Libertate și demnitate

La lansarea unui ziar se cuvin, înainte de orice, felicitări celor care au făcut-o posibilă. Exprim urări sincere realizatorilor "Cotidianului de Hunedoara", de împlinire rapidă a ceea ce-și propun. Ei au din nou premise ca importantele tradiții de presă ale Orăștiei, ale acestor locuri din jurul Devei să fie duse mai departe.

Dar tocmai pentru că suntem la lansarea unei publicații promițătoare, nu putem să nu reflectăm la situația primejdioasă din aceste zile, care se simte pretutindeni. Se petrec fapte grave, ce pun pe gânduri.

În România avem, firește, satisfacția înaintării proiectului postbelic al industrializării într-o țară socotită multă vreme "eminamente agrară" și al împlinirii aspirației de după 1989 de integrare europeană și nord-atlantică. Acestea sunt înfăpturi istorice, încât greșesc cei care spun că nu s-ar fi făcut nimic de-a lungul deceniilor.

Ele oferă, firește, motive de încurajare. Bunăoară, încurajare să profităm de noua situație a țării făcând simțită prezenta întreprinzătorilor români nu doar acasă, ci în diferite țări ale Europei unite. Câți operează în alte țări? Încurajare să valorificăm libertatea pentru creație și să cultivăm inovația competitivă. Câte frământări de azi duc dincolo de banalitate și clișee ieftine și ajung la creație? Încurajare să instituim o democrație propriu-zisă, nu alt autoritarism. Încurajare să trecem, cum formula pătrunzătorul journalist, care este colegul dvs., Octavian Știreanu, "de la România controlată la România emancipate".

Oricare concetățean conștient știe cât de multe s-ar putea face în cadrul creat de cotitura din decembrie 1989, încât nu aș detalia aici. Mă opresc însă, la trei chestiuni stringente: ce poate face presa? Ce avem de făcut în România? Cum se poate elibera lumea de primejdiile actuale. Le iau pe rând.

În multe țări, o constatare este greu de contrazis: aceea că s-a produs o ruptură între misiunea originară a presei de a reprezenta interesul public și de a informa onest cetățenii și realitatea în care mass media au fost subordonate intereselor de grup. Ca urmare, multe societăți s-au umplut de propagandă, încât cititorul este copleșit și devine indiferent.

Or, nu putem să nu spunem că numai dacă este presă liberă și acurată democrația este posibilă. Unde presa este strivită de interese particulare democrația se stinge. De aceea, dacă vrem dezvoltare nu există altă cale decât să democratizăm, iar dacă vrem democratizare trebuie vegheat la libertate și integritate. Fără sferă publică nutrită de pluralism, cu parlament și presă de calitate, se bate pasul pe loc.

Se bate pasul pe loc și dacă în dezbateri nu se înțelege un fapt simplu. Anume că datele lumii sunt multe și diferite, mai ales astăzi, încât cu exemple se poate susține aproape orice. Numai că, așa cum spune o regulă a logicii, exemplele nu sunt automat argumente, iar chestiunea nu este de a găsi exemple, ci de a croi soluția scoaterii din necazuri.

Ce avem de făcut în România? Spus direct, s-au făcut multe, dar avem azi, poate înainte de orice, de promovat cooperarea forțelor creative și, în mod exact, demnitatea în relația dintre oameni și dintre instituții și ei. Din nefericire, spre deosebire de prevederile constituționale ale SUA, Franței, Spaniei și de legea fundamentală a Germaniei, în Constituția României demnitatea este luată doar ca valoare. Consecința practică o vedem zi de zi - ignorarea cetățenilor, până și a Parlamentului, în angajarea soartei țării și călcarea în picioare a demnității persoanelor.

Eu cred că trebuie accentuată statura de principiu juridic a demnității umane, pentru a o feri de dizolvare. Mai ales că în geneza modernității și, eo ipso, în funcționarea statului modern, din însăși demnitatea omului derivă libertățile și drepturile fundamentale.

Nu se poate cultiva demnitatea fără a restabili cetățeanul care suntem fiecare. Organizațiile și partidele sunt, cum știm, indispensabile democrației. Dar, la noi, partidele consacrate nu au reușit să ducă democratizarea dincoace de ceea ce era atins în 2000 și să fructifice poziția internațională a țării dobândită prin invitațiile din 1996-1999, de aderare la Uniunea Europeană și NATO. În destule privințe democrația și valorificarea poziției au fost, din păcate, desfigurate. Mai nou, partidele se dovedesc formatabile de inși și servicii secrete și s-au rupt de opinia cetățenilor. Dovadă este, între altele, faptul că puterea executivă a țării a fost aleasă abia de ceva peste o treime din electorat.

