sari" - spunea fostul Secretar General NATO, lordul Robertson. A profita de compromiterea SUA în fața statelor medio-orientale este una și a crea o criză în speranța că ea va fi cea chemată să o rezolve este alta.

Așa ajungem la SUA. Greșind toate calculele (poate cu excepția aceluia al provocării Rusiei să facă pasul riscant al intervenției militare în Ucraina) Washingtonul a intrat - pentru a câta oară în ultimele decenii? - într-un război (cel cu Rusia, purtat prin intermediul Ucrainei) din care nu mai știe cum să iasă. Efectele erorii sunt cu atât mai mari cu cât acest război se prelungește.

Toate marile puteri emergente ale lumii, împreună cu vechile imperii asiatice resuscitate (China, Turcia și Iranul) se coalizează împotriva sa. Confruntați cu acest curent, vechii parteneri ai SUA, precum Arabia Saudită, Pakistanul sau Turcia, se distanțează de ea. Aliații grupați în UE și NATO au fost împinși în faliment și va fi tot mai greu să se conteze pe ei. Avantajul că astfel Europa va accepta mai ușor ocupația americană, rămânând a se subordona agendei strategice a Washingtonului, oferă prea puțin câștig, în condițiile în care regula de bază a unui „imperiu prietenos" este aceea ca să asigure accesul la bunăstarea centrului supușilor de le periferie. Or, nici „centrul" nu se simte bine în condițiile în care asupra lui s-a abătut un tsunami de sărăcie, instabilitate politică și confuzie ideologică.

În același timp, susținerea totală a Ucrainei a însemnat asocierea cu un stat cuprins de cancerul corupției, după cum ne anunța recent și fostul președinte al Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, și de un serios deficit democratic. În Congresul SUA se afirmă cu glas tare că armele trimise Ucrainei au fost vândute pe sub mână unor terțe persoane sau au fost folosite pentru a promova diverse politici ucrainene în diferite părți ale lumii. Pe acest fond, bugetarea administrației americane este blocată, guvernul dispunând doar de un respiro de câteva săptămâni până la declararea falimentului.

Un viraj rapid acum este însă greu de făcut întrucât propaganda de război a defectat cu totul administrarea așteptărilor populare. Iată de ce, boala nu mai poate fi tratată decât printr-o terapie de șoc. Și ce șoc mai bun decât incendierea Israelului?! Iar pentru asta nu există planificator mai entuziast decât CIA.

Evident, CIA nu poate fi pusă sub acuzare înainte de a se fi descoperit „arma fumegândă". Este perfect posibil ca să avem de a face cu simple coincidențe sau o sumă de acte iresponsabile ale celor care au intrat în posesia tehnicii de luptă și a know-how-lui militar american, înțelegând apoi să le folosească pentru a-și satisface orgoliile sau gustul de îmbogățire personală, deși amploarea atacului pare a spune că asemenea manopere periferice nu erau suficiente ca să producă un asemenea rezultat.

Ce se poate spune, însă, este că atacul Hamas oferă SUA șansa de a abate atenția de la eșecul din Ucraina spre criza din Gaza, precum și de a justifica abandonarea sprijinului pentru Ucraina pe motivul că armele americane au ajuns a fi găsite pe unde nici cu mintea nu gândești, în mâna adversarilor Americii. Aceasta ar însemna deschiderea negocierilor politice cu Rusia, admițând că și Rusia ar fi dispusă să le înceapă.

Iată, deci, un câștig. Descotorosirea de premierul Netanyahu ar fi un bonus. Rămâne de văzut, în măsura în care câștigul va fi însușit, dacă nu cumva valoarea lui este mult depășită de costurile întregii afaceri. Din păcate în materie de afaceri păguboase administrația Biden a devenit campioană.

CONSECINȚELE

Odată trecută în revistă lista posibililor beneficiari și a posibililor perdanți ai atacului Hamas, ar trebui să analizăm și consecințele a ceea ce se întâmplă acum pe redeschisul front israelian.

Atrag atenția că este vorba despre analiză, iar nu despre profeție. Pe baza culegerii și verificării informațiilor, precum și plecând de la interpretarea lor, ambele efectuate anterior, analiza extrage din ceea ce este posibil să se întâmple în viitor, ceea ce apare a fi probabil. Asta pentru a permite planificarea politică, iar nu pentru a satisface curiozitatea cuiva.

