SUA şi problema taiwaneză (II)

Zornăitul armelor în strâmtoarea Taiwan, amplificat de vizita inoportună (ca să nu zicem, provocatoare) a Președintei Camerei Reprezentanților SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, m-a determinat să caut a înțelege cum văd americanii, adică America profundă, problema taiwaneză, dincolo de discursul oficial și propaganda mediatică.

În acest sens m-am adresat unora dintre cunoștințele mele din SUA. Este vorba despre persoane născute și educate în SUA, aparținând nivelului superior al clasei mijlocii, care au lucrat sau lucrează pentru administrația americană, în serviciul extern american, pentru comunitatea de informații americană, ori în mediile academice americane. Întrebarea mea viza bazele politicii SUA în relația cu Taiwanul. SUA se arată gata să sacrifice pacea lumii pentru a perpetua separarea Taiwanului de China continentală (cam tot așa cum aruncă omenirea în război pentru apărarea frontierelor ucrainene trasate de Stalin și Hrușciov). Cu ce scopuri? Cu ce argumente? Cu ce pretexte? Cu ce drepturi? Cu ce speranțe? Iată rezultatul acestui dialog.

Simultan cu recuperarea Taiwanului, KMT s-a implicat într-un război civil cu forțele comuniste ale lui Mao Zedong, în cele din urmă fiind înfrânt pe continent. Ca urmare a acestei înfrângeri, forțele KMT ale lui Chiang Kai-Shek s-au retras în Taiwan. Acolo au (re)stabilit (cu brutalitate) controlul chinezesc deplin asupra întregii insule. Siguranța cu care și în care au făcut acest lucru, scăpați de spectrul urmăririi de către puterea comunistă continentală, s-a bazat pe doi factori: slăbiciunea militară și economică a Chinei continentale (în special lipsa unei marine și a unei aviații adecvate), pe de o parte, și susținerea SUA care a transformat Taiwanul într-un protectorat de facto. (Cum bine spunea cineva, „în spatele independenței Taiwanului se ascunde armata americană la fel de eficient precum se ascunde o turmă de elefanți în spatele unei tulpini de bambus".)

De sub umbrela americană, Taiwanul, guvernat de KMT, și-a revendicat întreaga Chină, până prin 1990. Atât pentru autoritățile de la Taipei, cât și pentru administrația americană nu exista decât o singură Chină. Partea continentală a acestui stat chinez era ilegitimă și secesionistă. Autoritățile de la Beijing exprimau același punct de vedere, dar văzut în oglindă: Taiwanul era secesionist și pretenția sa de a reprezenta întreaga Chină era ilegitimă. SUA a achiesat la punctul de vedere comunist în 1971, recunoscând existența unei singure Chine și anume Republica Populară Chineză.

În logica unei singure Chine, Taiwanul s-a numit Republica China iar locuitorilor săi autoritățile taiwaneze le-au spus că sunt chinezi. În aceeași logică, elevii învățau la școală istoria întregii Chine, cu toate dinastiile ei, revoluția burgheză și războiul civil, precum și geografia integrală a acesteia, Everestul fiind muntele cel mai înalt al țării lor iar fluviul Yantze (Fluviul Albastru) cel mai lung fluviu al ei. Reunificarea rămânea un ideal pe ambele maluri ale strâmtorii Taiwan, doar direcția din care trebuia să vină fiind diferită.

Așadar, aceasta a fost poziția SUA din 1943 până în 1971, interval în care a recunoscut doar o singură Chină în China naționalistă și Taiwanul ca teritoriu cuvenit acesteia și de aceea restituit. Asta a implicat în mod logic tratarea Chinei continentale/comuniste ca parte din acea China unică, cu teritoriul Taiwanului inclus. Taiwanul nu era nici al Japoniei nici o națiune distinctă de cea chineză.

Faptul s-a petrecut până în anul 1990 când ascensiunea R.P. Chineze către statutul de superputere globală, fundamentat și legitimat de dezvoltarea sa economică și militară extraordinară, precum și de creșterea influenței sale politice și culturale la nivel mondial, a devenit evidentă. Ziua în care această Chină, deținătoare acum și a locului de membru permanent în Consiliul de securitate al ONU, ar fi obținut capacitatea de a îngloba Taiwanul (pe indiferent ce cale) apărea a fi tot mai apropiată.

