21 de rubini: personajul ignorat

S-au făcut destule filme despre mizeria morală, păcatele şi tarele sufletului colectiv românesc din epoca postcomunistă. Majoritatea făcute de regizori cu instinct pentru direcţia de unde bate vântul ideologic al epocii, care s-au pliat pe aceste aşteptări pentru a culege laurii aprecierilor internaţionale. Moda ultimelor decenii a fost aceea de a exhiba urâtul, de a scormoni în gunoi. Cu cât mai adânc şi mai oribil, cu atât mai mare succesul la criticii de film aflaţi pe linia corectitudinii politice.

La prima vedere şi filmul momentului, „21 de rubini", se încadrează în acest şablon. Este un adevăr, însă unul parţial. Controversele din jurul acestui film şi perspectivele contradictorii sub care a fost receptat denotă că el şi-a atins scopul imediat şi imanent, acela de a provoca o largă dezbatere socială. Mesajul său nu ţine cont de nici un fel de criterii legate de „corectitudinea politică" sau de sensibilităţi de altă natură, ci pune în mod apăsat degetul pe ceea ce identifică a fi rana profundă a României: corupţia la toate nivelurile societăţii. Una care se întinde de la nivelul politicienilor locali la cel al liderilor de anvergură naţională şi până la reprezentanţii „Înaltelor Porţi" europeană sau americană, sau în Biserică, de la simpli preoţi de sat până la ierarhi.

Criticile la adresa filmului au curs din toate părţile şi din toate poziţiile, semn că a deranjat (trezit?) pe multă lume.

Pentru unii, mesajul principal ar fi un atac „progresist" la adresa Bisericii, datorită prezentării unor stări de lucruri dealtfel foarte plauzibile, precum şpăgi pentru admiterea la seminar, ierarhi corupţi, foşti colaboratori ai Securităţii sau robi ai patimilor joase ale lăcomiei trupeşti.

Alţii dimpotrivă, identifică focusul acestui film într-o naraţiune tezistă care se pliază pe propaganda rusă, antioccidentală, prin care se evidenţiază mai cu seamă corupţia în care nu mai e vorba de bani, ci de putere, de ascultarea necondiţionată solicitată din partea reprezentanţilor Occidentului. Acesta ar fi după ei principalul „scandal". Căci tema legată de Biserică ar fi oricum una „binecunoscută", şi deci un „alibi" de ordin secundar pentru a mima echidistanţa.

De mesajul acestui film se pot simţi cu siguranţă lezaţi şi homosexualii datorită luminii nefavorabile în care apare această orientare atât prin replicile evident depreciative, cu caracter „homofob", ale unor personaje, cât şi a scenei cu lesbiene din acel local de noapte, sau sărutul cu caracter de viol al personajului care simbolizează Uniunea Europeană la adresa personajului care simbolizează România. O metaforă care, desigur, se încadrează după unii şi la ce am spus mai sus, în capitolul propagandei pro-ruse.

Pentru alţi comentatori filmul e menit să ridice osanale şi să netezească drumul unei cariere politice pentru Laura Codruţa Kövesi, faimoasa procuroare anticorupţie, aflată acum în solda Uniunii Europene, căci personajul principal al filmului pare a fi practic o oglindă fidelă a acesteia. Cu atât mai mult, cu cât ar fi vorba aparent de un personaj cu trăsături pozitive.

Mulţi creştini ortodocşi au resimţit -şi probabil nu numai ei- aparenta absenţă a unei soluţii izbăvitoare din tot acest marasm moral la nivel colectiv, încadrând filmul tot în lunga serie a creaţiilor cu mesaj negativist care abundă din 1990 încoace. Sau au reclamat faptul că, deşi anumite elemente cu caracter soteriologic par a fi schiţate timid, cum ar fi intrarea într-o biserică fără credincioşi a personajului principal, procuroarea cu o carieră frântă, care a pierdut totul şi pe plan personal, ele sunt totuşi superficiale.