Calculul probabilității, oricât de corect ar fi, nu garantează că lucrurile se vor întâmpla într-un anumit fel. Mersul istoriei este influențat și de accidente, de personalitatea decidenților (care, totuși, intră în analiză, în măsura în care este cunoscută), de estimările eronate al deținătorilor de putere, de evoluțiile imprevizibile ale stării de sănătate fizică și mentală a acestora, de apariția unor calamități naturale sau pur și simplu de variabilele meteorologice, de efectele dezinformării mediatice cauzate de reaua credință sau de incompetență, de forța de convingere a diferitelor curente de gândire etc.

Acestea fiind zise să încercăm a estima, prin ceața variabilelor, ce ne rezervă viitorul (pe termen scurt, mediu și lung) sub impactul a ceea ce Israelul a declarat a fi un „război", deocamdată numai cu Hamasul.

1. Se va ajunge, oare, de la războiul din Gaza la un război cu Iranul? Și dacă da, cine vor fi beligeranții în acel război?

Continui să fiu convins că Iranul nu dorește, pentru că nu are nici un interes, un război cu Israelul, care, eventual, ar atrage în joc o altă „coaliție de doritori" condusă de SUA. Dacă am admite că operațiunea pornită de Hamas ar fi fost planificată și ordonată de la Teheran, ea nu putea avea decât obiectivul strategic de a arăta incapacitatea SUA de a disciplina regiunea și de a proteja Israelul. În acest caz, atacul Hamas ar fi fost mult mai puțin virulent și nu ar fi împins guvernul israelian cu spatele la zid. Hamas a atacat cu disperare. Iranul nu are nici un motiv de a fi disperat în acest moment.

Dacă Israelul ar fi dorit să obțină un casus belli pentru a provoca o confruntare armată pe scară largă cu Iranul, nu ar fi putut alege un moment mai prost. SUA este prinsă în complicații geostrategice majore atât la Marea Neagră cât și la Marea Chinei de Sud, care se adaugă disputelor sale interne sociale și politice fără precedent, astfel încât implicarea pe un al treilea front este practic imposibilă. Zăngănit de arme, da. Demonstrații navale (cu flota din Mediterana), da. Triluri retorice, da. Dar nu mai mult de atât. Or, fără SUA nimeni nu ar veni în sprijinul Israelului și atunci acesta ar rămâne singur în fața întregii lumi arabo-musulmane. Ce interes ar avea Israelul în asta, tocmai în momentul în care avansa spectaculos pe calea normalizării relațiilor cu statele arabe?

Unii lideri ai grupării Hamas ar fi fost, poate, interesați într-un război regional în care să fie implicat Iranul, dar cine ține seama de ce își doresc aceștia? Politica Iranului se decide la Teheran, iar nu în Gaza.

Țările arabe au de câștigat dintr-o relație cordială cu Iranul și nu au nici o înclinație de a amorsa un război cu acesta, tocmai acum când își manifestă tot mai pregnant, în contextul trecerii de la ordinea mondială unipolară la o ordine multipolară, autonomia strategică în raport cu SUA.

Nici Turcia, unul dintre cei mai importanți actori la nivel regional, cu potențialul de a dezvolta acțiuni de impact la nivel global, nu poate fi interesată de un mare război între Iran, cu care are tot mai multe conivențe geopolitice, și Israel plus SUA. Ankara nu ar sprijini în nici un caz o intervenție militară israeliană împotriva Iranului, putând chiar produce agitație în curtea din spatele Israelului, și s-ar opune prin toate mijloacele refacerii prezenței și influenței americane în Orientul Mijlociu, considerat a fi de acum fieful Ankarei.

În fine, chiar dacă atacul Hamas asupra Israelului seamănă cu loviturile teroriste asupra Americii din faimosul 9/11, răspunsul nu poate fi același. Israelul nu este SUA, iar Iranul nu este Afganistanul sau Irakul. Avem ocazia să verificăm încă o dată justețea observației potrivit căreia atunci când istoria se repetă ceea ce prima dată a fost o tragedie a doua oară este farsă.

