Un sofism periculos!

Sub titlul „Piața în care a cântat Shakira", avocatul și eseistul Florentin Țuca a publicat un text pe care îl văd ca pe o expresie a disperării unui om aflat în neputința de a concepe că legile se pot apăra și în altă parte decât în sălile de judecată.

Mesajul său este că dacă prin „legile justiției" promovate de Guvernul Ciucă-Predoiu, la ordinul oligarhiei europene care cere românilor cedarea totală și deplină a suveranității, adoptate de Parlament, validate de CCR și ratificate de Președintele Republicii, cu toții aflați sub același imperiu, Constituția României, și prin ea, identitatea națională a ordinii de drept românești, au fost ucise, atunci, lipsiți de refugiul nostru constituțional, nu mai avem ce invoca și unde ne adăposti, cuvântul „Constituție" urmând a mai fi folosit doar pentru a denumi piața unde acum câțiva ani a avut loc concertul cântăreței sud-americane Shakira - Piața Constituției.

Cum o asemenea ipoteză îl terifiază, asemenea ardeleanului care a văzut pentru prima oară girafa, domnul Țuca zice „așa ceva nu există!". „Să nu exagerăm! Constituția nu a fost formal abrogată și de aceea putem să continuăm a o invoca (în sălile de tribunal, se subînțelege) și mai avem ce apăra, chiar dacă obligația respectării ei nu ar mai fi decât una de prudență și diligență, iar nu una de rezultat". Cu alte cuvinte, mai suntem ținuți a ne strădui să apărăm legea noastră fundamentală și ordinea juridică stabilită de ea, chiar dacă nu mai este obligatoriu să și asigurăm aplicarea și respectarea ei. Nu este nici o problemă dacă acestea nu sunt respectate, dar nu este interzis nici să cerem respectarea lor. Când este voie, aplicăm Constituția; când nu este voie, o ignorăm. A ignora ceva, nu înseamnă că acel ceva nu există; și cât există mai avem speranța salvării.

Dacă asemenea argumente ar fi fost aduse de ministrul Cătălin Predoiu sau judecătoarea CCR Simina Tănăsescu, nu aș fi avut vreo tresărire. Trecând peste limitele puse de conștiința lor profesională (amândoi sunt juriști de calitate), aceștia și-au lăsat fără limite oportunismul politic, făcându-se că nu pricep gravitatea relativizării respectului pentru Constituție și încercând să ne convingă că „totul este bine în cea mai bună dintre lumi". Dar dl Țuca?! Acesta este „unul dintre ai noștri"! Nu doar un foarte bun jurist, ci și un gânditor lucid și o conștiință pusă în slujba adevărului și a cauzelor superioare.

Dacă dintre toți cei care au denunțat efectele dezastroase ale adoptării „legilor justiției" pentru identitatea națională a statului român, mergând până la dispariția acestuia ca stat-națiune, dl Țuca a înțeles să polemizeze nominal în special cu mine, este fără îndoială pentru că m-a perceput a fi „periculos" de credibil. Asta mă onorează.

În oglindă, dacă aleg să dau replică articolului dlui Țucă este tocmai pentru că autorul său constituie o voce care se vrea auzită nu doar în curie, ci și în agora, acolo unde are îndreptățita reputație de a fi de partea „băieților buni" împotriva „băieților răi". Când unul dintre „băieții buni" face cu ochiul complice „băieților răi" rătăcirea celor de bune intenții este maximă și, cum spune Evanghelia, această „rătăcire din urmă este mai rea decât cea dintâi".

Am citit textul dlui Florentin Țuca vu grijă. Raționamentul este seducător, dar... ne duce exact acolo unde autorul nu vrea (și pe bună dreptate) să ajungem: la inacțiune.

Admițând, prin ipoteză, că dl Țuca are dreptate, nu putem omite a constata că nu are soluție. Cum vom putea apăra o Constituție a cărei încălcare de către chiar judecătorii care au jurat să o apere nu mai este sancționată decât în împrejurări cu totul excepționale și ținând de resorturi subiective aproape imposibil de dovedit? Și dacă el nu are soluție, dreptate am eu.

Domnia sa zice că dacă suveranitatea și ordinea constituțională și statul românesc au murit, nu mai avem de ce lupta, căci mortul de la groapă nu se mai dezgroapă. Și asta este rău.

Dar dacă, pentru a nu cădea în depresie, ne îmbătăm cu gândul că nu au murit, „ci doar o țâr s-au hodinit", ce facem? Ne ducem și noi liniștiți la culcare. Și astfel ele vor muri în timpul somnului nostru.