De la un regizor-preot (sau preot-regizor?) unii ar fi aşteptat poate mai multă profunzime mistică, în genul altor filme cu un puternic mesaj creştin ortodox, cum ar fi de pildă „Man of God" despre viaţa Sfântului Nectarie din Eghina. Trebuie însă observat că şi acest film aduce în prim plan o serie de scăderi umane, intrigi, caractere ignobile, invidii, ranchiuni şi sete de putere în rândurile ierarhiei ortodoxe, care de fapt au marcat destinul Sfântului Nectarie, prigonit pe nedrept chiar de ierarhia propriei Biserici. Atunci nu e şi acest film tot un „atac la adresa Bisericii", dacă o echivalăm doar cu ierarhia oficială? Desigur, dar se va spune că în centrul filmului stă de fapt sfinţenia mitropolitului fără scaun Nectarie, iubit în timpul vieţii doar de credincioşi sau de discipoli, dar dispreţuit de colegii din ierarhie.

Dar atunci, unde e prezentă sfinţenia în filmul „21 de rubini"? Ea este prezentă, pentru cine vrea să o găsească. E adevărat, doar sub forma unui personaj care nu poate fi altfel decât unul secundar. Şi nu doar în film, ci şi în tot contextul social al României postcomuniste: bătrânul părinte Alexie, marginalizat şi el de Biserica „oficială", din cauza trecutului său de fost deţinut „politic", consecinţă a orientării sale legionare din tinereţe. După părerea mea, acest personaj secundar, parţial ascuns în marele tablou cinematografic care ne este prezentat de regizor, parţial ignorat de comentatorii filmului (care nu îi atribuie importanţa cuvenită) reprezintă „cheia" înţelegerii mesajului acestuia. Voi reveni ceva mai încolo pe seama celui care e practic singurul personaj eminamente pozitiv din tot filmul.

În ceea ce priveşte prima categorie de reproşuri, săgeţile aruncate de film sunt mai degrabă echidistante, nepărtinitoare, la adresa corupţiei oriunde ar fi ea (nefiind scutite nici UE, dar nici Biserica), aparenta părtinire văzută de una sau alta din tabere datorându-se mai degrabă subiectivismului inerent al fiecăreia.

Nici legat de celelalte tipuri de opinii negative, rezervele nu se justifică. Personajul principal al filmului, procuroarea (al cărei frate intrase la seminar cu „pile" puse de părinţi şi care se sinucide atunci când conştientizează acest lucru) nu este nici pe departe acel personaj eminamente pozitiv precum îl văd unii. Au sesizat acest fapt şi comentatori din rândul preoţilor cu calităţi de „influencer" pe internet sau pe reţelele sociale, precum Mihai-Andrei Aldea (la a cărui recenzie nu pot decât să subscriu) sau Savatie Baştovoi.

Astfel, din punct de vedere creştin, procuroarea mânată de setea de dreptate o caută după criterii lumeşti, legaliste, care ţin poate chiar de idiosincrazii şi traume personale, ceea ce o face să fie înverşunată mai ales împotriva unor ierarhi vizaţi de ancheta ei. Dar e o justiţie fără Dumnezeu. Ea trăieşte într-un mod păcătos din punct de vedere creştin, e obsedată mai ales de propria carieră, în numele căreia „înghite" anumite condiţii sau situaţii delicate care practic constituie un angajament tacit (chiar dacă nu explicit) la a intra ea însăşi în marele joc al meta-corupţiei, din care este invitată să facă parte.