Dacă lărgim puțin perspectiva sub aspect geografic, putem anticipa că, în condițiile războiului mondial în desfășurare, având ca miză promovarea unei ordini mondiale post-americane, și ale fracturării lumii sub acțiunea revoluției americane a „noii normalități", la Beijing și la Moscova, va fi de neconceput ca Iranul să fie lăsat singur într-un război la care participă SUA. Pe de altă parte, la Washington, mai există încă multe minți lucide care înțeleg că SUA nu are nevoie de un nou Vietnam, un nou Irak, un nou Afganistan sau o nouă Sirie. Desigur, unora le-ar putea surâde ideea că războiul ar duce la amânarea răfuielii electoratului american cu președintele Biden. El ar putea precipita, însă, procedura de demitere a președintelui, motivele deja strânse fiind numeroase.

Israelul nu poate conta nici pe arma nucleară. În condițiile în care Iranul nu o are încă, ar fi multe țări care o au (Coreea de Nord este cel mai neînsemnat exemplu) și care ar fi gata să i-o furnizeze.

Să fim lămuriți! În „Secolul Asiei" puterile euro-asiatice și asiatice nu pot permite SUA să acționeze ca hegemon global chiar pe teritoriul lor. Iar Israelul nu are de ce încerca marea cu degetul rămânând să se ia de piept singur cu un asemenea adversar. Mai degrabă ar fi dispus să i se alăture. Altminteri ar avea soarta Ucrainei: America se va lupta cu Iranul pentru Israel până la ultimul israelian, așa cum se luptă și cu Rusia, până la ultimul ucrainean.

Așadar, profețiile Casandrelor care vestesc războiul Iranului șiit cu forțele reunite ale civilizației iudeo-creștine ar putea fi confirmate numai dacă nebunii vor prelua conducerea balamucului global, sau dacă, din neatenție, omenirea va aluneca pe vreo coajă de banană geopolitică.

2. Pe termen mediu nu împărtășesc nici prognoza vizând decesul destinderii în relațiile israelo-arabe.

Căsătoria dintre Israel și statele arabe nu este una din dragoste, ci una din interes. Or, în timp ce dragostea este aproape totdeauna trecătoare, interesele sunt permanente. Nimic din aceste interese nu se schimbă ca urmare a acțiunii violente a Hamas sau a răspunsului la fel de violent al Israelului. Sub efectul lor apropierea dintre partea israeliană și vecinii săi imediați sau apropiați arabi va avea loc fără întrerupere. Doar deschiderea sticlelor de șampanie și poza de familie vor fi amânate pentru după încheierea perioadei de doliu ocazionat de moartea noii revolte palestiniene.

În ciuda presiunilor făcute de SUA, deja Egiptul a declarat că nu se va amesteca în conflictul din Gaza. În același timp, unele surse din Arabia Saudită, acolo unde Prințul moștenitor și Prim ministrul Mohammed bin Salman Al Saud, așa iliberal cum este, are toate trăsăturile omului de stat, au indicat că situația creată în Gaza nu oprește procesul apropierii israelo-saudite. Emiratele arabe unite nu au emis nici un comunicat prin care să condamne Israelul sau să se alăture Hamas. Nici Iordania nu se mișcă.

Cu decenii în urmă, Arabia Saudită propusese un fel de plan de pace cu Israelul, condiționat de rezolvarea problemei palestiniene. Era cam pe vremea în care Egiptul era marginalizat în lumea arabă pentru decizia de a încheia de unul singur pacea cu Israelul, uitând de soarta palestinienilor.

Timpul a trecut și statele arabe au ajuns la concluzia, mărturisită prin fapte și mai puțin prin vorbe, că s-au sacrificat destul pentru cauza palestiniană și că, probabil, la urma urmei, această cauză va fi mai bine servită dacă relațiile lor cu încăpățânatul Israel vor fi cordiale iar nu inamicale.

Susținerea cauzei palestiniene a avut mereu un caracter ideologic cu o importantă dimensiune morală. Nici acolo nu a fost vorba de iubire. Astăzi este ceasul pragmatismului. Ordinea lumii se schimbă. Cine nu se schimbă odată cu ea piere. Numai puterile senile, ale căror ambiții le depășesc mijloacele, se refugiază în dogme ideologice, din care fac ultimul bastion al hegemoniei.

