La Washington, veștile bune devin vești proaste!

Vestea bună este că a fost Ziua Pearl Harbor (*), care a dus la intrarea Statelor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial. Un război care nu ar fi avut loc niciodată dacă oamenii de stat din acea vreme ar fi folosit bunul simț.

Lecția de astăzi ar trebui să fie ce ar fi putut și ce ar fi trebuit să se facă pentru a evita războiul. Și mai sunt și alte vești bune: Legea americană de autorizare a apărării naționale (NDAA), acel amalgam care se pretinde a fi o legislație serioasă care abordează nevoile reale de apărare ale națiunii, s-a blocat în Senat, ceea ce nu s-a mai întâmplat de șaizeci de ani. Dar apoi vine vestea proastă. Proiectul de lege este blocat de mai mulți senatori republicani care doresc să îl facă mai rău, folosind sancțiuni sporite pentru a opri gazoductul ruso-german Nord Stream 2, interzicând în același timp importurile din regiunea chineză Xinjiang, unde unii oficiali ai administrației au acuzat guvernul de genocid împotriva musulmanilor uiguri.

Senatorii republicani doresc, de asemenea, să sancționeze conducta pentru a avertiza Rusia de consecințele unei posibile acțiuni militare împotriva Ucrainei, ceea ce ar pune și mai multă presiune asupra Germaniei pentru a se retrage din acord, care este deja tensionat de sancțiunile impuse de Washington. Interzicerea comerțului cu China este, de asemenea, menită să trimită un mesaj Beijingului că nici măcar ceea ce face pe plan intern nu este în afara limitelor dacă vrea să evite mânia Congresului american.

Greșelile legate de locul Americii în lume sunt, din păcate, bipartizane. Administrația lui Joe Biden a intrat în funcție promițând să abordeze presupusa lipsă de încredere în conducerea Washingtonului din cauza unora dintre acțiunile întreprinse de predecesorul său, Donald Trump. Cu siguranță, deciziile impetuoase ale lui Trump i-au derutat uneori pe prietenii săi, în timp ce i-a derutat pe potențialii săi dușmani, dar Joe Biden, în ciuda angajamentului său de a "reconstrui mai bine", orice ar trebui să însemne asta, a avut până acum puține lucruri de arătat.

Echipa președintelui a sperat să recupereze poziția de lider prin gestionarea abilă a posibilului rol al SUA în criza climatică, dar puține națiuni se vor ralia la steagul american atunci când va fi vorba de acțiuni concrete și de stabilirea unor obiective care le vor paraliza economiile dependente de energie. În SUA, creșterea prețurilor la gaze și la combustibil pentru încălzire a înăbușit deja în mod clar sprijinul popular potențial pentru reducerea emisiilor de carbon. Pe măsură ce se apropie iarna în America de Nord, va fi interesant de văzut cum vor reacționa alegătorii la oricare dintre inițiativele lui Biden privind clima.

În timp ce mass-media a încetat să mai acopere dezastrul imigrației de-a lungul graniței de sud a națiunii, incapacitatea administrației Biden de a lua măsuri eficiente pentru a opri acest flux este evidentă pentru alegători. Echipa Biden a permis intrarea în țară a zeci de mii de imigranți ilegali, serviciul de imigrare asigurând chiar zboruri permanente pentru ca aceștia să se disperseze în toată țara. Aceștia ar trebui să se prezinte la un moment dat în fața unui judecător de imigrare, dar aproape niciunul dintre ei nu se va deranja, în timp ce democrații vor face tot ce le stă în putință pentru a le permite să voteze prin corespondență. Orașul New York a anunțat deja că va permite cetățenilor care nu au cetățenie să voteze la alegerile locale. Și, da, agenda lui Biden privind imigrația vine cu un plan al Casei Albe de a-i compensa pe unii dintre cei prinși trecând ilegal granița dacă copiii sunt separați de părinții lor. Aceasta ar fi poate prima dată în istoria Americii când infractorii ar fi recompensați în acest fel, poate cu 1 milion de dolari pe familie, dar vestea bună este că inițiativa a fost abandonată în urma unei revolte populare pe această temă.

Retragerea eșuată din Afganistan se șterge deja din memorie. Acest proces va fi facilitat de viitoarea lansare a unui film hollywoodian care descrie eroismul soldaților și pușcașilor marini care și-au riscat viața pentru a scoate cetățenii americani și afganii vulnerabili înainte de sosirea talibanilor. Ne întrebăm dacă va include o reconstituire a întâlnirii capetelor de clopot de la Casa Albă în care s-a decis închiderea bazei aeriene securizate de la Bagram înainte de începerea evacuării? Puțin probabil, deoarece Hollywood-ul este numit "mașina de vise" pe bună dreptate și este supraîncărcat de democrați.

