Ce este Paradoxul Sapient și de ce rămâne el unul dintre cele mai mari mistere ale evoluției umane

​Conceptul de „paradox sapient" este unul relativ nou, deși întrebarea s-a aflat de multă vreme pe buzele multor specialiști. A apărut în 1996, formulat fiind de către un arheolog britanic, Colin Renfrew. Iar Renfrew se întreba atunci, mai mult sau mai puțin retoric, de ce există o perioadă atât de mare de timp de la apariția omului și până la nașterea societății tehnologice de azi.

Și aici merită să subliniem câteva aspecte. Dacă ne luăm după ipotezele cu cea mai largă circulație, Homo sapiens a apărut acum circa 200.000 de ani, undeva în estul Africii. Alții spun că acum 300.000, în nord-vestul Continentului Negru. Ba unii mai entuziaști duc și mai departe în timp apariția speciei noastre, până acum vreo 400.000 - 500.000 de ani. Revin imediat asupra acestei idei.

Apoi, trebuia luat în calcul elementul „modernității", al unui comportament complex, al unei gândiri abstracte. Și aici există alte două concepte, care chipurile ar trebui să facă lumină. Vorbim odată de „omul anatomic modern", adică acel individ care capătă trăsăturile specifice speciei H. sapiens, și „omul intelectual modern", care apare odată cu zorii neoliticului, acum circa 12.000 de ani.

De fapt, zice autorul conceptului de „paradox sapient", abia atunci începe adevărata „revoluție culturală și tehnologică" a omenirii. Iar întrebarea sa era legată tocmai de perioada extrem de lungă de timp, aproape 200.000 de ani, de care Homo sapiens a avut nevoie pentru a face acest pas uriaș. Bun!

Paradigma evoluției omului, oricât ne-ar plăcea nouă să credem că este rezolvată și că face trimitere la o origine africană, nu este nici pe departe elucidată. Tot la 200.000 de ani avem așa ziși H. sapiens și în Israel, ba chiar și prin China la 120.000 de ani, cu mult înaintea așa zisei migrații „Out of Africa 2".

Cu tot respectul pentru cei care au definitiv speciile acelea din estul și nord-vestul Africii (Etiopia, respectiv Maroc) ca fiind Homo sapiens, vorbesc aici de Richard Leakey și J.-J. Hublin, trebuie luat în considerare că vorbim despre descoperiri extrem de controversate. În plus, acei indivizi par mai aproape de Homo erectus, din multe privințe, decât de Homo sapiens.

Am putea spune, și nu sunt puțini cei care au subliniat asta, că, mai degrabă, vorbim despre indivizi care ar putea duce evolutiv către Homo sapiens. Dar nici aici nu avem vreo garanție a continuității, căci nu poate dovedi nimeni că specimenele descoperite în cele două colțuri diametral opuse ale Africii nu reprezintă niște fundături genetice, niște comunități care au dispărut la un moment dat fără a lăsa urmași. Nu ar fi fost ceva neobișnuit.

Mai degrabă decât prin afinități de natură fenotipică, unele care nu pot fi dovada unei continuități pentru simplul motiv că resturile fosile asociate cu Homo sapiens mai vechi de 100.000 de ani sunt extrem de puține, o serie de ieșiri din Africa via Orient sunt incontestabile din punct de vedere al culturii materiale. Așa numitul „Complex Nubian", o cultură materială arhaică asociată cu Homo sapiens pe teritoriul Sudanului de acum circa 106.000 - 120.000 de ani, se regăsește sporadic în Orient la aceeași perioadă.

Da, dar acest complex coexistă cu altele care fie sunt clar asociate cu Homo sapiens, vezi musterianul levantin (cultură care nu se găsește decât în Orient și care te face să te întrebi de ce africanii și-ar fi pierdut brusc cultura, doar pentru a adopta una aproape identică cu cea a oamenilor de Neanderthal), fie nu se aseamănă cu nicio industrie paleolitică cunoscută. Pe scurt, nu avem nicio dovadă că acei indivizi au și făcut o trecere de succes sau că ar fi fost singurii de acolo.

Și aici revin la ideea de om anatomic modern. Cum faci deosebirea între speciile arhaice și acest individ de tip nou? Trăsăturile morfologice moderne nu apar mai devreme de 30.000 de ani la specia noastră. Indivizii mai vechi de această vârstă păstrează încă puternice trăsături atavice, le-aș putea spune chiar neanderthaloide, așa cum ar fi arcadele proeminente. Și asta în ciuda faptul că alte trăsături, vezi cazul cutiei craniene rotunjite, tind să apară cu mult mai devreme. Cazul indivizilor gracili din specia Homo sapiens, ca tipar definitoriu al speciei noastre, este contestat și el de indivizi neanderthalieni din ultima perioadă a existenței lor, care încep să aibă trăsături oarecum similare. De aici și ipoteza acum perimată că o specie ar fi evoluat din alta.