Desigur, multe state arabe, musulmane și nu numai (se pare că și mulți studenți din universitățile americane) spun acum că Israelul poartă vina morală pentru asaltul ucigaș al Hamas. Faptul nu trebuie să mire pe nimeni și în el nu trebuie văzută nici o schimbare de poziție. De mult și de mulți (inclusiv UE și chiar SUA) s-a spus că mizeria în care sunt împinși să trăiască palestinienii, în special în Gaza, îi va duce la disperare și disperarea îi va duce la revoltă fără limite. În acest context, Israelul a fost de mulți, și în special de statele arabe, avertizat că lipsa unei soluții onorabile pentru palestinieni constituie o permanentă amenințare la adresa securității sale și a întregii regiuni.

Oameni politici israelieni luminați și curajoși, precum Yitzhak Rabin sau Shimon Peres, au înțeles nevoia unei soluții pe care au căutat-o în formula „pământ pentru securitate", respectiv cea a două state separate, israelian și palestinian. Viziunea lor părea a prinde aripi, dar s-a dovedit că diavolul se ascunde în detalii și probabil că în prezent condițiile întrupării ei sunt radical mai puțin ofertante. Asta nu înseamnă că amânarea permanentă a oricărei soluții este o soluție. Pentru a se ajunge la ea trebuie admise costurile ei. Soluție fără costuri nu există.

Uneori problemele sunt rezolvate prin trecerea timpului. Acelea nu sunt probleme adevărate. Problemele pe care timpul nu le rezolvă sunt adevărate și scurgerea timpului le agravează.

Oamenii politici israelieni au crezut că normalizarea relațiilor cu statele arabe va stinge problema palestiniană de la sine. Nu era așa și au fost mulți, în special arabi, care au atras atenția că nu va fi așa, chiar dacă cei care au spus-o erau gata să scoată cauza palestiniană de pe agenda lor. Acum se vede că aceștia au avut dreptate și dacă o amintesc nu este pentru a blama Israelul, ci pentru a-l convinge că este esențial ca greșeala aceasta să nu se mai repete.

Acum depinde în mare măsură de Israel și de înțelepciunea actualilor săi conducători, ca procesul destinderii regionale, în mod normal neafectat de violențele din Gaza, să fie întrerupt sau nu. Numai o reacție dincolo de rațiune o poate face. Este de așteptat ca, la fel ca în 1956, în timpul scurtului război al Suezului, cel puțin câteva puteri globale (de ce nu și SUA?) să descurajeze excesele și escaladarea conflictului. Logica geopolitică așa spune.

3. Pe termen scurt, criza economică amorsată de spaimele asociate conflictului din Gaza este posibil să aducă unele beneficii SUA. Ele sunt, însă, iluzorii.

Războiul gonește banul, care este un animal sperios. Monedele statelor medio-orientale se vor devaloriza sub efectul confruntărilor militare. De aceea, s-ar putea ca multă lume să se întoarcă la tezaurizarea aurului, renunțând la moneda națională. De asemenea, se va reveni la căutarea salvării în monedele de rezervă. Economia UE este, inclusiv cu „ajutorul" SUA, pe butuci și o economie slabă nu poate face un euro tare. BRICS nu și-a creat, încă, o monedă proprie. Rămâne, deci, dolarul, care se pare ca a crescut imediat.

Cu puțin înainte de izbucnirea crizei, SUA adoptase politici care să ducă la scăderea prețului aurului întrucât acesta începuse a fi cumpărat masiv de statele BRICS. Așa se întâmplă în așteptarea războiului sau pe vreme de război. Dacă acum aurul va fi iarăși prețuit, efectele respectivei politici vor fi anulate și statele BRICS vor reveni la câștig.

La fel se pune problema și cu livrările de hidrocarburi asiatice. Un eventual război cu Iranul va duce la scăderea ofertei pe piața occidentală. Numai pacea, în schimb, ar putea face ca producția să crească, ceea ce ar determina scăderea prețului petrolului, dezavantajând întrucâtva Rusia, adversarul SUA. Iată încă un motiv pentru care Washingtonul ar trebui să fie înclinat a nu începe un război direct cu Iranul și unul indirect cu statele arabe. Dacă l-ar începe arma petrolieră ar fi din nou pusă la lucru de către acestea, ca în 1967.

