Cui aparține lumea de fapt. Sa ne pregătim pentru un Armaghedon fără regrete!

Autor: Israël Shamir, analist geopolitic

Misterul războiului din Ucraina îi scapă încă lui Iulius Cezar. Cu toate acestea, tot mai multe detalii cruciale ies la iveală. Putin își arată cărțile, Lukașenko scurge documente, Zelensky discută și povestește...

Când a izbucnit războiul, Statele Unite tocmai își încheiaseră marea performanță: consolidarea puterii lor asupra întregii lumi civilizate. Nimeni în istorie nu a putut pretinde o astfel de faptă; nici Imperiul Roman de odinioară, nici Imperiul Britanic, nici Hitler sau Stalin; dar yankeii au reușit. Agenții și împuterniciții lor aleși au condus toate statele majore.

Anglia și Franța, Germania și Japonia au fost conduse de agenți americani. Poate că Germania și Japonia sunt încă ocupate de armata americană, dar chiar dacă Franța nu are trupe americane, ea este în continuare condusă de un agent american. Agentul american al Suediei a fost recent de acord să renunțe la prețioasa și profitabila neutralitate. Finlanda a renunțat la aprovizionarea inepuizabilă cu gaz și lemn ieftin din Rusia pentru a deveni un pion în sălbăticia din nordul îndepărtat. Acești agenți americani ar provoca suferințe oribile supușilor lor; ar distruge industrii, ar aduce foamete și epidemii în națiunile lor, doar pentru a urma bagheta magică din mâinile Washingtonului. Nicio țară nu este departe de o bază militară americană: da, ei controlează lumea.

Rusia și China au fost, de asemenea, subjugate: ele păstrează vestigii de independență, dar acceptă ordinele americane. Comunismul rusesc care a păstrat imensul stat rusesc în timpul războaielor mondiale a căzut în cele din urmă, iar regimurile neoliberale care au urmat au vândut sau au demolat tot ce a mai rămas în picioare. Rușii și-au ignorat propria securitate pentru că li s-a promis că NATO nu se va extinde niciodată spre est în fostele state sovietice, dar această promisiune nu a fost onorată. SUA și-au încălcat în mod deschis promisiunile, fără a permite Rusiei să se plângă. Putin, care are grijă relativ bine de poporul său și rămâne popular în rândul acestuia, a cerut ca NATO să se retragă până la granițele acordului din 1997. Aceștia au refuzat categoric să discute acest lucru; dar Putin a fost totuși reticent în a se confrunta cu supremația globală a SUA.

China a fost subjugată de comerț, deoarece i s-a permis să fabrice și să vândă bunuri ieftine, scăpând astfel de propria sărăcie. Președintele Xi s-a supus efectiv dorințelor Statelor Unite, dar își menține mai mult sau mai puțin iluzia independenței.

Marea planetă Pământ aparține practic Statelor Unite. Cu sute de baze militare și cu dolarul ca monedă universală, ce ți-ai putea dori mai mult? "Lumea este a voastră!" Americanii ar putea în sfârșit să se relaxeze și să se bucure de viața bună. Dar ei au fost întotdeauna prea lacomi, iar orgoliul i-a determinat să-și sacrifice propria proprietate. Atacând Rusia, ar putea foarte bine să pună capăt hegemoniei lor.

Ei au decis să-i dea o lecție rusului Putin. Pentru a face acest lucru, au folosit modelul Furtuna deșertului, pe care l-au pus în aplicare în 1992 împotriva lui Saddam Hussein în Irak. După cum probabil vă amintiți, ambasadorul american i-a spus lui Saddam că SUA nu se vor opune ca acesta să cucerească Kuweitul, un principat mic, dar bogat, care făcea parte din Irak până când britanicii l-au separat. Saddam a făcut exact acest lucru, doar pentru a descoperi că a fost catalogat drept noul Hitler. Statele Unite au atacat Irakul în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Operațiunea Furtuna deșertului; în acest proces au ucis aproximativ 40.000 de soldați și au provocat moartea a 200.000 de civili irakieni. În următorii zece ani, SUA au sângerat Irakul cu sancțiuni, l-au invadat de mai multe ori și, în cele din urmă, l-au spânzurat pe Saddam. În mod similar, l-au convins pe Putin că SUA nu vor interveni în Ucraina. A fost o capcană, iar el a căzut în ea.

