Urmaşii direcţi ai dacilor: „Cine i-a văzut pe Columna lui Traian va avea puţine dubii"

De-a lungul timpului, istoricii au remarcat asemănarea izbitoare dintre românii care trăiau în unele comunităţi rurale izolate şi dacii înfăţişaţi pe Columna lui Traian.

Românii din mai multe regiuni etnografice bine definite prin tradiţiile şi cultura lor au revendicat de-a lungul timpului titlul de „urmaşi direcţi ai dacilor". Columna lui Traian, monumentul triumfal de la Adamclisi, statuetele dacilor şi scrierile antice au oferit istoricilor români şi publiciştilor străini argumente pentru a-i asemui pe români cu dacii. Localnicii din Ţara Haţegului, Ţara Moţilor şi Munţii Orăştiei se numără printre românii cei mai convinşi de descendenţa directă din daci.

Pe moţii care trăiesc în Munţii Apuseni, mai mulţi istorici români i-au prezentat ca fiind urmaşii direcţi ai dacilor şi chiar ai agatârşilor, populaţie care a locuit cu mult timp înainte de Hristos în aceste meleaguri. Alţii autori au susţinut că moţii sunt descendenţi ai unor triburi celtice, care au populat în Antichitate zonele înalte ale Apusenilor.

„Moţii sau Ţopii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal", informa Ion Rusu Abrudeanu, în volumul Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit" (1938). Românii din „ţinutul aurului" au respins dintotdeauna influenţele unor populaţii străine, preferând să îşi păstreze tradiţiile arhaice şi modul de viaţă simplu, adăuga istoricul. „Aceştia sunt oamenii şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire de potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat o hotărâre... Moţii sunt cea mai nobilă parte a poporului român", afirma Ioan Slavici, în lucrarea „Ardelenii". Cea mai ciudată tradiţie remarcată în Ţara Moţilor a fost „târgul de fete de pe muntele Găina", ale cărui rădăcini se pierd în istorie. Sărbătoarea avea rolul de a crea legături între comunităţile risipite din munţi.

„Locuitorii munţilor, fiind toţi păstori, stau atât de departe cu locuinţele lor unul de altul, încât cel mai apropiat vecin are nevoie de jumătate de ceas până când ajunge la celălalt. Din această cauză, fetele tinere nu au unde să se ducă şi tineretul de aici nu se întâlneşte decât o dată în an la târgul de fete ce se ţine pe Muntele Găina. Femeile măritate se duc pe la înmormântări, însă fetelor nu le este permis nici aceasta", scria Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi".

Munţii Orăştiei şi ai Sebeşului sunt împânziţi de cetăţi dacice şi de rămăşiţe ale fostelor aşezări civile din Antichitate, iar localnicii unor sate izolate au fost adesea comparaţi cu oamenii care populau aceleaşi ţinuturi în urmă cu două milenii. Un astfel de loc este Ursici, aflat la capătul unui urcuş abrupt pe un drum forestier, care duce spre crestele care dezvăluie priveliştile spectaculoase ale Ţării Haţegului, Munţilor Orăştiei, Retezatului şi a văii Streiului. Trăind departe de aglomeraţiile urbane, localnicii din Ursici au păstrat tradiţii arhaice. Îşi îngroapă morţii în curte, la drum, împodobindu-le crucile cu flori şi ciucuri de lână, iar la naştere, ii aştepta pe prunci cu ursitoarele, chemate să prezică firul vieţii fiecăruia. În ultimii ani, însă, în Ursici nu s-au mai născut copii, spun oamenii. Şi numele satului a căpătat o explicaţie neobişnuită. Vine de la urs şi uristă, informa cercetătorul Dan Oltean. „Ursul şi ursita erau una la vechii daci. Pe umerii lui Zalmoxe a fost aruncată o blană de urs la naşterea sa, pentru ca el să-şi afle destinul", explica acesta. În aceeaşi zonă sunt amintite sărbători vechi dedicate animalelor sălbatice. Vara se celebra Ziua ursului, un animal despre care se crede că poate anunţa schimbarea vremii.

„Cu această ocazie, crescătorii de animale îi dăruiau ursului o pulpă de viţel: o lăsau în locurile lui de trecere şi spuneau: Na, Ursule. După 7 - 8 luni de gestaţie, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, perioadă marcată în Calendarul popular de Martinii de Iarnă", se arată în Dicţionarul de mitologie românească, al profesorului Ion Ghinoiu. Şi zilele Lupului, din luna noiembrie, erau celebrate în trecut în aceeaşi zonă. Satul s-a depopulat, la fel ca alte aşezări izolate din munţii Orăştiei, învecinate unor cetăţi dacice.

