O pledoarie pentru democrație pusă în perspectivă istorică

„Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum" - este poate cea mai importantă maximă a secolului trecut, secolul XX, și îi aparține, așa cum știe toată lumea, marelui om politic britanic Winston Churchill.

Winston Churchill, Franklin Delano Roosevelt, Chales de Gaule, Iosif Vissarionovici Stalin sunt pentru multă lume cei mai mari oameni politici ai secolului XX. Perioadele de mare cumpănă, cum a fost cel de-al doilea război mondial, dau oameni politici mari. Celor patru mari li se poate adăuga și Konrad Adenauer, înțeleptul lider german, fost primar al orașului Koln în perioada interbelică, cel care împreună cu Charles de Gaulle, au reușit să împace istoric Franța cu Germania. În condițiile în care până târziu, în 1970 să zicem, Germania nu a existat ca stat suveran, era o țară sub ocupație, armatele americane, britanice, franceze și ale URSS în nou inventata Republică Democrată Germană (1949-1989), împreună cu serviciile secrete ale celor patru ocupanți, împreună cu capitalul străin, dictau aproape totul în fostul Reich.

Celor patru mari care au câștigat războiul și au dictat pacea, li s-au adăugat, în epocă, de asemenea Hitler, Mussolini, Ion Antonescu, numit pe coperta unei cărți „cel de-al treilea om al Axei" și împăratul Japoniei, Hirohito. Ei s-au regăsit de partea rea a istoriei. Ei sunt cei învinși și reprezintă și astăzi partea neagră a istoriei, întunecată, a secolului trecut.

În 1989-1990, în România s-a așteptat să vină democrația. Dar asta nu s-a întâmplat. Ion Iliescu a adus la noi „comunismul cu față umană", pe care ar fi trebuit să îl implementeze după 1975, după cele două mandate ale lui Nicolae Ceaușescu. Nu a fost să fie. În primii cinci ani de putere ai lui Ceaușescu, cei mai buni ai săi, au fost activi la vârf Ion Gheorghe Maurer, Mircea Malița și alți lideri de anvergură. Ceușescu a rămas la putere, o putere din ce în ce mai dictatorială, încă trei mandate, socotite după ritmurile de alternanță ale democrației. Cu cele cel puțin cinci mandate ale lui Nicolae Ceaușescu, România a devenit o pușcărie sinistră, o dictatură fără egal în Europa, comparabilă și comparată cu cea din Corea de Nord asiatică.

După 1989, după revoluția-lovitură de stat în România, puterea a fost preluată în beneficiul lor, de Securitate și de statul profund, care îi înlăturaseră violent pe Nicolae Ceaușescu și pe al său supus partid comunist, care a fost scos, absurd, în afara legii. Cel puțin treizeci de ani Securitatea și statul profund au condus, au controlat țara fără să împartă puterea cu nimeni. Decât cu „factorul extern", din ce în ce mai prezent. Partidele, sindicatele, oamenii politici, reprezentanții poporului, massmedia nu au fost decât niște marionete, o curea de transmisie, „siguranțele", folosite la vedere și sacrificate fără milă când lucrurile o luau prea de tot razna. Câți oameni politici din 1990 mai activează și mai contează astăzi?

Dar și în țara noastră, după pandemie și vaccinuri care nu sunt vaccinuri și mai ales după confruntarea dintre Occident și Rusia prin războiul din Ucraina s-a întâmplat ceva enorm, ceva pe care nimeni nu îl prevăzuse și încă prea puțin analizat. Securitatea a început treptat să piardă puterea. S-a spart în „bisericuțe", în găști, care au început să se lupte între ele, antrenând și întreaga societate. Haosul și imprevizibilitatea politică de azi vin din această divizare a Securității, atotdominatoare până mai ieri. Nimeni nu mai poate face o predicție serioasă, ceața e prea deasă.

S-au compromis și sociologii, stăpânii sondajelor manipulate, media s-a decredibilizat aproape total. Aceste arme aflate în mâna sistemului securisto-oligarhic au devenit ineficiente.În acest moment România se confruntă cu o confuzie politică nemaivăzută de generațiile actuale. Dar astfel premisele pentru nașterea democrației există. E evident că actualul haos politic, asortat copios de incompetență și corupție, de trafic de influență, nu mai poate continua.

Dar dacă începând cu alegerile din acest an în România nu va fi democrație, vom avea o nouă dictatură. Serviciile secrete, oligarhii, statul profund, din care fac parte și înalții funcționari de stat intangibili, ar trebui să înțeleagă să lucreze și pentru poporul din care fac parte, să servească și nu să se „deservească". Ar trebui să apară câțiva oameni politici excepționali, providențiali. Poporul oropsit ar trebui să-și ia soarta în mâini.