Știu că dl Țuca este un luptător, cel puțin pe frontul dezbaterii de idei. De data aceasta, mă tem că luat de valul logicii sale, de regulă impecabilă, și pledând pentru cei care, sub aparența refuzului „înțelept" de a nu dramatiza situația, își ascund lașitatea, se plasează tocmai de partea celor care refuză lupta.

Disperat, întrucât înțelege ca și mine gravitatea situației, dl Țuca ne cere să nu disperăm, căci nu totul este pierdut, uitând că disperarea este un sentiment cu două efecte, diametral opuse, diferențiate în funcție de caracterul disperaților. Pentru cei cu caractere slabe, în special pentru lași, disperarea inhibă orice înclinație spre acțiune. Pentru cei cu caractere puternice disperarea mobilizează la reacții pe măsura faptelor care au determinat-o.

Chiar dacă azi, prin deciziile trădătoare luate la nivelul suprastructurii politice a României (Guvern, Parlament, CCR, Președintele Republicii, în ordine cronologică), totul este pierdut (fie și doar ipotetic pierdut), în speță, pierderea aceasta nu este neapărat și definitivă. Ea poate fi definitivă doar pentru cei sau din cauza celor care nu cred în realitatea sau în gravitatea ei, care o relativizează și minimalizează susținând că dracul nu este chiar negru, ci numai "negru deschis" (sic!).

Nu am avut totdeauna stat și suveranitate și Constituție. Ele au fost dobândite de noi (mai exact, de înaintașii noștri) prin luptă. Dacă cineva le-a ucis nu înseamnă că nu mai avem nimic de făcut. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să luăm lupta de la capăt. Să facem iarăși azi ceea ce alții au făcut în trecut.

Desigur, un stat pierdut nu mai poate fi apărat. În schimb, el trebuie și poate fi recuperat.

Iar dacă statul și suveranitatea și constituția nu sunt chiar moarte, ci numai muribunde sau numai amenințate cu moartea, acesta este un motiv pentru a lupta la fel de aprig ca și atunci când lupta ar fi luată cu totul de la capăt. Aici m-aș putea întâlni cu dl Țuca.

Marii preoți ai ordinii constituționale pot continua să omagieze și zei morți în templele date în grija lor, care sunt tribunalele. Constituția nu a fost formal abrogată. Ea se află într-un proces accelerat de golire de conținut; proces care a depășit deja punctul critic. În materie de drept pozitiv asasinatul nu trebuie să fie neapărat formal. Această lege fundamentală nudă mai poate fi invocată la bară, dar nu poate fi resuscitată decât pe baricade. Iată un adevăr pe care și cei mai devotați adepți ai dreptului pozitiv sunt chemați să îl înțeleagă.

Salvgardarea identității constituționale a statului, identitate care sintetizează în limbaj juridic identitatea culturală a națiunii, nu poate fi o obligație de mijloace, ci numai una de rezultat. Dacă întregul univers s-ar reduce la sala de judecată, tot adevărul s-ar găsi în raționamentul juridic și pădurea ordinii constituționale ar fi doar suma copacilor strânși între coperțile dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, am mai putea păstra unele speranțe. Nu este, însă, așa.

România se găsește azi în focul unui imens concurs geopolitic, iar identitatea sa constituțională, în lipsa căreia încetează să mai existe ca stat-națiune, este supusă unui uriaș și permanent test de stres. Ceea ce în alte condiții ar fi, poate, suportabil, în acest context este letal.

Chiar dacă vor mai fi și magistrați care vor respecta Constituția sau avocați care vor pleda cu patos în favoarea ei, ordinea constituțională nu mai există atunci când admitem că legea fundamentală poate fi, la urma urmei, un pic violată. Nu complet. Doar puțin. (sic!) Și asta în funcție de interese așa zis „europene" care nu mai au nimic în comun cu interesele românești.

Iată de ce continui a crede că nu supraevaluarea pericolului de moarte sau a fenomenului morții (clinice) în care se găsește națiunea română dăunează, ci subevaluarea lui.

Fără o asemenea concluzie și fără o chemare convingătoare la luptă, mă tem că tot raționamentul optimist al dlui Țuca rămâne doar un sofism păgubos și periculos. O spun cu toată simpatia și respectul pe care le port autorului. Și nu o fac de dragul polemicii, ci de dragul cauzei.

Adrian Severin