Tezaurul românesc la Moscova, un dosar fără final. Cum tergiversează ruşii restituirea aurului

Postat la: 28.07.2020 | Scris de: ZIUA NEWS

La 103 de ani la de plecarea ultimului tren cu comori româneşti la Moscova în contextul Primului Război Mondial, Bucureştiul încă aşteaptă restituirea în totalitate a aurului confiscat de bolşevici, dar şi a valorilor artistice şi arhivistice.

Moscova susţine mereu că vrea relaţii bune cu Bucureştiul, dar evită să facă paşi concreţi în acest sens, cum ar fi soluţionarea unor dosare spinoase. Unul dintre aceste dosare este legat de tezaurul românesc transferat la Moscova în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). „Retrocedarea Tezaurului românesc de către Moscova este testul de turnesol al sincerităţii ruseşti faţă de România", apreciază istoricul Larry Watts. Ori Rusia tergiversează acest dosar de un secol încoace, chiar şi în pofida angajamentelor internaţionale.

La 27 iulie 1917, în contextul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, un tren cu 24 de vagoane pline de valori ale Băncii Naţionale a României, precum şi ale altor instituţii, cum ar fi Academia Română, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Arhivele Naţionale ale României, Muzeul Naţional de Antichităţi, ministere, mănăstiri etc., lua calea Rusiei ţariste, singurul aliat aflat în vecinătatea României în acel an. Acesta era al doilea transport din tezaurul românesc transferat la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Un prim transport, de 17 vagoane, fusese trimis la Moscova în decembrie 1916. În faţa ofensivei germane, decidenţii români din acele vremuri au încercat să ţină la adăpost în Rusia 91,48 tone de aur fin, după cum menţionează Banca Naţională a României, dar şi valori artistice şi arhivistice inestimabile. Londra, un alt aliat, ar fi fost preferată ca loc de depozitare, dar nesiguranţa unei astfel de operaţiuni a dus către varianta convenabilă pe atunci Moscova, care garantase „securitatea transportului, securitatea depozitului, ca şi întoarcerea în România". Dacă cele două transporturi au ajuns în siguranţă la Kremlin, soarta lor rămâne un mister de atunci. În ianuarie 1918, la două luni de la preluarea puterii, Lenin şi bolşevicii săi au rupt relaţiile diplomatice cu România şi au confiscat comorile depuse la Moscova. „Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur şi de a-l preda poporului român", promitea Leon Troţki, declarându-l totodată intangibil pentru oligarhi, un termen aflat la latitudinea interpretărilor.

În timp ce promisiunea predării tezaurului în totalitate rămâne neonorată de 100 de ani încoace, securitatea depozitării acestuia prezintă îndoieli. De altfel, Moscova este suspectată că nu şi-a îndeplinit acest angajament. Ba dimpotrivă, că l-a încălcat în mod conştient. Unele voci susţin că bolşevicii au recurs inclusiv şi la aurul românesc pentru a-şi acoperi nevoia stringentă de lichidităţi din deceniul 1920-1930. Există informaţii că obiecte din aurul românesc transferat la Moscova au fost reperate în diverse ţări, din China până în Marea Britanie şi trecând prin Scandinavia.

Pusă în faţa onorării angajamentului de repatriere, Moscova a legat dosarul tezaurului fie de chestiunea Basarabiei, fie de aşa-zisele reparaţii de război pentru cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945). Iar cele două returnări făcute până acum au fost prezentate drept o dovadă de „mărinimie".

În realitate, Moscova a răspuns cu gesturi minime într-un context politic şi geopolitic mai larg şi a condiţionat deschiderea pe acest subiect de acceptarea unor interese proprii. Prima restituire parţială a avut loc în 1935, survenind la capătul unui an de tratative pentru restabilirea relaţiilor diplomatice, dar şi în contextul unei noi strategii de politică externă la Moscova, care arăta o oarecare deschidere faţă de Societatea Naţiunilor. Sovieticii nu au predat aur sau obiecte de valoare, ci dosare tematice şi bancnote care dispăruseră din circulaţie. Au dat însă o notă simbolistică returnării, predând osemintile lui Dimitrie Cantemir. Cea de-a doua restituire parţială a fost făcută în 1956, pe fondul primelor mişcări de contestare din lagărul socialist. Moscova a înapoiat atunci peste 39.000 de piese, printre care şi Tezaurul de la Pietroasa.

Însă de la destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, dosarul stagnează. La fel ca în cazul Uniunii Sovietice, Rusia, în calitate de succesoare, găseşte mereu căi de a evita o abordare concretă în cazul returnării aurului românesc. Ion Iliescu, primul preşedinte al României post-comuniste, s-a ales doar cu 12 bani de aur şi o comisie comună, ale cărei rezultate încă sunt aşteptate la 17 ani de înfiinţare, interval de timp în care au avut loc doar cinci sesiuni de lucru.

În esenţă, Rusia refuză repatrierea obiectelor străine intrate în posesia sa, chiar şi ilegal, deşi este obligată prin poziţia sa de membră a Consiliului Europei să-şi rezolve problemele cu celelalte state membre şi să le restituie tezaurul cultural şi documentele de arhivă.

În loc să furnizeze informaţii, Moscova impune proceduri greoaie, solicitând, de exemplu, ca experţi în politică externă şi în arhivistică să meargă în Rusia pentru a completa inventare de căutare a obiectelor înainte de a înainta o cerere în acest sens.

În acelaşi timp, Rusia păstrează aceste obiecte pentru a le folosi ca potenţiale monede de schimb în negocierile geopolitice, ţinându-le drept avantaje în diverse situaţii care necesită concesii şi atunci când alte forme de influenţă nu sunt posibile. Când a deschis dosarul Tezaurului, Ion Iliescu s-a trezit pe masă cu un pachet de 32 de proiecte economice şi comerciale, o propunere făcută în timp ce România aspira deja spre NATO şi Uniunea Europeană.

Ignorându-şi angajamentele în privinţa returnării patrimoniului străin, Rusia respinge practic posibilitatea altor ţări de a deţine propria istorie şi de a beneficia de pe urma ei.