Analiză Foreign Policy: Era unui „Schengen militar" a sosit

La sfârșitul lunii ianuarie, Germania, Țările de Jos și Polonia au semnat un acord pentru a crea un coridor de transport militar între ele, dând un impuls necesar obiectivului mult discutat, dar rar urmărit, de îmbunătățire a mobilității militare în întreaga Europă.

Siemtje Möller, secretarul de stat parlamentar în cadrul Ministerului Federal al Apărării din Germania, a declarat că acest coridor face ca mobilitatea militară „să se îndrepte către un adevărat Schengen militar". Nu este prima dată când factorii de decizie europeni au prezentat ideea de a adapta circulația existentă fără viză a persoanelor și a mărfurilor în zona Schengen la circulația trupelor și a echipamentelor militare în toată Europa. Dar acum ideea capătă amploare.

Ideea unui Schengen militar a apărut pentru prima dată după anexarea Crimeii de către Rusia. La zece ani de la anexarea Crimeii de către Rusia și la doi ani de la invazia rusă în curs de desfășurare în Ucraina, Europa își dă seama că e bine să se pregătească pentru eventualitatea în care președintele rus Vladimir Putin ar decide să-și folosească armata și mai departe spre vest. Oficialii militari europeni analizează lecțiile învățate în timpul Războiului Rece - printre acestea se numără lecțiile specifice despre mobilitatea militară.

Cu toate acestea, mai mulți experți, diplomați și surse militare au declarat pentru FP că progresul este mult mai lent decât s-a dorit. „Liberalizarea regulilor este aprobată de toată lumea", a declarat Tomasz Szatkowski, reprezentantul permanent al Poloniei la NATO, pentru Foreign Policy. „Dar problema este că vorbim despre asta din 2015." Europa a recunoscut că tensiunile din perioada Războiului Rece ar putea reveni și că țările europene au „un drum lung de parcurs" pentru a transporta efectiv personalul și materialele.

Tranzitul oricărui element care ține de o misiune militară în Europa este plin de obstacole, de la obstacole birocratice, la lacunele de infrastructură, care pot cauza întârzieri decisive. Urmas Paet, europarlamentar din statul baltic Estonia și vicepreședintele Comisiei pentru Afaceri Externe, a evaluat mobilitatea militară la trei din 10 și a spus că în prezent poate dura „săptămâni sau oricum mai mult de o săptămână" pentru a trimite provizii în statele baltice.

Birocrația e împovărătoare. O serie de aprobări trebuie să fie obținute de la diferite ministere din diferite țări și, uneori, din diferite regiuni dintr-o națiune. Majoritatea drumurilor și podurilor au fost construite pentru uz civil și este puțin probabil să reziste la volumul echipamentelor militare grele. Deoarece conducta de combustibil din Europa centrală nu se extinde în statele din est, întârzierile mai lungi în furnizarea de combustibil ar putea fi un factor decisiv. În plus, ecartamentul feroviar din fostele state sovietice diferă ca mărime de ecartamentul feroviar european, iar transferul a mii de trupe și echipamente de la un tren la altul, într-o situație de război, ar îngreuna această sarcină și ar consuma mai mult timp.

Generalul Ben Hodges, fost comandant NATO, primul susținător al unui „Schengen militar", care probabil a și inventat termenul, a spus că lucrul bun este că, în ultimii ani cel puțin, discuțiile s-au reluat. „Acum aud miniștri vorbind despre asta", a spus el pentru FP, la recenta Conferință de Securitate de la München.

Hodges a spus că flexibilitatea de a se mișca rapid într-un moment de criză este o parte esențială a doctrinei de descurajare militară. Capacitatea unei forțe armate de a se mobiliza și de a se mișca rapid ar trebui să fie vizibilă pentru inamic și să-l descurajeze să atace, în primul rând, a spus el.

„Trebuie să avem o capacitate reală, nu doar echipamente și trupe, ci și capacitatea de a ne mișca rapid, de a furniza piese de schimb, de a depozita combustibil și muniție, iar rușii trebuie să vadă că avem toate astea", a spus el.

Hodges a salutat acordul încheiat între Germania, Țările de Jos și Polonia, ca fiind un început excelent, și a spus că multe alte astfel de coridoare sunt în discuție. (Șeful Apărării din Bulgaria, amiralul Emil Eftimov, a spus că aliații ar trebui să acorde prioritate unui coridor de la Alexandroupolis din Grecia, până în România, și altuia de la Marea Adriatică, prin Albania și Macedonia de Nord.)

„Vor să aibă coridoare din Grecia, spre Bulgaria, până în România", a adăugat Hodges. „Scopul tuturor acestor coridoare este acela de a avea un traseu lin din punct de vedere al infrastructurii, dar și de a rezolva din timp obstacolele vamale și juridice în avans."

