Poezia dură

Oamenii evaluează ceea ce trăiesc folosind diverse surse. Mass media sunt acum primele. De ce nu ar conta însă, de pildă, și învățăturile istoriei, ori ceea ce spun științele? Sau arta, teologia și filosofia? De ce nu s-ar lua experiențele - istorică, științifică, civică, politică, morală, artistică, reflexivă - ca teren al înțelegerii lumii, căci, peste toate, se rămâne om doar ca ființă întreagă?

Înțeleg arta ca un câmp al diversității. O artă constrânsă din exterior sau cu abdicări din interior, repetitivă sau epigonică mi se pare contradicție în termeni. Arta exprimă intuitiv, în desăvârșită libertate, noi sesizări ale datelor ultime ale vieții. Cum am spus în alt loc, „veritabilul necondiţionat, adevăratul moment fondator de unitate şi specificul cel mai profund al operei de artă, cerinţa ei specifică este veracitatea. /.../ în ea omul retrimis la sine experimentează lumea însăşi luându-se pe sine ca reper. Înţeleasă pe direcţia caracterului homocentric al operei de artă, o deviză caracteristică Margueritei Yourcenar - <doar în noi înşine, şi încă fără a spera şi a o crede prea mult, trebuie să aflăm cumpănirea> (Feux du solstice) - devine [...] o deschidere de perspectivă pentru înţelegerea artei". Așadar, nu lumea în sine contează în artă, ci experiența lumii. Nu lumea în indiferența ei, ci lumea trăită. Nu fragmentul, ci aceasta în întregul ei.Viața diverșilor oameni, cu diverse „încărcături" naturale, culturale și de orice altă natură, plasați în condițiile lumii, este ceea ce se cuvine să căutăm în artă. Când căutăm, ne asumăm inevitabil ceva în prealabil. În ceea ce mă privește, îmi asum trei repere, fiecare ancorat în istorie.

Primul a rezultat din frecventarea esteticilor anilor de studii, rămase însă și azi referințele majore. Este vorba de estetica lui Benedetto Croce, cu distincția între expresie și reprezentare și cu accentul pus pe expresie, concretul fiind viu, creativ, libertate, captabil intuitiv. Apoi, de cea a lui John Dewey, cu indicarea emergenței artei din experiențele concrete ale vieții, asigurând o gândire cu caracter intuitiv. Este vorba, apoi, de estetica lui Georg Lukacs, cu interpetarea artei ca reprezentare antropomofizantă a realității, după ce același a deschis interpretarea existențială - privirea artei ca expresie a „vieții (Leben)" într-o lume opacă și ca experiență a „înstrăinării". În sfârșit, este vorba de estetica lui Theodor W. Adorno, care a abordat arta înăuntrul crizei umanității, asumându-și că „a devenit de la sine înțeles că nimic din ceea ce privește arta nu este de la sine înțeles, nici în sine, nici în relația ei cu întregul, nici chiar în dreptul ei de a exista". Arta este, la rândul ei, prinsă în labirintul istoriei, ca apărare a umanității omului.

Sunt sensibilizat, asemenea multora, de schimbarea ce a avut loc din jurul lui 1968 încoace. Adică de trecerea de la privirea artei ca expresie creativă a propriei vieți, aflată pe calea realizării de sine, la convertirea ei în „poveste" a trăirii „subiective", înțeleasă adesea printr-o psihologie sumară. Schimbarea a fost bine sesizată și preluată ca semn al neputinței artei mai noi, pe marea ei suprafață, de a transgresa ceea ce este în jur și a recapta miezul trăit.

Iau în seamă, totodată, „noua netransparență" a vieții. Cum s-a spus, „orizontul viitorului s-a contracat, iar atmosfera timpului și politica s-au schimbat fundamental. Viitorul este ocupat cu date negative... Răspunsurile intelectualilor oglindesc, nu mai puțin decât cele ale politicienilor, perplexitatea". Mai mult, odată cu trecerea anilor, „netransparența" s-a agravat și a trecut în „confuzie". Este „confuzie" în triplul înțeles al „imbricării unor planuri ale vieții diferite, ale raționalităților divergente și ale realităților eterogene, într-o lume tehnologic și comunicativ globalizată", al „derutei (Verwirrung)", „ca urmare a unei supralicitări a capacităților cognitive de către necunoașterea inevitabilă, pe de o parte, și a unei supraoferte de cunoștințe contingente, pe de altă parte", și al „aducerii în dificultate (Verlegenheit)" a alternativelor. „Rezultatul este o confuzie plasată adânc pe toate planurile, de la persoane la organizații, până la societăți întregi". De această confuzie se suferă azi.