Astfel, ceea ce SUA câștigă pe de o parte, pierde pe de alta. Dacă războiul din Ucraina se va stinge și profiturile care îi vin Americii prin falimentarea UE se vor micșora, este greu de crezut că avantajele economice produse de criza din Orientul Mijlociu vor fi durabile sau esențiale pentru refacerea economiei americane.

În schimb, este de anticipat un mare avantaj geopolitic. SUA au ocazia de se retrage aparent cu onoare din războiul ucrainean. Pe de o parte, ele vor putea invoca, nevoia de a-și spori vigilența și prezența în Orientul Mijlociu. Pe de alta, vor putea „descoperi" că Ucraina este coruptă și nerespectuoasă față de drepturile omului, astfel încât nu merită ajutată.

Semnele că lucrurile merg într-o asemenea direcție sunt multe. Nu numai Congresul SUA a refuzat adoptarea unui buget care să suplimenteze ajutorul pentru Ucraina, dar și UE a luat o măsură similară până la lămurirea nivelului de progres nu în lupta cu Rusia, ci în lupta cu corupția și cu încălcările principiilor democrate. Pe deasupra, însuși Israelul a anunțat că, în condițiile date, va fi nevoit să reducă nivelul ajutorului umanitar pentru Ucraina. Prin urmare, rachetele Hamas au sunat, se pare, stingerea în războiul din Ucraina. Cam tot așa cum tancurile rusești au pus capăt pandemiei Covid 19.

4. Întrebarea este dacă retrăgându-se din aventura ucraineană, SUA va putea reveni în forță în Orientul Mijlociu și în general în Asia, unde a lansat deja strategia sa indo-pacifică.

La această întrebare răspunsul este că suma mai multor înfrângeri nu poate da o victorie. Chiar și atacul devastator al Hamas arată că Israelul are foarte puțin de așteptat de la SUA, în timp ce celelalte state din regiune au făcut bine atunci când au optat pentru autonomie strategică și parteneriate locale. Aceasta este consonant cu logica ordinii multipolare emergente.

Din păcate pentru toți partenerii strategici ai SUA, noua criză din Gaza a dovedit că Washingtonul nu mai are nimic de oferit, cu excepția retoricii militariste. Dacă neoconservatorii și neomarxiștii-cultural americani vor crede că pot ieși dintr-un asemenea impas prin declanșarea unui război la scară regională cu Iranul, aceasta ar reprezenta nu numai un dezastru global care va pune capăt pentru multă vreme influenței americane în lume, ci și o amenințare letală la adresa securității și existenței Israelului. După ce au dus Ucraina în pragul dispariției, șoimii războiului de pe Potomac nu pot fi lăsați să facă același lucru cu Israelul. Eu unul nu pot crede nu doar că ar putea fi lăsați, ci că vor avea nesăbuința de a o încerca.

Singura posibilitate pentru SUA de a rămâne relevantă la nivel global, și pentru emisfera nordică asta este de dorit, este ca să se alăture comunității internaționale în efortul de restabilire a păcii în lume pe baza unei ordini globale multipolare dezideologizate. În speța din Gaza asta ar însemna ca administrația americană să nu se grăbească a oferi arme, ci ca să ceară autoreținere și evitarea măsurilor de retorsiune fără relevanță pentru securitatea efectivă a Israelului.

5. Situația din Gaza este un test de stres major și pentru diplomația rusă. Rusia va trebui să evite calea de a opta între Israel, cu care are interesul vital de a menține relații cordiale, și comunitatea palestiniană din Gaza pe care în mod tradițional a susținut-o, obținând astfel simpatia lumii arabo-musulmane. Ca să reușească este necesar să mobilizeze o putere de persuasiune maximă, precum și capacitatea de a oferi ambelor părți o perspectivă de nerefuzat. De aceea este de așteptat o navetă diplomatică frenetică a reprezentaților Rusiei. Ea pare să fi și început și dacă va reuși va consolida poziția Moscovei ca furnizor de stabilitate și securitate în Orientul Mijlociu.