Situația din Ucraina era îngrijorătoare de ceva timp și era deja explozivă. Actualul regim de la Kiev a fost instaurat după lovitura de stat din 2014, care a fost orchestrată de Victoria Nuland și de cenaclul ei de neoconservatori. Regimul a fost sprijinit cu generozitate de către SUA atât timp cât a rămas violent antirusesc. Au început prin a bombarda regiunea Donbass din estul Ucrainei, dominată etnic de ruși. Deși regimul de la Kiev a semnat acordurile de la Minsk, care promiteau un anumit grad de autonomie pentru Donbass, le-a călcat în picioare și a recunoscut mai târziu că a încheiat acordurile doar pentru a avea mai mult timp să se pregătească de război cu Rusia. Dar Putin nu a vrut să își trimită armata în luptă. Armata rusă a fost redusă; sisteme de armament costisitoare au fost distruse sau puse la păstrare. Putin a redus armata la o armată profesionistă destul de mică, pregătită pentru conflicte minore la periferie, bazându-se pe armele nucleare pe care le-a moștenit de la URSS, concepute pentru a se potrivi scenariilor apocaliptice. Tot restul - confruntările convenționale care au dominat secolul XX - a fost neglijat. În cele din urmă, încă convins că Statele Unite nu vor interveni, Putin a intrat în Ucraina pentru a impune pacea.

Experiența tristă din 22 iunie 1941 își lăsase amprenta asupra lui. Aceea a fost ziua în care Germania a invadat Rusia, în ciuda tratatului de pace dintre cele două țări. Stalin auzise de la spionii săi că atacul era iminent, dar nu a crezut; era sigur că era doar un zvon inamic. Prima lovitură a panzerelor germane a lovit zidurile Moscovei șase luni mai târziu. Putin nu a vrut să le facă ucrainenilor același cadou pe care Stalin îl făcuse lui Hitler. Să lovească primii! -era motto-ul lui Putin.

În câteva zile, armata rusă se afla deja la porțile Kievului. A fost rapid, scurt și decisiv. Imediat, la Istanbul, reprezentanții Rusiei și ai Ucrainei au redactat un acord diplomatic. Acordul a fost posibil datorită bunelor oficii ale oligarhului evreu rus Roman Abramovici, proprietarul clubului Chelsea, care dorea să evite sancțiunile. Oleg Tsarev, care a urmărit îndeaproape aceste evenimente (a fost candidat la președinția Ucrainei în 2014), a declarat că Abramovici i-a mituit pe liderii ucraineni pentru ca aceștia să accepte rapid acordul. Înțelegerea nu a fost rea pentru Ucraina: a trebuit să își reducă armata, să accepte neutralitatea permanentă și să fie de acord ca Donbass să fie returnat Rusiei. Acest lucru era rezonabil, având în vedere cei opt ani în care Donbassul fusese bombardat de armata ucraineană. Dar nu a fost să fie așa: Boris Johnson, prim-ministrul britanic, a sosit la Kiev și a supralicitat peste Abramovici. Ucraina a acceptat mai mult războiul. A fost o decizie populară în Ucraina: poporul a vrut război.

Cu câteva zile înainte de război, subiectul a fost abordat în cadrul popularului talk-show ucrainean al lui Savik Shuster. În mod surprinzător, aproape 90% din audiență a votat pentru război, în loc să voteze pentru respectarea acordurilor de la Minsk. SUA au insistat, de asemenea, asupra războiului. Au simțit că Putin a fost prins în capcana lor. Între timp, armata rusă începuse deja să se retragă din Kiev și din regiunea Harkov. Generalii ruși și-au adus armele grele pe teritoriul rusesc și s-au retras rapid. Retragerea a fost tactică - armata rusă din Ucraina era foarte mică, suficient pentru un raid fulgerător, dar nu pentru o ocupație prelungită. Dar a fost totuși un exercițiu umilitor.