Din acel moment și pe acest fundal, s-a trecut la „descoperirea" și „edificarea" unei națiuni taiwaneze cu o identitate etno-culturală proprie (ceea ce făcea necesar apelul la preistorie și istoria colonială premodernă), cu o geografie și o istorie proprie, precum și, evident, cu însemne simbolice proprii mergând de la nume (cetățenii nu au mai fost chinezi, ci taiwanezi), până la steag, imn și altele asemenea, care nu mai erau regionale, ci naționale. Toate cu aprobarea și încurajarea protectorului american, dar și cu susținerea fostului ocupant japonez, acum aliat esențial al SUA.

Oricum am întoarce-o și oricâtă simpatie am avea pentru partenerul american, această inginerie etno-culturală cu finalități geopolitice nouă românilor ne amintește dureros de „națiunea moldovenească" bricolată de Stalin, care și astăzi ne amărăște viața, ne încalcă demnitatea și ne subminează idealurile naționale. Dacă o superputere ca SUA își poate permite să se joace cu asemenea lucruri, o putere mică-mijlocie, precum România, nu poate. Așa cum nu am putut recunoaște autodeterminarea Kosovo, așa nu am putea recunoaște nici apariția forțată a unei națiuni taiwaneze, eventual mai apropiată de cea japoneză decât de cea chineză. O atare temă trebuie pusă pe agenda discuțiilor cu partenerii noștri externi înainte ca faptul să se fi împlinit și să fie prea târziu pentru salvarea parteneriatului nostru cu ei. Poate că acest parteneriat nu le este chiar atât de indiferent. El nu trebuie considerat ca fiind garantat în orice condiții.

Pe baza analizei istorice, unul dintre interlocutorii mei americani și-a încheiat discursul astfel: „Concluzia este că, în esență, Taiwanul a fost întotdeauna o entitate autonomă în raport cu guvernarea chineză continentală, sau chiar, în mare parte aceasta a lipsit." Adică, la fel cum s-a întâmplat cu Crimeea, în raport cu Ucraina. Atunci dacă Taiwanul, spre satisfacția SUA și Japoniei, se poate rupe de China, de ce Crimeea nu se poate rupe de Ucraina, spre satisfacția Rusiei?

Între Crimeea și Taiwan, precum și între raporturile celei dintâi cu Rusia și ale celui de al doilea cu China există, totuși, serioase diferențe.

Crimeea nu a aparținut practic niciodată unui stat-națiune ucrainean. Teritoriu când al hanatelor tătărăști, când aflat sub suzeranitate otomană, ajunge a fi anexată de Imperiul Țarist sub domnia Ecaterinei a II-a în 1783; an din care debutează o amplă operă de rusificare. Exodul populației musulmane, început imediat după anexare, dar și deportarea masivă a tătarilor (susținători ai Germaniei naziste) în Siberia și Asia Centrală, pe vremea regimului stalinist, au făcut ca peninsula să ajungă a fi populată de o majoritate rusă, rusofonă și rusofilă (iar asta timp de câteva sute de ani).

Între 1921 și 1954, în cadrul URSS, Crimeea a fost organizată ca Republică Sovietică Socialistă Autonomă, parte a... Republicii Sovietice Socialiste Ruse, pentru ca abia din 1954, printr-o hotărâre a lui Nikita Hrușciov, să intre, tot ca republică autonomă, în componența Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, și aceasta parte integrantă a URSS. Cum una dintre punctele tari ale doctrinei marxiste a fost distrugerea națiunilor, pe timpul sovietizării, cu sau fără statut de autonomie, nici nu se putea pune problema ucrainizării Crimeii; nici Ucraina sovietică nu s-a ucrainizat sub aspect etno-cultural (național), accentul fiind pus pe legătura spirituală sistemică ruso-ucraineană, în sensul rusificării generale.

În fine, după 1991, când Ucraina sovietică și-a proclamat independența și a părăsit URSS, păstrând, însă, toate teritoriile și populația alocate anterior de aceasta, în ciuda faptului că populația Crimeii, chemată la referendum, s-a pronunțat masiv (aprox 90% dintr-o participare de 80%) pentru rămânerea ca republică autonomă în Federația Rusă, peninsula a fost organizată autonom dar... în cadrul Ucrainei post-sovietice. (Referendumul din 2014, desfășurat în umbra Euro-Maidanului și, este adevărat, în prezența, fie și perlată, a „baionetelor rusești", nu a făcut decât să îl repete pe cel din 1991, ducând, deloc surprinzător, cam la aceleași rezultate.)