De aceea, urgența României este ieșirea din obsesiile de parvenire și stoarcere de resurse ale unor grupuri, spre vocea liberă a cetățenilor, ce rămâne temelia societății democratice. Ieșirea aceasta îl privește pe fiecare - din orice generație, profesie, ocupație și afinități politice - ca cetățean. Fiecare este de prețuit pentru capacitatea lui.

Crizele în care ne aflăm nu sunt oarecare și izbucnesc unde nu te aștepți. Analize ale unor istorici, economiști, juriști, sociologi, scriitori responsabili din țară au spus lucrurilor pe nume, în imagini zguduitoare . Deunăzi, fostul comisar UE din partea României, menționa că țara are cea mai mare extindere a sărăciei din uniune și că sărăcia lovește mai mult copiii decât maturii și se adâncește. Relatări oficiale spun că România trăiește cotidian pe datorie, încât guvernanții nu se mai întrec în măsuri de dezvoltare, ci în dobânzi favorabile la împrumuturi.

În mod tot mai clar, România a intrat în două cercuri vicioase. Pe de o parte, împovărarea cetățeanului român îl împinge la emigrare, iar emigrarea multora are ca efect mărirea poverilor pentru cei ce rămân, care sunt împinși și mai mult la emigrare. Pe de altă parte, capitalul investițional este sacrificat continuu, încât se apelează la capital extern care, firește, are pretențiile sale la taxe și dividente reduse, ceea ce afectează veniturile la buget și împiedică încă odată dezvoltarea.

Nu se poate ieși din dificultăți fără decidenți noi, calificați și devotați, capabili de rezolvări profunde. Așa cum arată acum scena politică, se vrea, însă, perpetuarea, prin alegeri comasate și făcute oricum, a celor care au dus România în situația de „stat mafiot", cum spunea un fost președinte, de „stat eșuat", cum spune actualul, oricum, de „stat avariat", cum se poate spune. Cu perpetuarea aceasta se riscă însă prelungirea stărilor nefaste cu o întinsă „înșelare de sine".

Spus fără ocolișuri, după două decenii de prăbușire în timp scurt fără precedent în istoria țării, cum ne spun istoricii, ar fi cazul ca în fața oricărui candidat la alegeri să se pună întrebări. A fost fruntaș profesional al generației sale? A urcat prin propriile puteri sau ca odraslă? A prezentat vreodată alte opinii decât cele ale șefilor? Știe prelucra crize existente sau trăiește din propagandă? A luat decizii păguboase democratizării? A dovedit capacitatea conceperii și organizării?

Altfel, compromisurile cu valoarea scăzută a decidenților vor avea efectele de azi. Și vor lăsa mai departe loc să se flateze cu realizări tocmai cei care s-au opus la timpul potrivit reformelor serioase.

Și România s-ar cuveni, ca în interesul propriu, să lase cale liberă unor candidați instruiți, propulsați de meritele personale și devotați. Ei există cu siguranță printre cetățenii ei. Doar astfel și țara noastră se poate despărți de înțelegerea capitalismului ca șansă de fraudă, a privatizării ca devalizare, a moralei ca ciocoism, a politicii externe ca excursie.

În fapt, nicio țară nu a ieșit la liman fără democratizare. Nu o pot scoate din crize inși nimeriți în funcții prin proptele și acționați din umbră. Incompetența nu se compensează cu învrăjbire, iar starea unei țări nu o pot normaliza amatorii, oricât de agresivi și vulgari. Numai dacă se ajunge la cetățeni România va ieși din crize.

A ajunge la cetățeni nu mai este de la sine înțeles în lumea scindată, plină de riscuri a acestor ani. Ca urmare, suntem nevoiți să ne întrebăm: cum s-a ajuns la conflicte tot mai multe și mai grave și, odată cu ele, la expansiunea urii și la a periclita conviețuirea și a relativiza viața?

Teza mea este că s-a ajuns aici pentru că în despărțirea de ideologia care a justificat socialismul răsăritean nu s-a mers destul de departe în a recunoaște libertatea și drepturile cetățeanului. Spus mai direct, s-a înlocuit simplismul unei ideologii, marxism-leninismul, care deriva viața societății din modul de producție, cu simplismul altei ideologii, neoliberalismul, care derivă societatea din competiția pe piață. În fapt, s-a rămas departe de ceea ce spunea Montesquieu - libertatea constă în a face ceea ce vrei, firește în cadrul legilor raționale și rațional adoptate.

Știm prea bine că operarea cu termenii filosofiei nu este nici ușoară, nici populară și adesea este doar eronată. Numai că realitățile istorice sunt generate de oameni cu vederile lor, încât oriunde ceea ce și cum se gândește este inevitabil spațiul opțiunilor ultime. De aceea, îmi permit să mă refer, acum, la inaugurarea unei publicații, la opțiunile prevalente astăzi, care au dus la crizele pe care le trăim, la suficiența ideologică, la noua „corectitudine politică", la încercări de a modifica sexul și natura oamenilor, la subminarea religiei, la proliferarea de fake news-uri.