Pe de altă parte ea nu e nici un personaj eminamente negativ şi nu pot subscrie la eticheta de „cel mai corupt personaj al filmului" pe care i-o atribuie părintele Savatie, care şi-ar fi dorit se pare un personaj alb ca zăpada şi curat ca lacrima (acest fapt făcând filmul mai bun decât este acum?). Deşi, evident, nu asta a fost intenţia realizatorului filmului, ci de a o prezenta sub forma unui caracter complex, cu lumini şi umbre. Chiar dacă ea pe plan exterior nu schiţează nicio împotrivire (care i-ar fi putut periclita cariera) la adresa demonstraţiilor de putere din partea celor care deţineau pâinea şi cuţitul şi care prin definiţie ar fi situaţi „deasupra" corupţiei anchetabile, în forul ei interior nu consimte, ci merge înainte pe o linie iluzorie. Ce-o fi, o fi, speră ea într-un mod naiv, crezând că îşi va putea face treaba conform propriei conştiinţe.

Iar tocmai lipsa disponibilităţii de a juca după cum i-au cântat personajele sus-puse a fost în cele din urmă cauza prăbuşirii ei. Atât pe plan profesional, dar şi pe plan personal. Este umflată de jandarmi, dusă în arest, în condiţiile căruia îşi pierde şi copilul cu care era însărcinată de iubitul ei de care se despărţise pentru infidelitatea acestuia. La final, cu destinul frânt, găseşte însă drumul într-o biserică. E poate un punct de plecare, un reper, căci nu ni se spune dacă avem de-a face cu o convertire de genul Sfintei Maria Egipteanca.

Trebuie spus că filmul nu are o acţiune foarte dinamică, dar scopul său principal e acela de a prezenta tipologii, caractere şi simboluri, precum şi relaţiile dintre acestea care reies din dialoguri. Caracterul static e asumat voit, iar dialogurile sunt astfel construite încât capătă o doză maximă de plauzibilitate.

Personajele nu sunt întrutotul reale, ci doar se inspiră din acestea, tocmai datorită acestui deziderat, de a fi aduse în prim plan o serie de personaje-arhetip. Nu, procuroarea din film nu e sută la sută identică cu Laura Kövesi, deşi au unele elemente în comun. Nici fostul primar din sat, ajuns ulterior politician la un nivel mai înalt, ieşit din puşcărie convertit, cu fes pe cap şi învârtind şiragul de mătănii, nu e totuna cu Gigi Becali, deşi acesta ar fi putut servi parţial ca sursă de inspiraţie prin atitudinea sa post-puşcărie.

Nici Patriarhul din film nu e totuna cu Patriarhul Daniel, în primul rând pentru că Biserica nu se amestecă şi nu ia parte la marile decizii cu caracter politic. Dar în film, pentru a putea prezenta acele relaţii de care vorbeam, era nevoie de întâlniri şi de dialoguri. Iar aici portretul făcut e unul nuanţat. Rezervele Patriarhului faţă de numirea procurorului general sunt motivate, cum spuneam, de idiosincrazia procuroarei faţă de ierarhia coruptă a Bisericii, pe care o consideră responsabilă de sinuciderea fratelui ei. Dar asta e deja căutarea unei „răzbunări" sau „justiţii" cu caracter personal, ca în filmele americane. Desigur, Patriarhul e conştient de scăderile unora din subordonaţii săi, dar e preocupat de imaginea în ansamblu a Bisericii, de pe o poziţie de echilibru. La fel şi în relaţiile cu puterile lumeşti, naţionale sau internaţionale. El face anumite concesii pe seama Cezarului (campania de vaccinare) dar refuză orice ingerinţe ale politicului în afacerile strict bisericeşti. Cu alte cuvinte, nu e slugarnic şi reuşeşte să păstreze autonomia esenţială a Bisericii într-un context dificil, în ciuda presiunilor venite din toate părţile.