Ulterior, guvernele „pro-ruse" de la Kiev, neavând la dispoziție destui ucraineni pentru a schimba compoziția etnică a Crimeii (majoritar rusă, rusofonă și rusofilă, după cum o dovedesc statisticile oficiale și aveam să o constat personal pe teren), în sensul reducerii relative a componentei rusești, a încurajat, cu un succes limitat din cauza timpului scurt avut la dispoziție, revenirea tătarilor.

Dacă autonomia administrativă a Taiwanului în raport cu puterea centrală chineză ar ridica probleme privind existența unei singure Chine, cu toate că legăturile administrative cu continentul, mai strânse sau mai puțin strânse, ale insulei, locuite de o populație de cultură chineză în permanentă creștere, de-a lungul câtorva secole (și în special în perioada modernă, cu adevărat relevantă azi), au fost continue și reale (exceptând cei 50 de ani de colonialism nipon), ce să mai vorbim de Crimeea care niciodată nu a făcut parte dintr-un stat național ucrainean și nu a fost, decât slab și accidental, ucrainizată?

Pe de altă parte, ca entitate politică independentă Crimeea nu a existat decât pe vremea hanatelor tătărești (care numai state moderne nu erau), în timp ce Taiwanul nu a fost niciodată independent, decât în enciclopediile americane și vest-europene recente; iar sub aspect etno-cultural a fost exclusiv parte a lumii chineze. Greu de văzut cum vreuna ar putea funcționa ca stat independent, fără a fi în realitate client / satelit al unei puteri terțe. Iată de ce, integrarea în entitatea statală de care sunt cel mai legate prin istorie, cultură și etnie (limbă) pare a fi cea mai firească, precum și cea mai ușor de fundamentat pe principiul național, născut chiar în spațiul euro-atlantic. Este, deci, principiul nostru. Negarea acestui principiu este o altă formă de neo-marxism, chiar dacă în contextul globalizării națiunea se redefinește (dar nu dispare).

De aceea, Taiwanul, pierdut de China după un război, a fost „restituit" tot Chinei, după un altul.

Teza unei singure Chine a fost menținută, inclusiv de către SUA, și după ce China comunistă a fost recunoscută pe plan internațional și și-a reluat locul în cadrul ONU; de unde Republica China / Taiwanul a fost exclusă. Dacă există o singură Chină, înseamnă că reunificarea cu Taiwan este o problemă internă a Chinei, în care, în principiu, alte state nu au niciun motiv să se amestece.

S-ar putea să ne displacă regimul comunist din China (așa-zisul comunism cu caracteristică chinezească, de fapt, după părerea mea, un capitalism de stat cu caracteristici mandarin-confucianiste) și să preferăm modul taiwanez de organizare politică, dar asta nu înseamnă că ar trebui să avem dreptul de a decide sub ce regim va avea sau ar trebui să aibă loc reunificarea lor.

Taiwanul nu aparține SUA sau UE. Nici China nu le aparține. SUA nu au niciun motiv să se simtă responsabile pentru soarta taiwanezilor și, cu atât mai puțin să decidă pentru ei, inclusiv creând un cadru bazat pe reguli americane în care ei să decidă... americănește.

Mă tem că SUA a ajuns să se simtă atât de responsabilă pentru soarta altora, încât uită să fie responsabilă pentru soarta propriilor cetățeni. Cu atât mai puțin se simte responsabilă pentru soarta aliaților, care tind să devină un fel de bunuri de unică folosință.

Unii interlocutori americani cred că rezolvarea șaradei taiwaneze se găsește în autodeterminare; respectiv, exercitarea dreptului la autodeterminare al Taiwanului.

Autodeterminarea (cel puțin cea internațională, care implică secesiunea), conform dreptului internațional, este, însă, un drept recunoscut popoarelor/națiunilor, și nu minorităților naționale, ca să nu mai vorbim despre teritorii. Dacă nu am fi de acord cu asta, din perspectivă europeană, ar fi un dezastru. Gândiți-vă la Scoția și Catalunya (deși în cazul acestora s-ar putea invoca faptul că scoțienii sau catalanii ar fi popoare diferite, iar Marea Britanie și Spania au o structură de tip federal, chiar dacă monarhiile, în mod normal, nu pot fi state federale) și mai dramatic la Transilvania, printre alte exemple. Modul de gândire american, înrădăcinat în istoria americană, este diferit de modul de gândire european, dar trebuie să depunem eforturi pentru a ne înțelege unul pe celălalt.