Observ însă că, în pofida „noilor zei" (banii, puterea, forța etc.), a vastei manipulări și condiționării conștiințelor, a complexității sporite, atunci când este reflexivă, literatura rămâne marea sondă înfiptă în realitate. De aceea, destui autori propun opere de artă la propriu pe solul noilor realități. Sub acest aspect, al exprimării profunde a istoriei trăite, i-am evocat pe D. R. Popescu și Michel Houellebecq, dintre prozatorii recenți și actuali.

Mă opresc aici la poezie. Plec de la considerarea poeziei drept expresie a sentimentului primordial al lumii. Heidegger spunea și mai mult - anume, că poezia numește zeii, iar filosofia se pune apoi pe lucru, explicitându-i. Adaug că o lume, precum cea în care suntem, își are poezia ei. Ceea ce nu înseamnă că poezia se identifică cu ceea ce este în jur sau că orizontul poeziei se reduce la ceea ce ea explorează.

Nu sunt istoric literar și nu-mi propun comparații pe scara istoriei literaturii, oricât de lămuritoare ar putea fi acestea. Dar pragul care îmi vine în minte este poezia târzie a lui Paul Celan, în care am găsit ceea ce filosofia demnă de nume nu poate să nu elogieze: privirea realității din unghiuri surprinzătoare, dincolo de conveniențe sau geometrii sau adecvări formale, în oarecum nuditatea ei, fie și plină de distorsiuni, asimetrii, răsturnări de sens. Sensibilitatea străpunge aparențele și convențiile și relativizează corelații, încât concilierea facilă nu are loc.

Mă concentrez, însă, asupra actualității noastre literare și examinez scriitori cu lărgime intelectuală și capacitate de a face convingătoare poezia noii situații a lumii. Ei se raportează la istoria trăită - lăsând în urmă poezia livrescă și cu atât mai mult pe cea de adolescenți dresați sau pe cea ludică ori convențională a turiștilor literari, abundente azi. Fiecare scrie o poezie directă - în înțelesul că ceea ce este trăit este suveran. Prelucrarea poetică este făcută cu profesionalism, refuzând ieftina pliere la realitate și literaturizarea de protocol. Evitarea convențiiilor este prelungită cu distanțarea de sofistica ce s-a infiltrat iarăși printre intelectuali, dar și de raportările la un absolut de circumstanță, în care unii cred că se salvează.

Prin asemenea distanțări, umanul este captat în ceea ce trăiește implacabil. Poezia surprinde acum realitatea unei lumi în care aspirațiile de ridicare peste împrejurări par înfrânte - o lume în care individul și specia, aspirația și realitatea, libertatea și înțelegerea, norma și acțiunea s-au rupt. Este o lume descompusă în lucruri ce se combină în fel și chip și nu se lasă adusă sub asumpțiile subiectului. Privirea pe care poezia o aruncă infirmă iluzii. Putem spune, într-un înțeles precis, că este dură. Firește, dură nu prin lovituri aplicate cuiva sau undeva, ci, poezie fiind, prin penetrarea fără rețineri a realității.

Duritatea este aici mai degrabă epistemică, luând cuvântul la origini. Poți surprinde viața actuală altfel? Când ceea ce-i rațional se instrumentalizează, când onoarea contează puțin, încât se sacrifică oameni spre a putea arăta cu degetul? Când libertatea se izbește de zidurile noilor birocrații? Când se vorbește de democrație, dar nu se mai consultă cetățenii? Când se dau avansați cei care fraudează și iau solidaritatea drept relicvă? Când improvizațiile contează mai mult decât faptele?

Din scrisul lui Eugen Uricaru, prozator prodigios, capabil să creeze universuri, reflexiv, am comentat altădată romanul Permafrost, în care se pun în relief artistic convingător personaje care nu știu ce să facă din „bolovanul radioactiv" al libertății, rămânându-le ca alternative doar înghețul sau mlaștina. În volumul de poeme Despre ce vorbim? găsim o reflecție dusă mai departe, pe alt plan - cel al încercării de schimbare a cursului evenimentelor: „când a vrut să zboare, înspăimântat, lațul, gâtul subțire, palpitând, l-a tăiat... cu reflecție poți folosi semințe mincinoase, fluieră încet și neîntrerupt". Viața este controlată de undeva, încât „fă-ți rost de cuști cu zăbrele, de colivii, pot fi din fier ruginit, aurii, argintii. Fă-le să cânte înăuntru, acesta ți-e harul". Oprirea mersului înainte îl atinge de fapt pe fiecare. „Cei mai mulți își târșie picioarele. Cu ei nu se mai poate face nimic sau, mai bine spus, poți face orice!" Libertatea are în spate puțină contribuție proprie. „Vă dăruim libertatea - ne-au spus. Și nimeni nu știa ce însemnă asta. Am fost fericiți, ne-am îmbătat de cîteva ori pe zi".