Coridorul german-olandez-polonez este primul dintre multele preconizate și este de așteptat să identifice și să rezolve blocajele și, eventual, să ofere un șablon pentru viitoarele coridoare. O sursă militară de rang înalt care a vorbit cu FP sub rezerva anonimatului a spus că acest coridor va conduce la analizarea unei întregi game de probleme. Pe timp de pace, a spus el, va permite, de asemenea, autorităților să netezească procesele federale, deoarece în Germania fiecare land, sau stat federal, are propriul set de legi pentru trupe sau orice echipament periculos care tranzitează teritoriul său. Pe timp de război, a adăugat el, coridorul ar fi „mult mai mult decât un drum".

„O sută de mii de soldați sau mai mulți ar fi probabil în mișcare, într-un moment de criză. Ar avea nevoie de un loc de oprire, de odihnă, de acces la depozitele cu piese de schimb și la centrele de depozitare a combustibilului. De asemenea, am avea nevoie de aranjamente pentru a avea grijă de refugiații de război, într-un astfel de scenariu", a spus el.

Aceasta este o cerință dificilă chiar și pentru trei națiuni. Cooperarea între peste două duzini de state membre, în special una care implică bărbați înarmați și echipamente periculoase, va fi grevată de nenumărate alte reglementări. Apărarea este „o competență națională", a adăugat Paet, iar „țările împărtășesc ceea ce doresc să împărtășească". Țările nu împărtășesc cu ușurință detalii despre infrastructura critică, cum ar fi unde și câte poduri au clasificare militară de transport și pot suporta greutatea tancurilor.

Rafael Loss, expert în apărare la think tank-ul Consiliul European pentru Relații Externe, a spus că nu există un catalog al nevoilor de infrastructură. „Nu este clar de ce fel de infrastructură este nevoie și unde", a spus el pentru FP. Potrivit unui raport al Centrului de Analiză a Politicii Europene (CEPA) publicat în 2021, 90% din autostrăzi, 75% din drumurile naționale și 40% din podurile din Europa sunt capabile să transporte vehicule cu încărcătura maximă clasificată militar de 50 de tone. În timp ce tancurile Leopard și Abrams - ambele și-au dovedit eficiența împotriva Rusiei, pe câmpul de luptă ucrainean - cântăresc semnificativ mai mult.

„Tancul Leopard cântărește aproximativ 75 de tone, iar Abrams este mai greu", a spus Hodges. „În marea lor majoritate, aceste tancuri ar fi transportate pe HET-urilor (transportoare de echipamente grele), iar fiecare HET cântărește aproximativ 15 până la 20 de tone. Nu va fi un singur tanc pe drum." CEPA a remarcat că „o combinație de camion, remorcă și tanc greu ar putea depăși cu mult 120 de tone", excluzând zonele mari de infrastructură existentă potrivită pentru mobilitatea militară.

UE a recunoscut nevoia de finanțare a infrastructurii cu dublă utilizare - civilă și militară - și a aprobat deja finanțarea pentru 95 de astfel de proiecte, deși mult mai multe au licitat pentru fonduri. Ambasadorul polonez și Hodges s-au declarat îngrijorați de reducerea fondurilor alocate pentru instrumentul UE de finanțare a infrastructurii, Facilitatea de Conectare a Europei (CEF), de la 6,5 miliarde de euro, la 1,7 miliarde de euro.

Rail Baltica, un proiect feroviar transnațional finanțat prin CEF, intenționează să extindă rețeaua feroviară a Europei către statele baltice Lituania, Estonia și Letonia, care urmează să fie funcțională până în 2030. Dar preocupările legate de finanțare au fost raportate de publicațiile locale de știri. Mai mult, există o rezistență pronunțată din partea Franței, Belgiei și chiar a Germaniei de a cheltui pentru extinderea conductei centrale europene către națiunile din est, care adesea cheltuiesc o parte mai mare din PIB pentru apărarea colectivă a Europei decât economiile mult mai mari de pe continent.

Agenția Europeană de Apărare, care coordonează cooperarea UE în domeniul apărării, lucrează la standardizarea proceselor birocratice pentru mobilitatea terestră și aeriană și la dezvoltarea unui formular comun pentru simplificarea documentelor. Dar, deși au convenit 25 de state membre, există reticență din partea statelor membre care nu au integrat încă aceste „aranjamente tehnice" în procesele lor naționale.

Este adesea greu să-i împingi pe toți cei 27 de membri ai UE și peste 30 ai NATO către un consens, dar Hodges are motive să fie plin de speranță, de la ultimul summit NATO de la Vilnius, Lituania. În iulie anul trecut, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a anunțat trei planuri regionale de apărare - primul de la sfârșitul Războiului Rece. El a spus că NATO își va planifica și își va consolida descurajarea în Atlantic și zona arctică europeană, în nord, în regiunea Baltică și Europa Centrală, în centru, și în Marea Mediterană și Marea Neagră, în sud. Aceste planuri vor permite membrilor NATO să evalueze cerințele exacte de apărare, să le repartizeze diferiților aliați și, în acest proces, să înțeleagă nevoile logistice specifice. Hodges speră că acest lucru s-ar putea dovedi a fi o „schimbare determinantă".