Foarte „democratic" ni se spune că și locuitorii Taiwanului, taiwanezii, trebuie întrebați, și sunt puse pe masă studii sociologice care arată că aceștia nu doresc să trăiască într-o țară având regimul politic al Chinei continentale. Desigur, voința poporului trebuie să se exprime. Ceea ce este de necontestat pentru orice gândire democratică.

Întrebarea este cine este poporul în acest caz? Dacă există o singură Chină, există și un singur popor; desigur cu particularități regionale. Prin urmare, voința taiwanezilor trebuie să se exprime și trebuie luată în considerare în contextul voinței întregului popor chinez; adică împreună cu cea a chinezilor care trăiesc pe continent. Rezultatul unei asemenea consultări nu este greu de anticipat. Nu poate minoritatea să dicteze majorității.

Mai există, însă, și o altă întrebare. Cât de relevantă și corectă ar fi o consultare referendară a locuitorilor Taiwanului, în prealabil „taiwanizați" etno-cultural și îndoctrinați ideologic, printr-o agresivă și îndelungată campanie de calibrare a opiniei publice? Cunoaștem prea bine roadele unei asemenea propagande în Republica Moldova. Dincolo de erorile politicii externe românești și de contraperformanțele economico-sociale ale României, anti-unionismul moldav, uneori dus la până la limita antiromânismului, este, în primul rând, rezultatul unui discurs public repetat la infinit de media și școala sovietică menit a-i convinge pe românii din stânga Prutului că sunt o altă etnie decât cea a românilor din dreapta Prutului, și mai mult de atât, că unirea cu România ar fi un pericol național pentru ei. Chiar și astăzi, după dispariția URSS, în draga noastră Ucraină încă se mai face distincția între „români" și „moldoveni", autoritățile de la Kiev susținând „principial", când (foarte rar și foarte timid) li se ridică problema, că ele nu îi pot obliga pe oameni să se declare „români" dacă ei se declară „moldoveni".

Observăm că aceleași obiective determină utilizarea acelorași mijloace, indiferent că este vorba despre URSS sau SUA. Interesele și metodele nu țin seama de ideologie. În acest caz nu numai mijloacele, ci și scopurile sunt aceleași. Există o logică în asta și dacă nu ne place nu înseamnă că preferăm sistemul sovietic celui american. Rămânem alături de SUA, dar nu putem rămâne orbi și nici nu putem fi sinucigași din punct de vedere național.

Pentru taiwanezii bombardați permanent de retorica anti-chineză, unirea cu China continentală trebuie să apară ca un dezastru, în așteptarea căruia se pregătesc mai puțin de luptă cât de emigrare.

Am avut ocazia să discut, însă, cu unii taiwanezi care par a fi reușit să își păstreze luciditatea. Aceștia mi-au mărturisit că pentru ei, un calcul rațional minim le spune că un viitor mai bun îi așteaptă într-o țară uriașă, cu resurse naturale și umane impresionante, cu o piață infinit mai mare și cu o influență globală de prim rang, unde învățământul, cercetarea și sănătate se bucură de sprijinul masiv al unui stat social puternic, decât într-o insulă, este adevărat, performantă și ea, în limitele puse de natură, sub aspect economic, dar practic satelit al altei puteri, mult mai mari, cu alte interese pe termen lung. Libertatea politică poate că este mai mare în Taiwanul protejat de SUA (deși de câtă libertate internă se poate vorbi într-o țară care și-a pierdut libertatea externă, știm și din experiența tristă a României), dar nevoia manifestării politice libere vine abia după satisfacerea altor nevoi. O satisfacere care trebuie să se bucure și de durabilitate.