Și mai rău, SUA și aliații săi ucraineni au pus în scenă o copie a "Timișoarei din 1989 în micul oraș București", cu cadavre scoase din morminte și morgi, pentru a da vina pe soldații ruși pentru atrocități. Timișoara este orașul românesc în care un masacru similar a fost organizat de CIA în 1989 pentru a-l detrona și executa rapid pe liderul de atunci, Nicolae Ceaușescu.

Pentru a duce un război mai lung, Rusia avea nevoie de mai mulți soldați, așa că a început mobilizarea. Mulți tineri (și nu atât de tineri) pro-occidentali au părăsit Rusia, în principal pentru fostele republici sovietice Georgia, Kazahstan etc. și pentru Israel, unde nu sunt necesare vize de intrare pentru ruși. Unii pro-occidentali au făcut o încercare de a se stabili în Europa, aspirând la statutul de refugiat (fuseseră încurajați și educați de emigranții din valurile anterioare). Această întreagă generație crescuse după căderea Uniunii Sovietice și fusese educată să creadă că Occidentul era minunat. Rusia este singura fostă republică sovietică care nu a cunoscut o recrudescență naționalistă; toate celelalte state sovietice au fost inspirate de propria nostalgie a naționalismului sau chiar (în cazul Ucrainei) influențate de neonaziști. În timp ce ucrainenii și georgienii sunt învățați la școală că sunt cei mai buni, rușii sunt învățați că nu sunt deosebit de minunați. Chiar și patriotismul obișnuit este greu de găsit în Rusia. Iubirea lor este pentru Occident; povestea de dragoste a mass-media cu America este o tendință universală și a funcționat și pentru Rusia.

Naționalismul rusesc a fost aproape complet eradicat în URSS, deși naționaliștii au avut una sau două reviste importante în ultimele zile ale Uniunii Sovietice. În anii 1970, naționaliștii ruși au încercat să se facă auziți, dar au fost apoi acuzați de antisemitism și au tăcut (poetul Stanislav Kunyaev povestește această ultimă luptă). Chiar și sub Putin, naționaliștii continuă să fie descurajați, deși evreii (care plecaseră în masă în Israel) au fost parțial înlocuiți de armeni. Doar ultimii ani ai domniei lui Stalin au fost destul de buni pentru naționaliștii ruși. Acesta este motivul pentru care nu a existat un răspuns pozitiv la mobilizare.

Personalitățile pro-occidentale au reușit să își însușească practic toate resursele culturale, iar pentru un creator nu mai avea de ales: dacă voia să fie publicat, dacă voia să pătrundă în industria cinematografică, trebuia să fie pro-occidental. Războiul din Ucraina a fost un lucru bun din acest punct de vedere. Cel puțin o parte din patriotismul rusesc a redevenit legitim, deși nu este încă starea de spirit dominantă. SUA au impus sancțiuni antirusești tuturor aliaților săi, permițând doar importurile pe care SUA le doreau pentru propriile scopuri. Chiar și tribunalul de la Haga a fost supus sancțiunilor americane (SUA au amenințat că vor ocupa Haga dacă judecătorii săi vor îndrăzni să investigheze masacrele din Vietnam și Afganistan comise de forțele americane). Ei au depus o plângere împotriva președintelui Putin sub acuzația total fictivă de răpire a copiilor ucraineni (aproximativ 150 de copii ucraineni au fost mutați de pe câmpul de luptă în tabere de vară, în timp ce de două ori mai mulți copii au fost luați de UE de la părinții lor). Deși nedreaptă, acuzația în sine a avut un impact pozitiv asupra dlui Putin: din acel moment, a înțeles că, dacă eșuează, se poate aștepta la soarta lui Saddam Hussein; ergo, nu poate eșua.