Și mai trebuie să menționăm invocarea absurdă și neîncetată a unor noi variante ale virusului COVID și un mandat de vaccinare din ce în ce mai mare aplicat aproape tuturor celor pe care guvernul îi poate presa să se conformeze? Și emiterea de bani pentru a susține programele sociale promovate de democrați, pe care mulți le consideră extrem de excesive și care vor alimenta inevitabil inflația și vor face să explodeze datoria națională? Vulturii se adună doar de puțin peste zece luni! Nu e de mirare că rata de aprobare a lui Biden este cea mai scăzută din istorie, iar vicepreședintele său periculos de incompetent, Kamala Harris, care, din fericire, a fost în mare parte invizibilă, este și mai scăzută.

Așa că nu ar trebui să fie o surpriză faptul că Biden face ceea ce au făcut mulți dintre predecesorii săi: pentru a devia criticile, el caută dușmani pe care să dea vina. Să nu ne înșelăm, multe țări nu apreciază prea mult SUA, majoritatea pe bună dreptate, având în vedere ceea ce face Washingtonul, dar țările cel mai des menționate ca fiind "probleme" rămân Iranul, Rusia și China.

Persistența în căutarea de inamici este oarecum ciudată, deoarece SUA, protejate geografic de două oceane, au probabil cea mai puternică armată din lume, susținută de mijloace de descurajare strategice, inclusiv arme nucleare lansabile capabile să anihileze orice inamic. Ei cheltuiesc pentru "apărare" mai mult decât următoarele șapte țări la un loc în ceea ce privește cheltuielile militare și au aproximativ șapte sute de baze militare în întreaga lume. Aproape jumătate din toate cheltuielile militare din lume sunt efectuate de Statele Unite.

America este singura națiune capabilă să proiecteze o putere militară semnificativă la scară globală, așa că de ce această paranoia extremă cu privire la amenințările străine? Unii vor spune că totul este o făcătură, că este vorba doar despre menținerea fluxului de bani către contractorii din domeniul apărării, dar aceasta este o explicație simplistă și poate că ar fi mai bine să analizăm modul în care o combinație de factori a transformat America în "arsenalul democrației". Sau poate ar fi mai bine să vorbim despre "promovarea neîncetată a democrației".

Dacă ne uităm la cei trei inamici aleși, vedem că Iranul, care nu amenință deloc SUA, se află pe listă doar din cauza Israelului. Puternicul lobby israelian din SUA are o influență puternică asupra politicii iraniene, dominând dezbaterea din Congres, în condițiile în care există unul, și plasându-și în mod sistematic reprezentanții în cabinetul de securitate națională de la Casa Albă. Discuțiile pentru restabilirea JCPOA, care supraveghează programul nuclear al Iranului, sunt în interesul național al Americii, dar nu duc nicăieri deoarece Israelul se opune. Premierul israelian a avertizat recent că discuțiile trebuie oprite deoarece Iranul se folosește de "amenințări" pentru a obține un tratament favorabil. Fiind singura putere nucleară din Orientul Mijlociu, acest argument este la limita ridicolului.

Rusia, singura dintre cele trei puteri care ar putea provoca daune serioase SUA, a fost, de asemenea, un proiect neocomunist încă de la prăbușirea Uniunii Sovietice. Moscova are doar o singură bază în străinătate, în Siria, și are resurse sau interese limitate pentru a face mai mult decât atât, deși este foarte angajată să se asigure că statele vecine nu alunecă pe orbita occidentală mai mult decât au făcut-o deja. Opinia Rusiei cu privire la prietenia sau ostilitatea vecinilor săi este un interes vital, spre deosebire de implicarea Washingtonului în regiune.

Cu toate acestea, establishmentul de politică externă al SUA, în mare parte sub controlul neoconservatorilor și al grupurilor de reflecție asociate acestora, a reușit să îl prezinte pe președintele Vladimir Putin și guvernul său ca pe niște monștri totalitari atunci când își mută trupele în interiorul propriilor granițe. Celebra Victoria Nuland, subsecretar de stat pentru afaceri politice, a avertizat recent, după o reuniune ministerială a NATO: "Toți aliații NATO au fost solidari cu Ucraina astăzi și au arătat clar că ne angajăm să susținem independența [acesteia] și ne angajăm, de asemenea, să transmitem Moscovei următorul mesaj: dacă va încerca din nou să destabilizeze Ucraina din interior sau dacă își va folosi forțele pentru a intra în țară, se va confrunta cu măsuri economice de mare impact, cum nu am mai folosit până acum.