Potrivit discursului oficial, SUA nu se opune la reunificare, cu condiția ca aceasta să nu se realizeze prin forță. Teoretic, asta a fost o atitudine morală, adoptată atunci când SUA au renunțat să recunoască legitimitatea regimului din Taipei (deci a Taiwanului), pe care îl susținuse și încurajase până atunci, a reprezenta statul chinez. Comuniștilor li s-a spus ceva de genul: „Vă recunoaștem ca reprezentanți ai Chinei, cu toate drepturile care însoțesc asta, pentru că interesele noastre geopolitice ne-o dictează, și ne abandonăm aliatul taiwanez, dar nu ne obligați să-l abandonăm la mila forței voastre militare, respectiv la discreția voinței voastre de a reintegra Taiwanul prin violență".

În realitate, să recunoaștem, America a considerat util să aibă China comunistă de partea ei în lupta împotriva Rusiei sovietice, menținându-și totodată poziția militară valoroasă din punct de vedere strategic în Taiwan. O poziție potrivită pentru a controla și îngrădi puterea chineză. Vorbim despre un raționament la fel de inteligent și legitim din punct de vedere al intereselor americane, dar și al intereselor aliaților și simpatizanților SUA (inclusiv România), precum a fost cel care a dus la stabilirea prezenței militare americane în Taiwan (practic ocuparea Taiwanului) la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta nu mai este, însă, o chestiune de moralitate, ci de geostrategie.

Ceea ce putem spune astăzi, sinceri fiind, este că SUA teoretic nu se opune reunificării, dar practic o face imposibilă. Cel puțin așa stau lucrurile din toate unghiurile din care le putem privi. Înarmarea Taiwanului nu servește la descurajarea opțiunii Beijingului pentru o reunificare prin forță, ci pentru a permite Taiwanului să refuze orice reunificare.

Înarmarea (clandestină) forțelor separatiste kosovare (așa numita Armată de Eliberare Albaneză), în anii 1990, de către puterile euro-atlantice a dus la ruperea Kosovo de Serbia, mai mult decât intervenția armată a NATO. Cea din urmă, la limită, ar fi putut opri alegata purificare etnică și reacția apreciată ca disproporționată a armatei guvernamentale împotriva separatiștilor kosovari, fără a permite însă și desfășurarea unor operațiuni militare ale celor din urmă, cu caracter genocidar, care, permițând ocuparea în fapt a teritoriului în dispută, au anulat orice șansă de a se găsi un compromis prin negocieri. Noi, „idioții utili", am crezut atunci că armele vor apăra drepturile omului, când ele trebuiau să garanteze secesiunea. Există toate șansele ca, în esență, înarmarea Taiwanului să ducă la aceleași consecințe.

Având în vedere disparitățile complexe dintre Taiwan și China, a cere Chinei să-și schimbe regimul politic ca o condiție prealabilă pentru reunificare, echivalează cu amânarea reunificării la calendele grecești. Ce ar însemna asta? Ar însemna ca R. P. Chineză să adopte sistemul politic american. Crede cineva sincer și serios că acest lucru este posibil?

O astfel de politică nu face decât să împingă Republica Populară Chineză și liderii săi la concluzia că singura soluție pentru unificare este aceea a unei invazii militare. Cel puțin pentru mine, aceasta nu este o alternativă dezirabilă.

O atare soluție nu înseamnă, însă, doar război în strâmtoarea Formosa, ci război în Pacific. Un război care va implica în cele din urmă SUA direct și va pune mai multe puteri nucleare una împotriva celeilalte.

Din câte știu și înțeleg, contrar afirmațiilor din tabăra noastră euro-atlantică, China nu dorește și nu urmărește o soluție militară. Nu are niciun interes în asta. Ar fi cea mai mare nebunie, mai ales după ce a realizat reunificarea pașnică cu Hong Kong și Macao.

Politica actuală a Chinei este de a integra Taiwanul economic, social și cultural în vastul său spațiu continental, inclusiv prin oferirea de stimulente economice, sociale și psihopolitice care să-i convingă pe taiwanezii obișnuiți că destinul lor este într-o țară reunificată. Alegerea formulei militare are și dezavantajul de a reduce capacitatea Chinei de a oferi astfel de stimulente, canalizându-și resursele către înarmare.

Asta vrea SUA? Dorește SUA să dea argumente curentului militarist din elita politică a Chinei? Se prea poate, dar asta nu este în favoarea păcii. Nu cred că o astfel de dezvoltare este în interesul SUA. Cu siguranță nu este în interesul Chinei și al securității globale.

Adrian Severin