La începutul erei postbelice, Karl Popper a propus interpretarea societății ca un câmp al luptei între libertate și autoritarism. El considera că doar așa se poate evita disoluția libertății și întoarcerea regimurilor totalitare, ale căror efecte tragice se cunosc. Lupta pentru libertate a devenit astfel sfântă, pe bună dreptate.

Această interpretare a fost convertită, însă, în ultimii ani, în axiomă a politicii internaționale, înlocuindu-se astfel cooperările existente. Deși tradiția democratică putea extrage din imensa ei arhivă soluții mult mai profunde! În definitiv, de ce nu ideea trecerii de la democrație ca tehnică de alegere a decidenților la democrație ca formă de viață, a lui John Dewey? De ce să nu se pună în fața lumii asemenea țintă nobilă?

Se poate indica lanțul de pași de la interpretarea amintită la starea lumii de azi. Adică la o lume conflictualizată, cu falii înăuntrul societăților, cu reideologizarea minților și cu inflație propagandistică. O lume în care destule democrații au luat practic calea autoritarismului, iar crizele sanitare și energetice lovesc din greu.

Libertatea persoanei rămâne esențială pentru o viață ce merită a fi trăită. Dar așa cum o tratează, neoliberalismul a transformat-o tacit în trăire egoistă, în descurcare cu orice mijloc, în privilegiu, după ce a refeudalizat instituții și a aservit chiar state unor dispoziții private. Și după ce a despărțit democrația de meritocrație - cu toate urmările păguboase. Popperismul și neoliberalismul pe care-l alimentează îmbrățișează libertatea ca valoare pentru care este de luptat, dar o pierd pe drum.

Nu se iese din această situație fără a lărgi orizontul. Să observăm că în ultimul secol luptele între unii și alții nu au rezolvat crizele. National-socialismul, sovietismul și, mai nou, neoliberalismul, diferite cu siguranță în substanță, ilustrează, totuși, "lupta între". Iar din istorie este de învățat.

Scurt și filosofic exprimat, este timpul trecerii de la "lupta între" la "lupta pentru o valoare". Numai așa se va putea evada din crizele ce se amplifică azi. Care este soluția? Teza mea este aici că a venit ora la care "lupta pentru libertate", ce rămâne naturală, este de prelungit cu cooperarea și, cu încă un pas înainte, cu "lupta pentru demnitate".

Pentru demnitatea fiecăruia care suntem, pentru demnitatea celui de lângă noi, a celuilalt în general, pentru demnitatea fiecărei comunități și a fiecărei națiuni. Este ora dezvoltării luptei pentru libertatea fiecăruia într-o luptă pentru demnitate.

Este timpul să se înțeleagă mai profund că a avea constituție liberală nu înseamnă încă libertăți cetățenești, că liberalismul nu este automat democratic, că simpla proclamare a democrației nu aduce respectul regulilor, că doar din organizare nu rezultă umanitatea în relații, că fără educație libertatea devine arbitrar. Că, pe scurt, "societatea organizată", fie și pe baza libertăților, nu este prin ea însăși "societatea valorilor civice". În fond, poate exista o "societate civilizată", adică una în care oamenii se raportează ca oameni unii la alții, care să nu fie și "societate decentă", adică una în care instituțiile se raportează cu respect la conștiința și voința oamenilor (Avishai Margalit,The Decent Society, 1996). Viața de zi cu zi o confirmă.

Este astfel și la noi timpul concentrării reflecțiilor asupra crizelor de azi și asupra abordărilor aduse la zi, ce au schimbat științele sociale. Îl amintesc aici doar pe cel socotit "cel mai important teoretician politic al secolului XX", John Rawls, care observa că "libertatea și egalitatea persoanelor" sunt de asumat, dar a venit timpul să explicăm "sensul acestora", căci cetățeanul a apărut ca "participant la cooperarea socială și, de aceea, ca ființă în vederea cooperării" (Justice as Fairness. A Restatement, 2001). Iar "principiul demnității", cu care începe de fapt liberalitatea propusă de mult prizatul John Stuart Mill, duce evident la a întregi libertatea cu demnitatea în orice acțiune.

Cu posibilitățile de comunicare aflate la dispoziție, cu forța de azi a mass media, cooperările, dar și lupta pentru demnitate sunt mai promițătoare. Și sunt, la orice analiză, veritabila ieșire din crizele lumii în care s-a ajuns. A le îmbrățișa și a face încât să câștige teren sunt imperative ale zilelor noastre. (Cuvânt la Deva, în 19 octombrie 2023, la lansarea ziarului "Cotidianul de Hunedoara").

Andrei Marga