Mă rog, unii ar spune că „Omul anatomic modern" este cel care a părăsit Africa, zice-se, acum 60.000 de ani. Ca să nu insist prea mult, lucrurile sunt extrem de discutabile aici. Așa că trebui să ne orientăm, mai degrabă, spre comportamentul moderm.

Gândirea abstractă? Capacitatea de a crea artă (vezi cazul picturilor rupestre), de a folosi pigmenți naturali pentru a împodobi hainele sau propriul trup, folosirea obiectelor cu valoare simbolică și nu una utilitară, de a înhuma morții sau de a folosi alte tipuri de rituri funerare, de a folosi podoabe, de a vâna organizat, de a crea muzică, de a trăi în comunități în care indivizii suferinzi să primească îngrijire, de a dezvolta un limbaj complex? Toate aceste comportamente denotă clar un comportament și o gândire superioară.

Da, dar nu întâmplător le-am enumerat, căci toate cele expuse mai sus încep cu Omul de Neanderthal. Cele mai mari inovații culturale ale lui Homo sapiens, vezi cazul impresionantelor picturi rupestre din vestul Europei, a statuetelor paleolitice șamd, nu sunt vizibile decât după ce neanderthalienii dispar sau, cel puțin, aproape de momentul dispariției lor. Zorii paleoliticului superior, cu tot ceea ce înseamnă el, de la artă la microlitizare, încep acum circa 50.000 de ani în Orientul Mijlociu. 10.000 de ani mai târziu, neanderthalienii dispăruseră. Că unii dintre ei, mă refer la neanderthalieni, făcuseră deja primi pași spre așa numitul paleolitic superior este o ipoteză extrem de disputată. Și aici ajungem la o altă idee. Cea de la care pleacă, în fapt, ideea de paradox sapient. Ce anume l-a forțat pe om să inoveze?

Un exemplu extrem de grăitor este zona Gibraltarului. Ultimul fief neanderthalian. Existența acolo era oarecum ferită de vicisitudinile din nord sau de lipsurile din alte zone ale Eurasiei. Ei bine, acolo, cel puțin până la apariția lui Homo sapiens, nu se înregistrează nicio evoluție culturală. Pe durata a aproape 100.000 de ani de ocupație neanderthaliană, este aproape imposibil să deosebești armele și uneltele de acum 120 de milenii, față de cele de acum 37.000 de ani (ultima dată la care se prezumă că ar fi dispărut neanderthelienii din zonă. Nu 25.000 de ani, așa cum o arătaseră zeci de datări inițiale).

Și aici, fie că vrem, fie că nu, ne raportăm la o zicală neaoșă care spune că „nevoia îl învață pe om". E mai mult decât o idee, e un fapt. O ipoteză deosebit de interesantă lansată de un arheolog britanic care a săpat o viață în peșterile din Gibraltar, Clive Finlayson, spune că Europa a fost colonizată de Homo sapiens relativ târziu, chiar după Australia, tocmai pentru că acei indivizi au fost cumva împinși la periferiile continentului de către neanderthalieni.

Trăind în medii dure, acei indivizi au fost siliți să inoveze, să o facă mai rapid decât alții, și astfel se și explică de ce, într-un final, au reușit să se impună. E adevărat, e doar o ipoteză. Una care poate că nu va fi dovedită niciodată. Dar e un bun subiect de gândire.

Dacă privești evoluția umană, chiar de la începuturi, de acum circa 2,4 milioane de ani (odată cu apariția prezumptivului Homo habilis), și până azi, observi o situație bizară. Anume că pe aproape 99% din existența ei, umanitatea a trăit la nivel paleolitic (epoca veche a pietrei, dacă preferați acest termen). Sunt sute de mii de ani în care pare că nu se inventează nimic (în unele locuri chiar nu se inventează nimic, așa cum am subliniat deja). Apoi, dintr-o dată, are loc un veritabil boom. Apariția agriculturii dă startul unei evoluții fără precedent, una care continuă și azi.

O idee interesantă spunea că acele comunități paleolitice au fost incapabile de inovații majore pentru simplul fapt că nu exista o comunicare între ele. Că relațiile erau la nivel minimal, iar transmiterea informațiilor rareori avea loc. Ca în cazul unei comunități de babuini, în care dacă autorul unei invenții moare, invenția moare cu el.