Există însă în film şi o aluzie explicită, poate singura, la un personaj cât se poate de real. E vorba de acea scenă antologică cu ospăţul pantagruelic oferit de un episcop unor politicieni de vârf. În ea vedem o caricatură, o satiră suprarealistă, iniţial pe un fundal de muzică bisericească, care avea să degenereze într-un bairam lăutăresc pe melodia „Radu mamii" (personajul spunând că acesta este numele său de botez), după care înlocuieşte acest nume cu cel monahal de „Sofroniu". Finalul scenei nu-l mai povestesc, căci cititorii fie l-au văzut deja, fie îl pot vedea oricând... dar e evident că această scenă, introdusă în film într-un mod oarecum artificial, este o „dedicaţie specială" la adresa episcopului Sofronie (Radu) Drincec al Oradei, adică nimeni altul decât superiorul ierarhic al lui Ciprian Mega, autorul filmului. Care, în diverse luări de poziţie publice, şi-a acuzat ierarhul de corupţie, de numiri de consilieri pe criterii preferenţiale, care nu ar ţine de valoare şi competenţă, ci de orientările lor sexuale. Filmul nu sugerează însă aşa ceva. Încât noi nu putem decât fie să credem că preotul Mega e la curent cu mai multe informaţii de „insider", care ar constitui un motiv suficient pentru a-l imortaliza pe episcop în acea secvenţă antologică din film (şi care e adevăratul motiv pentru care filmul a fost interzis la cinematografele din vestul României), fie îşi plăteşte nişte poliţe din pură ranchiună şi resentimente de ordin personal. Aici să creadă fiecare ce vrea...

Revenim la mesajul principal al filmului şi la faptul că unii acuză perspectiva sumbră, lipsită de speranţă, în care este prezentată societatea românească şi implicit Biserica ca parte a ei. Lucrurile nu stau însă chiar aşa, pentru că simbolurile redresării morale apar în mai multe locuri. E drept, nu e un mesaj amplu, catharthic, de triumf definitiv al binelui asupra răului şi a morţii, precum finalul filmului „Man of God", cu care am făcut o paralelă, ci sunt doar nişte germeni izolaţi, dar totuşi vizibili.

Fostul primar corupt şi trecut prin puşcărie, s-a întors totuşi acolo la credinţă. Iar protopopul satului, şi el corupt până în măduva oaselor, mai păstrează încă în sufletul său o licărire de lumină. Care iese în evidenţă cu putere în predica pe care acesta o rosteşte pe marginea gropii părintelui Alexie, fostul deţinut politic. E un mesaj asemenea lamentaţiei vameşului din Evanghelie, de recunoaştere sinceră a propriei păcătoşenii, dar şi a luminii de unde vine mântuirea. Ea vine, bineînţeles, numai de la Hristos, dar drumul către El, tot ce o fi având el bun în lăuntrul său păcătos de zdreanţă de om, l-a primit de la părintele Alexie, care „ştie încotro merge" odată cu trecerea în veşnicie. El însuşi nefiind sigur de soarta sa eternă, nădăjduind însă în milostivirea lui Dumnezeu.

Spuneam mai devreme că părintele Alexie, acest personaj care apare într-un soi de penumbră, atât în film, cât şi în comentariile la adresa acestuia, e singurul eminamante pozitiv, singurul reper moral dintre toate apariţiile.

El a fost un model atât pentru preotul satului în tinereţea sa, care însă mai apoi s-a lepădat de el (termenul corect politic fiind cel de „delimitat", datorită trecutului „extremist" al acestuia) ajungând ulterior acel protopop corupt (dar mai apoi pocăit?), cât şi pentru tânărul care aspira să intre la seminarul teologic, nefiind conştient de faptul că părinţii îi pregătesc admiterea cu ajutorul şpăgilor, cu pretextul că „toţi fac aşa". Atunci când află de aceste lucruri, tânărul devine dezamăgit şi totodată revoltat la adresa părinţilor săi. Atitudine pentru care părintele Alexie îl pune la punct, cerându-i să nu-şi mai judece părinţii (dealtfel el însuşi refuză să îl judece chiar şi pe acel episcop deconspirat a fi colaborat cu Securitatea). Îi spune tânărului că şi el are o parte de responsabilitate, căci a acceptat acel compromis aparent mărunt, de a face un semn de recunoaştere pe lucrarea scrisă.