S-a ivit o lume în care sensul este puțin, dar contează prețul. Toate se nivelează. „Toate râurile ajung în mare". Până acolo, însă, nu este deloc lin, „fiara" nefiind absentă. „De fapt fiara era o haită ce fremăta de plăcere". Diavolul este ubicuu. „Ca să dai de el ajunge să formezi un număr la întâmplare. Va fi acolo deoarece știe că îl vei chema".

Ne trebuie însă mereu explicații. „Poate că dulapul din mijlocul camerei e un păcat mai vechi". Iar ceea ce vine după este doar luptă oarbă cu deznodământ înfricoșător. „Acum stăm și ne uităm unii la alții. Urmează/ Știm ce urmează, Un fel de bairam în care cei care vor muri primii /Vor fi mulțumiți că nu mai trebuie să vadă cum se va termina totul".

Administrarea de undeva copleșește. „Hai să-ți dăm de băut, cât poftești, până mori. O să te / Îngropăm cu alai, nu-ți face griji". Ca urmare, viața s-a schimbat complet: „Nu suntem mai fericiți, Dar suntem mai furioși....Trăim fără somn, așa Nu mai avem vise urâte". „Nu ne urâm, dar abia mai tragem pe nări același aer". Politica s-a degradat într-o reacție. „Băieții râd, pipăind ușor armamentul din dotare". Relațiile umane au căzut sub controlul forței. „Tătucă, ori dai banii, ori îți bate clopotul - au răcnit, cu vocile lor îngerești, în schimbare, de adolescenți". Culminația este că însăși țara s-a prăbușit. „Ca o găină fără cap se zbate, Țara mea". Nu este coerență. „În Piață cineva strigă, cuvântează - Nu neorocirea este cel mai rău lucru ce se poate întâmpla!ca să zic așa, nu e din cauza noastră, nu avem nici o vină! Nefericirea, ei, da asta Nenorocire".

Orizontul se pierde, dar „Cu toate acestea, pasagerii sunt în general mulțumiți". Este tot mai limpede că „Va fi un an strașnic, zise bărbatul, Trăgând cu putere în piept /Aerul rece pe cale să se aprindă și /Nici el nu credea ce spune". Acum „Doar miroase. Miroase îngrozitor, Dulceag și grețos. De parcă am fi murit cu toții, dintr-o dată, De multă vreme". Inclusiv cel care își dedică inima celorlalți spre a-i salva este alungat și i se cere pedepsirea sub privirea „Curții". Așa că, dincolo de convenții oarecum bucolice, despre ce vorbim?

Tema salvării revine în poeziile din volumul Locuri părăsite, care începe cu trecerea lui Isus prin viața de azi. O viață în care grija față de cel de aproape începe să fie străină. „Când dăruiești, rupi de la inimă, Cei care nu aveau de unde să rupă, Inima lor era de mult mâncată, veneau, se uitau cutremurați" de cel care arăta celor din jur altă cale. „Oameni din ce în ce mai indignați îi cer în scris arestarea. Nu doar atât, - arestarea și execuția! ", căci „nu poți să te porți pe Pământ ca în Ceruri". Se apelează la mulțime, căci „ochiul Curții" este pretutindeni și decide. „În noaptea asta îl înhățăm. E un uzurpator, un intrigant, un impostor, sucește mințile mulțimii. Mulțimea ne aparține".

În a doua parte, care dă și titlul volumului, soarta schimbării este tema, iar „locurile părăsite" o sintetizează. Deocamdată, „rătăcim liberi. Nu știm unde am vrea să ajungem, aproape am uitat de unde venim. Nenorocirea asta e foarte atrăgătoare". Se trăiește din plin mulțumirea cu ceea ce este. „Nu se poate mai bine! Acum putem vinde orice!... Noi ne vindem ieftin, pentru că ne-am plictisit să lucrăm pământul, să întreținem focul, să limpezim apa și, mai cu seamă să respirăm același aer". Vânzarea atinge și pervertește totul. Libertatea, bunăoară. „Vom fi liberi, iar atunci vom avea de vândut chiar libertatea noastră". Adevărul nu mai puțin. „Sunt mulți care spun că adevărul face bine. Că te eliberează. Poate. Dar nu la noi. Nouă, adevărul ni se pare neclar, poate chiar alunecos. Nimeni nu e încântat să îl spună în față. E greu de rostit și mult mai greu de ascutat, De înțeles, nici nu mai poate fi vorba". Pe scurt, suntem parte a istoriei, dar aceasta ne-a abandonat deocamdată împrejurărilor.