Spre a fi în măsură să atingă asemenea obiective, Rusia va avea nevoie cel puțin de sprijinul Chinei. În ceea ce o privește pe aceasta, ea a fost mereu apărătoarea status quo-lui și s-a arătat dispusă să ofere securitate economică statelor din regiune. Partea privind garanțiile de securitate militară a revenit, odată cu diminuarea prezenței americane, Rusiei și eventual Turciei. Acum s-ar putea ca și Beijingul să facă o legătură între propriile obiective strategice din Pacificul de vest și garanțiile hard acordate națiunilor medio-orientale.

Dacă pentru Rusia și China există posibilitatea unei politici de balans între adversarii de azi din Orientul Mijlociu, pentru SUA această posibilitate este exclusă. America este obligată, din motive pe care nu le mai reiau aici, să stea de partea Israelului, fără a-i aduce foloase practice deosebite, ceea ce va ridica împotrivă-i toată Asia.

Dacă nu se poate vedea, așadar, cum SUA și-ar putea spori influența în regiune, în schimb apare destul de limpede că tandemul ruso-chinez se va profila în garant colectiv al securității acesteia. O poziție de pe care se poate susține cu mari sorți de izbândă proiectul ordinii mondiale multipolare. Indiferent cine sau ce a făcut Hamas să pornească la război, câștigători sunt protagoniștii ordinii mondiale emergente și perdantă este ariergarda pax americana.

6. Cele mai spectaculoase efecte ale crizei privesc Israelul. Odată cu schimbarea ordinii internaționale, Israelul va fi obligat să își modifice identitatea geostrategică.

Desigur, sub imperiul emoțiilor sau al miopiei politice sau al unor factori aleatorii, lucrurile pot evolua pe diverse făgașuri. Unul singur răspunde exigențelor rațiunii și aspirațiilor legitime ale societății israeliene și ale poporului evreu. Acesta este făgașul afirmării Israelului ca stat al tuturor cetățenilor săi, indiferent de originea lor etno-culturală, precum și ca actor al Orientului Mijlociu extins cu totul autonom din punct de vedere strategic în raport cu SUA.

În contextul unei asemenea afirmări Israelul va ști, cu siguranță, să găsească drumul către rezolvarea problemei palestiniene, precum și acela către normalizarea relațiilor cu actorii regionali, în condiții de maximă securitate națională.

Poporul evreu are dreptul la statul său, așa cum îl au toate popoarele lumii. Statul israelian are dreptul la securitate, așa cum îl au toate statele lumii. Această securitate este indivizibilă, așa încât pentru a o obține trebuie să o oferi.

Israelul a construit într-un deșert, pornind la lucru cu puțini oameni, în contextul unei ostilități cvasigenerale, un stat puternic și prosper, al cărui cetățeni sunt liberi și demni. Pentru a ajunge aici a fost nevoie, pe lângă hărnicie și răbdare, de multă inteligență politico-diplomatică, precum și de aliați puternici. Adesea, aceștia l-au susținut nu în interesul lui, ci în interesul lor. Faptul nu este nici unic nici de neînțeles. A venit vremea în care statul israelian și poporul evreu nu mai are nevoie vitală de acest suport sau nu mai este în situația de a-l accepta în orice condiții.

Ca și în cazul României, Israelul nu are a se dezice de aliatul american, dar are nevoie de a reseta relația cu acesta, în așa fel încât interesele sale legitime să fie salvgardate într-un nou context istoric, atât global cât și local, atât extern cât și intern.

Indiferent de dorințe sau de preferințe, criza din Gaza, va împinge către reevaluarea identității geostrategice a Israelului. Cu ce rezultat concret, depinde de liderii acestuia. Cert este (atâta cât ceva poate fi cert în lumea deraiată de astăzi) că ceea ce va fi după terminarea acestei crize va fi altfel decât înaintea ei.

Sumarizând, Israelul va învinge în confruntarea militară și Hamas va suferi pierderi mari, dar sistemul defensiv israelian a fost puternic șubrezit, iar procesul de pace în Orientul Mijlociu este supus unui uriaș test de stres, fără a fi, însă, distrus. Nu este exclus ca această criză să conducă, paradoxal, spre mai multe acorduri abrahamice. Mai mult ca sigur ea va reduce influența SUA în regiune. Probabil va spori influența Chinei și Rusiei ca garanți ai echilibrului regional. Negreșit, va impune Israelului o revizuire a identității sale geostrategice. Mai departe totul depinde de noroc.

Adrian Severin