Relevant este şi faptul că tânărul se sinucide abia după moartea părintelui Alexie, adică după ce l-a pierdut pe cel care era singurul său reper moral. Iată una din „cheile" filmului: cu părintele Alexie în viaţă, adică în prezenţa sa ca reper viu, tragedia ar fi fost cu siguranţă evitată. Dispariţia reperului moral, al simbolului sfinţeniei, are, după cum vedem, urmări fatale.

Deşi rolul părintelui Alexie este unul secundar, cred că se poate face observaţia că de fapt soluţia redresării gravitează în jurul său. E drept că filmul lui Ciprian Mega nu are profunzimi sau subtilităţi duhovniceşti, ci se mişcă la nivelul scăderilor şi al păcatelor materiale. Dar conştientizarea e prima treaptă către vindecare, chiar şi numai prin elemente disparate şi chiar dacă până la metanoia colectivă mai avem o cale lungă, poate chiar infinită... Dar preotul satului a ştiut să-şi manifeste pocăinţa, după cum, într-un fel sau altul, ar fi făcut-o şi tânărul seminarist dacă ar fi continuat să fie îndrumat de părintele său duhovnicesc Alexie. Orice greşeală îşi are leacul în mărturisire şi întotdeauna după cădere există şi o ridicare. Din păcate pentru el, tânărul nu a mai realizat acest lucru, pentru că şi-a pierdut prematur singurul reper pe care îl avea.

Am evidenţiat mai devreme că, deşi el făcuse puşcărie politică iar episcopul său colaborase cu Securitatea, părintele Alexie refuză să îl judece şi să dea apă la moară pe această temă presei de scandal. La una din televiziunile de ştiri s-a organizat chiar şi un talk-show (moment jucat dealtfel excelent de actorii în cauză, ca şi multe alte scene), aparent pentru înfierarea episcopului securist, dar care se transformă până la urmă într-un tribunal inchizitorial chiar la adresa celui chemat să depună mărturie împotriva acestuia.

Părintele Alexie, cu blândeţea care l-a caracterizat în permanenţă, refuză să facă jocul acestor scormonitori şi căutători de scandaluri mediatice. Ca urmare, invitaţii din platou, aflând cine este, se dezlănţuie în tirade pline de ură la adresa trecutului său legionar. S-au vituperat toate clişeele antilegionare: Că el ar fi intrat în închisoare exclusiv pe seama unor convingeri politice, nu pentru Hristos, că s-ar fi „convertit" abia în puşcărie, precum un tâlhar de duzină, că ar fi folosit arme, că ar fi împuşcat oameni, sau chiar dacă nu făcut-o, doctrina legionară în sine ar fi o armă teribilă, etc.

Scena în sine e foarte convingătoare. Izbucnirile de ură şi mânie la adresa sa sunt contrate de părintele Alexie printr-o seninătate serafică. El mărturiseşte simplu şi smerit că în puşcărie nu a întâlnit tâlhari, dar că a cunoscut mulţi oameni sfinţi. Iar la solicitarea intempestivă a acelui tribunal ad-hoc, care şi-a sucit acuzarea dinspre categoria securiştilor înspre cea a victimelor principale ale acestora, de a răspunde acuzaţiilor aruncate împotriva sa, părintele Alexie urmează modelul hristic. Nu se mai oboseşte să demonteze punct cu punct toate insinuările răutăcioase sau să aducă argumente în favoarea sa. Se poartă precum a făcut Hristos plimbat între Ana şi Caiafa. Precum a făcut-o El, părintele Alexie le spune noilor săi prigonitori din mass-media doar atât: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta". După care tace cu demnitate. Nu mai are nimic de adăugat pentru a se apăra în faţa unor insinuări perfide şi a clişeelor josnice azvârlite asupra sa. O demnitate pe care dealtfel o găsim şi la Sfântul Nectarie, şi el calomniat până peste poate în timpul vieţii sale.