Războiul a devenit o bătălie de tranșee de stil vechi și fortificații grele. Singura bătălie majoră (după Marioupol) a fost bătălia pentru Bakhmout, un mic oraș de provincie. Un om puțin cunoscut, Evgheni Prigojin, va rămâne mereu în memorie. El a fost numit "bucătarul lui Putin" dintr-un motiv amuzant: deținea o afacere de catering care hrănea elevi din Moscova și Sankt Petersburg. Dar, în 2015, a devenit director și comandant al unei companii de mercenari, Grupul Wagner, iar soldații săi au avut un mare impact în Siria și apoi în Africa. Soldații săi au fost cei care l-au capturat pe Bakhmut după "tocătorul", așa cum au numit acea operațiune. Mii de soldați ucraineni au fost uciși acolo. Prigozhin este, de asemenea, un maestru al relațiilor publice. El este un critic nemilos al Ministerului Apărării, al Statului Major General, al generalilor și al ministrului apărării Șoigu. El îi acuză de lipsă de patriotism, de faptul că nu le pasă prea mult de soldații ruși. Singura excepție pe care a făcut-o a fost pentru vechile sale cunoștințe din campania din Siria, generalul "Armageddon" Sourovikine și generalul cu trei stele Mihail Mizintsev, care a comandat trupele în timpul reducerii Marioupolului. Fiul unui țăran din Vologda, Mizintsev era ofițerul rus de cel mai înalt rang aflat în prezent pe câmpul de luptă și era ministru adjunct al apărării. După mineriada de la Bakhmut, Mizintsev s-a retras din postul său de la Ministerul Apărării și a devenit comandantul secund al grupului.

De ce a permis Vladimir Putin o astfel de critică nemiloasă a Ministerului său al Apărării? Aparent, a vrut să găsească un echilibru. El amintește că armata irakiană a fost învinsă de Statele Unite cu ajutorul generalilor irakieni care au acceptat mita americană și și-au trădat țara și liderul. Grupul Wagner era asigurat împotriva unei mișcări similare a generalilor ruși.

Grupul Wagner este o armată bună, plină de soldați și ofițeri gata de luptă. Inițial, a avut problema de a rămâne fără muniție, dar acest lucru pare să se fi rezolvat. URSS a lăsat o moștenire bogată în arme și muniții; deși producția sa a fost oarecum slăbită, au îmbunătățit-o recent. După domnia dezastruoasă Gorbaciov-Elțîn, lucrurile trebuiau să fie reconectate, iar războiul din Ucraina i-a oferit dlui Putin șansa de a forța conexiunile. Da, este întotdeauna mai bine să eviți cu totul războiul, dar Putin stoarce lămâile NATO și le transformă în limonadă rusească. Da, rușii au fost suficient de naivi încât să creadă că SUA îi pot ajuta în loc să lupte cu ei. Au fost atât de proști? Dar a început cu mult timp în urmă, această fantezie rusească a unui Occident liber și frumos ca un paradis pe pământ și un model de perfecțiune democratică. Putin acceptase și el această paradigmă timp de mulți ani. Așa că războiul a fost bun în măsura în care a permis Rusiei să se reactiveze, să-și reactiveze armata și patriotismul.

După Bakhmut, armata rusă s-a așezat pe loc și a așteptat ofensiva ucraineană. Aceasta a început în urmă cu două săptămâni și, cu toate acestea, nu există încă o mare victorie. Dar cine știe? Nu este imposibil ca ucrainenii să obțină ceva, atâta timp cât rușii refuză să se mobilizeze și sunt reticenți în a-și pune economia pe picior de război. Se pare că domnul Putin a acceptat în sfârșit că războiul NATO nu se va încheia prea curând. El se gândește acum la strategii pe termen mult mai lung, deoarece acesta este, de asemenea, un moment de mare realiniere globală. Europa ar putea prospera cu resurse rusești ieftine; Rusia ar putea prospera prin vânzarea acestora. Dar atâta timp cât statele europene sunt încadrate de agenți americani, acest lucru nu se va întâmpla.

Recent, un expert foarte pro-occidental pe nume Serghei Karaganov a publicat un articol în care cerea un atac nuclear tactic împotriva NATO. Pe de altă parte, un strateg rus, patriot și chiar stalinist, Chichkine, și-a convins publicul să evite acest lucru, deoarece războiul tactic trebuie transformat în război nuclear strategic. Această discuție continuă în continuare. Dar se pare că marile personalități americane și europene nu se mai tem de războiul nuclear, nu după COVID-19 și mai ales după creșterea șocantă a costului vieții (datorită agendei verzi și distrugerii agriculturii europene). Cine ar vrea să trăiască în aceste condiții? Dacă puterea oligarhilor mondiali nu va fi frântă, suntem cu toții tentați să ne pregătim pentru Armageddon, fără regrete.