Unul dintre talentele cele mai viguroase ale generației sale, informat, exigent și laborios, Alexandru Petria, a coordonat recent cartea Ce facem cu România?, reconfirmând astfel o angajare cetățenească dintre cele mai proeminente în debusolarea de azi. Poeziile din volumul Înainte de venirea asteroidului încep constatând triumful superficialității - „contrariile te obosesc și plictisesc, odată o să te sprijini numai din tine pe tine și ești doar o mână de vânt", într-o lume în care „Isus face autostopul", „deșertul stă numai după ușă pentru fiecare", iar „moartea este reala întregire a familiei". A mai rămas doar „un reazem în tine însuți". Stranietatea s-a instalat temeinic: „Stăm față în față ca două case ale căror uși n-ajung să se sărute", iar decepția este cuprinzătoare: „cine să mai aibă încredere în cei care și-ar vinde și mamele?".

De aici rezultă consecințe. „Mergi pe treaba ta, lasă-i lui Dumnezeu treaba lui!". Mai mult, „<țara o să-ți fie recunoscătoare!> se zice. Nu se spune că morților le e de folosință recunoștința ca deșertului mașina de tuns iarba". A fi om devine preocupant, dar „omul rotund" este ceva ce ține de propagande, într-o situație în care „ținem hoții de trupuri la masă, le dăm apoi scobitori și grăpăm împreună cele mai jenante gânduri - suntem rotund mulțumiți".

Dintru început, nu ar trebui confundate lucrurile. „Te amăgești că o să scapi privind fără să vezi". În jur inși care „fumează grași de certitudini și-s orbi dincolo de aparențe. de fapt nici nu-s vinovați, imaginea publică mestecă omul pe care-l proiectează". Între timp, autosuficiența a învins: „străbunicii nu deranjează pe nimeni cu vreun reproș, nici noi nu le aruncăm vreo privire".

Multe interogații noi căpătă de acum sens. Întrebarea gravă este paradoxală: „cum să distrugi fericirea unuia, dacă stă în niște frunze? Frigul este atât de întunecat că oamenii nu se recunosc cu degetele pe arcadele obrajilor și nu-s inimi să se pipăie între ele". Cu concluzia ce se impune: „prima lecție de zbor e întâiul picior în fund, primul pumn zdravăn în gură, iar dacă te ridici și te scuturi și zici <asta e, altădată n-o să fiu mototol , o să pocnesc eu primul>, o să știi că puii de găină sunt făcuți pentru friptură".

Nu se întrevăd curând ieșiri. „Aveam o formă de rezistență prin fripturi și ecleruri, se credea, prin ciorbe rădăuțene și pizza, când democrația era o moluscă picurată cu răni vinete. am mâncat până am uitat să ne imaginăm cuvintele sau ne-au uitat ele; și nu ne-am dat seama că e gata". Iar „anotimpul nu-i de panseluțe, brebenei și artificii ejaculate în nori, e pe lovește ori crapă!".

În însăși succesiunea firească a generațiilor, a intervenit fractura. „Vremea-i de întristare, vremea-i cu trădări, vremea s-a înclinat atât spre dus că morții nu ne recunosc și le e rușine cu noi". La celălalt capăt al timpului, „copiii noștri sunt mai morți ca noi, să nu credeți că n-am aderență la tinerețe, problema e că sunt mai sperioși și arzător conformiști decât ne amintim că am fost". Lucrurile s-au degradat într-atât că venirea asteroidului face istorie.

Se înțelege, pot fi lecturi diverse ale volumelor amintite. Ele sunt astăzi integre luări de conștiință în fața lumii scindate, în care se rupe țesătura de altădată a sensului vieții.

Este o lume neașteptată, în care până și năzuința a obosit și s-a mutat deocamdată dincolo de un declin ce pare inexorabil. Dar acest declin și ceea ce a dus la el sunt, ca oricând, de adus din metafore în termeni și, desigur, de mai mult. În definitiv, oamenii au nevoie nu numai de viață, ci și să știe pentru ce trăiesc și cum pot și merită să trăiască. Termenii unei lumi diferite trebuie însă abia creați. La rândul ei, poezia poate fi aliat și provocare la un asemenea efort.

Andrei Marga