Ţara Haţegului se întinde peste ţinuturile Haţegului, Retezatului şi a văilor superioare ale Streiului şi Jiului şi păstrează în mijlocul ei ruinele capitalei Daciei înfiinţată de romani sub numele de Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În comunităţile izolate ale regiunii, băştinaşii au păstrat obiceiuri arhaice distincte şi un port tradiţional care aduce aminte de dacii de pe Columnă. Un astfel de loc este „ţinutul momârlanilor".

Despre momârlani se spune că au fost primii locuitori ai aşezărilor de munte din Valea Jiului, cu mult timp înainte ca ţinutul cărbunelui să atragă oameni din celelalte zone ale ţării şi din întreg Imperiul Austro-Ungar. Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii vechi, fascinante pentru cei care le vizitează locurile. Momârlanii şi-au ridicat casele la fel cum o făceau dacii, portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian, iar morţii şi-i îngropau în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte. Comunitatea momârlanilor este din ce în ce mai restrânsă, iar cei care vor să afle mai multe despre tainele şi tradiţiile ei sunt invitaţi să viziteze satele Slătinioara de la marginea municipiului Petroşani şi Jieţ, din zona Petrila. Un element distinct din portul arhaic al localnicilor din satele izolate ale Ţării Haţegului era „gluga", asemănătoare celor purtate de dacii înfăţişaţi pe Columna lui Traian.

„Ca toate piesele ce sunt legate de o anumită utilitate şi gluga - ca şi cojocul, şuba înfundată, brâul împletit cu beţe, opincile - poate avea o vechime considerabilă. Cu toată prudenţa şi rezerva faţă de comparaţiile îndrăzneţe, mai ales într-un răstimp atât de mare, totuşi nu putem să nu constatăm marea asemănare între îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian şi portul actual al glugii din Ţara Haţegului", scria etnologul Romulus Vuia, în volumul „Portul popular din Ţara Haţegului" (1962). Autorul prezenta în volumul şi o fotografie realizată în 1912 unui grup de ţărani din Lunca Cernii, care semănau izbitor cu dacii de pe Columnă.

Asemănările dintre românii din ţinuturile izolate de munte şi dacii a fost remarcată adesea şi de călătorii străini care au ajuns, în secolele trecute, în ţinuturile actuale ale României. „Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi", informa „The Times", în 1867, într-un articol dedicat românilor. Autorul reportajului remarca şi mândria cu care românii din Transilvania şi Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti din acele vremuri se raportau la originea lor latină. „Valahii sunt convinşi pe deplin că ei sunt descendenţii puri ai vechilor stăpâni ai lumii. Au renunţat la numele de valahi şi l-au adoptat pe cel de români. Şi-au schimbat, de asemenea, vechiul lor alfabet cu cel latin şi au încercat eliminarea pe cât de mult posibil a tuturor elementelor străine din limbajul lor, pe care le înlocuiesc cu expresii latine. Deşi nu au revendicat încă Imperiul Roman cu forţa înaintaşilor lor, această idee sau iluzie nu este dăunătoare, ci produce un lucru bun în aducerea lor mai aproape de Vest", informa The Times, în 1867.

Şi istoricii români au găsit argumente în a-i compara pe ţăranii români cu daci. „Atât părul, cât şi barba erau bogate, dar erau potrivite cu foarfecele. Părul era tăiat pe frunte şi pe tâmple, iar la spate era potrivit în coamă, aşă încât am putea asemăna portul lor cu acela al ţăranilor noştri de la munte, care-şi retează la fel părul, lăsând să le cadă pe umeri plete destul de lungi", informa academicianul Vasile Pârvan (1882 - 1927), în volumul „Getica" (1926). Nobilii purtau căciuli de lână, iar dacii de rând purtau capul gol, adăuga istoricul. „Ca şi astăzi ţăranii noştri, bărbaţii geto-daci purtau o cămaşă peste pantaloni şi erau încinşi cu o curea. Geto-Dacii nobili purtau un fel de bonet de lână, în vreme ce poporul de rând umblă cu capul gol, ceea ce părul lăsat mare, fireşte, îi permiteà să facă fără primejdie şi pe vreme rea: cel puţin pe monumente aşa sunt reprezentaţi în chip absolut consecvent, atât la Roma, cât şi în Dobrogea. Ε totuşi foarte probabil, că şi nobilii şi cei de rând vor fi avut o glugă prinsă Ia mantaua lor, pentru vremea de ploaie şi zăpadă", scria Vasile Pârvan.