O altă propunere ridicolă făcută recent de incompetentul ambasador al lui Barack Obama în Rusia, Michael McFaul, este ca SUA să descurajeze Rusia prin creșterea sancțiunilor, în timp ce intră într-o alianță militară virtuală cu Ucraina, ceea ce, în cel mai bun caz, ar provoca un război în loc să o descurajeze. Mass-media americană, care ar putea obiecta la o astfel de acțiune pripită, a fost de acord cu șarada, denaturând acțiunile Rusiei față de Ucraina și susținând provocările militare ale SUA și NATO în Marea Neagră și în Marea Baltică. Din nefericire, campania de propagandă neîncetată a fost eficientă, deoarece jumătate din publicul american este gata să trimită trupe americane pentru a "apăra" Ucraina.

Unii membri ai Congresului au hotărât deja să înțepe ursul rusesc, cerând ca trupele de luptă americane să fie staționate în Ucraina pentru a descuraja Moscova. Secretarul de stat Tony Blinken a avertizat recent Rusia "să nu facă o greșeală gravă" în privința Ucrainei. De ce? Poate pentru că Washingtonul a cheltuit 5 miliarde de dolari pentru a răsturna guvernul existent al Ucrainei în 2014, iar țara are acum un șef de stat evreu și atât economia, cât și guvernul său sunt în mare parte în mâinile oligarhilor evrei-israelieni. Aceasta este legătura obișnuită, iar apoi mai există și povestea lui Hunter Biden "se îmbogățește în Ucraina", care beneficiază de faptul că este ascunsă de status quo.

Dar China, care a ajuns recent în fruntea listei de inamici, este puțin mai greu de înțeles. China este un concurent global legitim, a cărui economie este acum estimată a fi mai mare decât cea a Statelor Unite, dar nu a sugerat niciodată în vreun fel că dorește un război. În plus, președintele Biden a declarat că SUA se "angajează" să apere Taiwanul dacă China încearcă să recâștige controlul asupra insulei. Dacă un astfel de conflict ar avea loc și SUA s-ar angaja într-un război convențional împotriva Beijingului, ar constata că chinezii au avantaje considerabile, deoarece ar lupta pe fronturi interne, în timp ce tehnologiile moderne de rachete hipersonice pe care le-ar desfășura ar putea devasta grupurile de luptă ale portavioanelor americane învechite. Președintele Statului Major al Forțelor Armate, generalul Mark Milley, a calificat noile rachete chineze drept "foarte îngrijorătoare" și "foarte aproape" de "momentul Sputnik", când Statele Unite, panicate, au accelerat cursa înarmării și a spațiului împotriva Uniunii Sovietice în 1957.

Nu trebuie să uităm că China este un partener comercial important al Statelor Unite, producând multe articole de consum care nu mai sunt fabricate în America. Beijingul deține, de asemenea, zeci de miliarde de dolari în obligațiuni ale Trezoreriei SUA. Dacă două țări ar avea motive întemeiate pentru a nu intra în război, acelea ar fi China și SUA, dar amenințările, în principal din partea Washingtonului, au fost aproape non-stop de când președintele Barack Obama și-a început orientarea spre Asia.

Inepția totală a diplomației americane contribuie, de asemenea, la sentimentul de amenințare. În mod logic, Washingtonul ar trebui să opună Rusia Chinei pentru a reduce orice risc de război între două mari puteri ostile, dar, în schimb, a ales să le antagonizeze pe amândouă. Ne întrebăm dacă europenii, sud-coreenii și japonezii vor urma SUA în marșul lor spre uitare. Unul dintre aspectele curioase ale știrilor de la Casa Albă, de la Pentagon și de la Foggy Bottom este ipocrizia de care dau dovadă. Să luăm, de exemplu, evaluarea generalului Milley despre gândirea de grup, spunând: "Suntem martorii uneia dintre cele mai mari schimbări de putere geostrategică globală pe care lumea a văzut-o vreodată. Ei [chinezii] ne provoacă în mod clar la nivel regional și aspirația lor este de a provoca Statele Unite la nivel global." Milley spune că China, în special, precum și Rusia și Iranul, nu pot dezvolta tehnologie militară și nu pot lua alte măsuri pentru a se apăra fără permisiunea Washingtonului. Absurditatea acestei poziții ar trebui să fie evidentă pentru toată lumea, dar se pare că nu este încă evidentă pentru cei aflați la putere la Washington.

Philip Giraldi

Philip M. Giraldi, Ph.D., este directorul executiv al Consiliului pentru Interesul Național, o fundație educațională 501(c)3 deductibilă fiscal (număr de identificare federală 52-1739023) care urmărește dezvoltarea unei politici externe americane în Orientul Mijlociu bazate mai mult pe interese. Site-ul web este councilforthenationalinterest.org, adresa este P.O. Box 2157, Purcellville VA 20134, iar adresa de e-mail este inform@cnionline.org.

(*) la 7 decembrie 1941, forțele navale aeriene japoneze au atacat baza navală americană de la Pearl Harbor.