102 ani de la asasinarea ultimului țar al Rusiei. Nicolae al II-lea, împușcat de viitorul lider al Ungariei

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov, născut pe 6 mai 1868, a fost ultimul împărat al Rusiei, domnind din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici, la ordinul lui Lenin, pe data de 17 iulie 1918, și a fost canonizat drept sfânt al Bisericii ortodoxe ruse.

Nicolae, ca fiul al Împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al Împărătesei Maria Feodorovna (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei), era nepotul Împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei pe linie paternă și al Regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei pe linie maternă și avea trei frați mai mici: Alexandru, George, Mihail și două surori mai mici: Xenia și Olga.

Pe data de 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său, Alexandru al II-lea, Nicolae a devenit Țarevici (moștenitor al tronului) iar tatăl său Țarul Alexandru al III-lea. Nicolae și alți membri ai familiei au asistat la acest eveniment în timpul șederii la Palatul de iarnă din Sankt Petersburg, însă din motive de securitate, noul Țar și familia sa s-au mutat la Palatul Gatchina, situat în afara orașului.

Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin, o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său nu a fost de acord cu o astfel de alianță, el sperând să perfecteze o căsătorie cu o prințesă din Casa de Orléans, pentru a întări proaspăta alianță cu Republica Franceză. Numai când se afla pe patul de moarte, temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, Alexandru al III-lea a fost de acord ca Nicolae să se căsătorească cu o prințesă din Germania.

Nicolae s-a urcat pe tron pe 1 noiembrie 1894, și la scurtă vreme după aceea s-a căsătorit cu Prințesa Alix (din acel moment înainte Împărăteasa Alexandra Feodorovna), cu care a avut cinci copii: Marile Ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Țareviciul Alexei. Titlul de Țar, derivat din titlul roman Cezar, ajuns în rusă prin bizantinul Kaisar, a fost abolit oficial în 1712 de Petru cel Mare, dar a fost folosit în mod neoficial de-a lungul domniei lui Nicolae.

Titlul său oficial era: Noi, Nicolae al Doilea, prin mila lui Dumnezeu, Împărat și Autocrat al Întregii Rusii, Țar al Moscovei, Kievului, Vladimirului, Novgorodului, Astrahanului, Poloniei, Siberiei, Crimeii, Georgiei, Stăpân al Pskovului, Mare Duce de Smolensk, Lituania, Volkinia, Podolia și Finlanda, Prinț de Estonia, Livonia, Curlanda și Semgalle, Samogiția, Bialostok, Karelia, Tver, Iugoria, Perm, Viatka, Bulgaria și al altor țări, Stăpân și Mare Duce al Novgorodului de Jos, Cernigov, Riazan, Poloțk, Rostov, Iaroslav, Belosero, Oudoria, Obdoria, Condia, Vitebsk și a toată Regiunea de Nord, Stăpân și Suveran al Ținutului Iveriei, Kartaliniei, Kabardinei și al Provinciilor Armenești, Suveran al Prinților Montani și Circasieni, Stăpân al Turkestanului, Duce de Schleswig, Holstein, Stormarn, Ditmarschen și Oldenburg, Prinț Moștenitor de Norvegia, și așa mai departe, și așa mai departe, și așa mai departe.

O problemă care complica mult viața familiei imperiale era chestiunea succesiunii. Alexandra i-a născut lui Nicolae patru fiice mai înainte ca să se nască fiul lor, Alexei, pe 12 august 1904. Tânărul moștenitor al tronului era bolnav de hemofilie, care pe la vremea aceea era practic netratabilă și ducea în mod invariabil la o moarte prematură. Datorită fragilității autocrației din acel timp, familia imperială a ales să nu divulge nimic în afara palatului starea sănătății lui Alexei.

Disperată, Alexandra a căutat ajutor pretutindeni; l-a găsit la un mistic, Grigori Rasputin. Se părea că Rasputin putea să-l ajute pe bolnav când acesta avea hemoragie internă, iar Alexandra a devenit din ce în ce mai dependentă de acest vraci și de sfaturile lui, pe care împărăteasa le accepta ca venind direct de la Dumnezeu.

Înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului în timpul Primului Război Mondial și incapacitatea armatei de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de noi greve și tulburări în iarna care a urmat. La sfârșitul „Revoluției din februarie" din 2 martie (stil vechi)/ 15 martie (stil nou) 1917 Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului, în favoarea fratelui lui, spunând: „Lăsăm moștenire succesiunea noastră fratelui nostru, Marele Duce Mihail Alexandrovici, și îi dăm binecuvântarea noastră la urcarea pe tron." Marele Duce Mihail a refuzat să accepte tronul și a abdicat a doua zi, și astfel trei secole de istorie a dinastiei Romanov s-au încheiat.

Guvernul Provizoriu a hotărât la început să-i țină pe Nicolae, Alexandra și pe copiii lor închiși în reședința imperială, Palatul Alexandru, apoi guvernul lui Alexandr Kerenski i-a mutat în Tobolsk, în Siberia, în august 1917, unde au rămas pe durata Revoluției din Octombrie, ca mai apoi să fie mutați de guvernul bolșevic într-un oraș controlat de Armata Roșie, Ecaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țareviciul Alexei grav bolnav, precum și câțiva servitori care îi însoțiseră, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev de un pluton de execuție bolșevic condus de Iacov Iurovski în noaptea de 16 iulie spre 17 iulie 1918

Execuția a fost grăbită de avansarea către Ecaterinburg a subunităților Legiunii Cehe în drumul lor de retragere din Rusia. Temându-se că Legiunea Cehă va cuceri orașul și-l vor elibera pe Nicolae, temnicerii lui bolșevici au hotărât lichidarea imediată a familiei imperiale. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și cu aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, mulți istorici văzând în aceasta o răzbunare pentru condamnarea la moarte a fratelui mai mare al liderului bolșevic, Alexandr Ulianov, în urma tentativei eșuate de asasinare a țarului Alexandru al III-lea în 1887.

Deoarece CEKA se temea ca soldații ruși nu vor trage asupra țarului lor, plutonul de execuție a fost format din soldați maghiari, printre ei aflându-se și viitorul lider comunist Imre Nagy.

Pe 4 august 2000, Nicolae și membrii apropiați ai familiei lui au fost canonizați drept sfinți de sinodul Bisericii ortodoxe ruse. Ei nu au fost denumiți „mucenici", atâta vreme cât moartea lor nu a fost un rezultat imediat legat de credința lor creștină; în schimb ei au fost canonizați drept „cuvioși (supuși pătimirii)". Ei erau deja venerați de unii membri ai bisericii ortodoxe ruse din afara Rusiei de câțiva ani înaintea canonizării.