Spre deosebire de Ucraina vecină, în România a existat o lungă perioadă democratică. A început odată cu marele patriot Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, a continuat cu marele om politic I. C. Brătianu, cu Eugeniu Caranda, însoțitorul său indefectibil, cu guvernările alternative liberale și conservatoare. Pe lângă „dinastia" Brătienilor (adevărata dinastie a României) - I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu, istoricul Gheorghe I. Brătianu - am avut și alți mari liberali care și-au servit cu talent și înțelepciune țara: C. A. Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, I. G. Duca și mulți alții. I-am avut de asemenea pe bravii noștri conservatori, Lascăr Catargiu, P. P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman și atâția alții, susținuți de marele ziarist Mihai Eminescu. Acestei perioade faste pentru țară i s-a pus capăt brutal prin moartea regelui Ferdinand, prin moartea lui Ionel Brătianu și a lui Vintilă Brătianu, toți asasinați după informații încă nu suficient documentate.

Confuzia și instabilitatea a început odată cu aducerea la putere a lui Carol al II-lea. Iuliu Maniu nu avea decât vocația opoziției învățată în imperiul austro-ungar, era un opozant și din poziția de prim ministru. Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania, România a trecut și ea în deceniul trei al secolului trecut printr-o perioadă foarte tulbure. După război, după mareșalul Ion Antonescu, a venit lunga și teribila perioadă a ocupației străine sovietice, comunismul și în ultimii 10-15 ani până în 1989 dictatura lui Ceaușescu iar după revoluția-lovitură de stat din 1989 am avut dictatura Securității mascată în democrație.

Ce se va întâmpla în următorii ani? Nimeni nu știe. Se va extinde războiul din Ucraina la toată Europa, conflictul va deveni un al treilea război mondial? Va supraviețui NATO după declararea înfrângerii în fața Rusiei din Ucraina? Dar Uniunea Europeană din care facem parte? Pe 6 august 2024 războiul din Ucraina a luat o turnură surprinzătoare. Ucraina a invadat Rusia în regiunea Kursk și atacă și în regiunea Belgorod. Belarus și-a masat trupele la granița cu Ucraina. De două săptămâni formidabila armată a Rusiei nu găsește un răspuns adecvat. Ucraina atacă și în profunzime Rusia, rețeaua electrică, aeroporuri și baze militare.

Rusia va contraataca foarte probabil pentru a liniști opinia publică internă azi șocată și va mai anexa încă patru regiuni din Ucraina pe lângă cele patru regiuni deja anexate: Donetsk, Lugansk, Zaporojie, Herson, Odessa, Mykolaiv, Dnepropetrovsk, Harkov, adică toată Novorusia, după Vladimir Putin. Folosirea armelor nucleare tactice e avută în vedere din ce în ce mai presant de către Rusia, atât în Ucraina dar și în câteva țări din Estul Europei. Dacă acest lucru se va întâmpla, Occidentul, NATO, SUA vor răspunde direct convențional (adică non-nuclear). Acesta este punctul de vedere al unui foarte important geopolitician, fost diplomat, indianul B. K. Bhadrakumar. India a fost și încă este o mare țară nealiniată. Ce va urma dacă această predicție înspăimântătoare se va adeveri e imposibil de anticipat.

România trăiește, că vrea sau că nu vrea, într-un context foarte larg de care inevitabil depinde. Decisive sunt și alegerile din noiembrie din SUA. America trece printr-o mare criză și e ruptă în două, aparent ireconciliabil. Orice s-ar întâmpla România nu va dispărea de pe hartă și nici nu se va împărți. A tot trecut prin perioade grele, unele foarte lungi. Să ne amintim doar de epoca fanariotă care a durat aproape 150 de ani. Dar dincolo de supraviețuirea României în granițele ei adevărate contează viața românilor care în acești ani este din ce în ce mai grea. Obiectul muncii politicienilor chiar acesta este, viața tuturor cetățenilor români, maghiari, romi, evrei, lipoveni, turci etc. Ortodicși, catolici, musulmani sau de celelalte confesiuni.

Ca să nu ajungem la dictatură din nou, suveraniștii, naționaliștii, patrioții ar trebui să se unească. Dacă nu vor reuși istoria îi va judeca aspru, după faptele lor. Orgoliile hipertrofice, ambițiile nerealiste ar trebui să dispară. „Unde-i unul nu-i putere / La nevoi și la durere / Unde-s doi puterea crește / Și dușmanul nu sporește!" Unirea face puterea.

Petru Romoșan