Chiar dacă se pare că mai nimeni nu a făcut această observaţie, pentru că filmul se fereşte să o transmită explicit (dar ce film de valoare ar fi acela care dă întregul mesaj gata mestecat, mură în gură?), totuşi la modul simbolic e propusă o cale de redresare morală. Anume tot prin Biserică, către care se îndreaptă în final inclusiv procuroarea cu destinul frânt. Dar nu e vorba de Biserica cea coruptă, ci de cea adevărată, care şi-a regăsit reperele autentice.

Nu ştiu dacă autorul filmului a făcut-o în mod conştient sau nu, dar metanoia pe care o propune are la bază atitudinea corectă, „în duh şi adevăr", faţă de cei care au atins sfinţenia. Nici în cazul Sfântului Nectarie din Eghina, şi el prigonit în tot timpul vieţii, aceasta nu i-a fost recunoscută decât la decenii bune de la moartea sa. Încât şi în cazul României, canonizarea sfinţilor închisorilor, indiferent cât ar dura până atunci, e singura bază posibilă pentru o Biserică cu adevărat duhovnicească. Chiar dacă anul viitor, în 2025, se are în vedere canonizarea multora din cei care au trecut prin închisorile comuniste, mesajul filmului e unul explicit: această canonizare, adică recunoştere a sfinţeniei, nu ar trebui să se oprească în faţa prejudecăţilor sau intereselor politice sau ideologice. Adică pot exista şi legionari care au urcat în cele din urmă, prin viaţa lor în conformitate cu principiile Bisericii, până pe treapta sfinţeniei. Toţi „sfinţii închisorilor" care sunt vrednici de această denumire ar trebui aşadar canonizaţi, fără reticenţe sau calcule oportuniste.

Pentru a încheia, am văzut că portretul pe care filmul îl face Patriarhului este unul nuanţat, iar pentru mine personal, nuanţele negative sunt minore (pentru că implauzibile: Patriarhul nu are cum să interfereze cu factorii de decizie politici în numirile în funcţii importante). Portretul e mai degrabă unul echilibrat, cumpănit, care nu ia decizii importante sub presiune, indiferent din ce direcţie ar veni aceasta. Prin urmare, nici mesajul filmului nu e acela de a „pune presiune" pe factorii de decizie din Biserică pentru a-i canoniza inclusiv pe legionarii vrednici de asta, ci de a transmite sub formă artistică un mesaj care să fie priceput de cei în stare să priceapă şi să vadă dincolo de faţada corupţiei bisericeşti, care dealtfel e prezentată şi în filmul despre Sf. Nectarie. Să nu cădem pradă unei diversiuni, crezând că se vrea doar portretizarea unei realităţi negative, pe care de fapt nimeni de bună credinţă nu o poate contesta. Ci să înţelegem că şi un simplu preot, oricât de corupt ar fi fost în trecutul său, are o şansă de îndreptare şi pocăinţă. Ea nu vine însă pe filiera procuraturii, ci pe cea a modelului oferit de sfinţii închisorilor.

Cine vrea să vadă altceva în acest film, e liber să o facă. Iar dacă autorul lui nu a dorit explicit să transmită un asemenea mesaj (ci doar să facă o măruntă propagandă putinistă, cum insinuează unii), totuşi, i-a ieşit fără să vrea...

Odată cu lansarea filmului în lume, el devine o entitate autonomă, independentă de caracterul, preferinţele sau posibilele orientări ale realizatorului său. Să ne concentrăm aşadar pe mesajul transmis, pe ceea ce a ieşit în cele din urmă, iar nu pe posibilele intenţii iniţiale, despre care nu putem decât să speculăm în deşert.

Bogdan Munteanu