Aici am însă niște observații. Se pot spune multe despre comunitățile de Homo sapiens din paleolitic, se poate specula mult, dar nu că nu interacționau puternic și că nu făceau schimb de informații. De fapt, tocmai asta să fi fost cheia supraviețuirii lor. Un exemplu loco, cel de la situl paleolitic de la Poiana Cireșului, aflat la periferia orașului Piatra Neamț. Acolo există obiecte de podoabă, realizate din melci perforați (la nivel calibrat de cca. 31.000 de ani), melci ce aparțin unei specii endemice zonei mediteraneene. La peste 800 de kilometri distanță.

Iar aici se poate specula iar. Că populația aceasta migra pe distanțe uriașe sezonier? Că, de fapt, era vorba de schimburi comerciale cu alte comunități din sudul Europei? Că era vorba chiar de schimb de oameni, pentru a preveni cosangvinarea? Ultimele două ipoteze mi se par cele mai plauzibile. Ideea care primează însă este ce a relațiilor interumane, a interacțiunii dintre diferitele comunități. Fapt care nu mai este atât de pregnant în cadrul comunităților neanderthaliene.

Mai degrabă, aș sublinia, apariția agriculturii a permis constituirea unor comunități mult mai mari decât cele paleolitice. Și un răgaz mult mai mare pentru gândire decât în cazul grupărilor de vânători-culegători. Despre surplusul de hrană, chiar dacă lipsit de diversitate, nici nu mai pomenesc. Ba chiar a permis o durată mai mare de viață.

Dar asta este o privire oarecum simplistă. De ce? Pentru că privind în detaliu paleoliticul, pașii premergători evoluției culturale și tehnologice de mai târziu sunt evidenți. Sunt rari, dar ei există. Să vă ofer un simplu exemplu. Când s-a inventat ceramica? Cei mai mulți ar spune că în neolitic. Fals! Ceramica a apărut în paleolitic. Doar că nu s-au făcut oale și ulcele din ea, ci doar statuete. Gândiți-vă ce ar fi însemnat pentru un vânător să călătorească după turma de reni, cu oala de lut după el! Nu, nu era practic. În Japonia și estul extrem al Asiei, spre exemplu, vasele de ceramică ajung și la 15.000 - 20.000 de ani. Acolo erau comunități de pescari, iar nevoia unei astfel de inovații i-a împins spre ea.

O altă ipoteză deosebit de interesantă vorbește despre o așa-numită „capcană a preistoriei". Iar asta face trimitere la numărul relativ mic de membri ai unei comunități (o astfel de comunitate se estimează că avea, în medie, între 30 și 50 de indivizi). Practic, capcana sus numită se referă la incapacitatea evoluției personale. Indivizilor nu le era permis să acceadă la prea multă putere.

Pe măsură ce au apărut grupurile sedentare, mai numeroase, ar fi apărut și primele organizații și primele personaje a căror autoritate nu se mai baza strict pe reputație (spre exemplu, cât de bun vânător este), ci pe abilitatea lor de a rezolva problemele absolut noi ale unei comunități, sau chiar de a coordona oamenii capabili să facă așa ceva. Iar asta ar fi permis nu doar emergența unor idei, ci și transmiterea fără precedent a informațiilor. Este vorba, oarecum cinic vorbind, despre putere politică în stare pură.

Evident, problematica paradoxului sapient este una extrem de complexă. De asta nici nu a fost rezolvată până în prezent. Pentru a încerca să o explici și să o înțelegi implică nenumărate domenii ale științei, de la arheologie până la neuroștiințe.

Rămân totuși câteva întrebări. Spre exemplu, aveau oamenii de acum 30.000 de ani aceleași capacități cognitive cu cele ale noastre? Cei mai mulți ar spune că da. Ba unii ar spune că acele capacități apăruseră chiar de acum 50.000 -60.000 de ani. Nivelul inteligenței umane al populațiilor gravettiene, spre exemplu, era similar cu cel al omului modern. Doar că gravettienii trăiau într-o altă lume, complet diferită de cea de azi. De ce s-a făcut așa de târziu pasul spre cultura și tehnologia modernă? Ei bine, răspunsul la această întrebare încă nu poate fi oferit pe de-a întregul. Ceea ce avem, și ceea ce am prezentat și eu aici, fragmentar, reprezintă doar crâmpeie dintr-un uriaș puzzle care încă așteaptă să fie completat.