Tainele din adâncurile "mării dintre munţi" din Moldova. Lucruri puţin ştiute despre barajul de la Bicaz

Barajul de la Bicaz, construit în anii ’50, îi oferă călătorului un punct la înălţime de unde poate admira în voie cum Ceahlăul se oglindeşte în luciul Lacului Izvorul Muntelui, dar reprezintă şi o adevărată lecţie de istorie, cu bune şi cu rele, colosul din beton fiind ridicat cu sacrificii uriaşe.

Colosul de beton armat ridicat pe râul Bistriţa, primul de acest gen din România şi cel care a scos din anonimat mica localitate de la poalele Ceahlăului, a devenit emblema oraşului Bicaz şi a judeţului Neamţ. De altfel, cei mai mulţi dintre turiştii care aleg să viziteze zona o fac atraşi fiind de mirificul locurilor creat odată cu apariţia „mării dintre munţi", aşa cum a fost denumită acumularea care încă este cea mai mare de pe râurile interioare ale României.

O vizită în interiorul barajului - pentru care trebuie aprobări speciale - dezvăluie „secrete" pe care nu mulţi le ştiu despre edificiul la care au muncit zeci de mii de oameni şi la care s-au folosit aproximativ 1.625.000 de metri cubi de beton. Iar odată intrat, pe măsură ce înaintezi în măruntaiele barajului, constaţi că ceea ce te aşteptai să fie un imens bloc de beton este, în realitate, un uriaş labirint de încăperi, galerii şi tuneluri.

Toate acestea au fost concepute pentru a găzdui aparatură pentru controlul parametrilor tehnici ai construcţiei. De menţionat că uriaşul de beton este supravegheat non-stop, spun ghizii. "Ceea ce se vede a însemnat zece ani de muncă, cu sacrificii, pentru că a fost nevoie de turnarea a peste un milion şi jumătate de metri cubi de beton, fără vreo fisură, astfel încât cursul Bistriţei să fie oprit", explică inginerul Ion Branişte, unul dintre cei care au lucrat la Hidroelectrica.

Pe măsură ce înaintezi sunt din ce în ce mai accentuate umezeala şi aerul rece, iar sentimentul de claustrofobie te însoţeşte la tot pasul. După zeci de metri prin galerii şi nenumărate scări urcate se ajunge în sala pompelor şi afli care-i rostul lor: „Funcţionează numai în cazuri extreme, când sunt infiltraţii, ceea ce nu-i cazul". N-au fost folosite niciodată. Urmează altă încăpere, alte pompe, care au menirea de a controla „preaplinul" barajului.

Muntele de beton este dotat şi cu două seismografe, despre unul, foarte performant, spunându-se că înregistrase, în 2009, cutremurul ce a declanşat tsunamiul devastator din Oceanul Pacific.

„Este adevărat. Acest seismograf este de o mare sensibilitate. Pe lângă mişcările tectonice, înregistrează şi trepidaţiile cauzate de fiecare maşină ce trece peste baraj. Proba de foc a fost trecută la cutremurul din 1977. La acea vreme, pe lângă aparatura clasică de supraveghere, se afla şi una capabilă să înregistreze cutremurele provocate de reaşezarea terenului de fundaţie sub efectul sarcinilor exercitate de construcţie, de apa lacului şi variaţiile nivelului acesteia. Oscilaţiile pe orizontală nu l-au clintit. Au fost înregistrate însă 0,02 milimetri deplasare în amonte şi o creştere nesemnificativă a infiltraţiilor de apă, ce au revenit la normal a doua zi", povesteşte unul dintre ghizi.

Istoria barajului de la Bicaz s-a scris în urmă cu 60 de ani, când cursul firesc al Bistriţei era închis. Începea formarea lacului de acumulare. Construcţia barajului de la Bicaz a mutilat destine - locuitorii Văii Muntelui au fost „deportaţi", deţinuţii au muncit în condiţii inumane şi au murit în accidente petrecute pe imensul şantier -, dar a consemnat şi numeroase premiere pentru România, de neconceput în acele vremuri.

Aici s-au şcolit viitorii hidroenergeticieni ai ţării, mai toţi tineri, unii abia ieşiţi de pe băncile facultăţilor, care aveau să pună în practică cele învăţate la Bicaz la majoritatea celorlalte baraje de pe râurile României.

Zămislirea colosului de beton de pe Bistriţa a început în anul 1950, iar după zece ani, la 1 iulie 1960, începea una dintre cele mai importante etape a ceea ce presupunea complexul hidroenergetic. „În ziua de 1 iulie, constructorii barajului şi alături de ei sutele de constructori şi oameni ai muncii de pe complexul nostru de lucrări, care s-au deplasat la baraj, au trăit emoţia unui mare eveniment - închiderea apelor Bistriţei.

Momentul petrecut la orele 19.21, când porţile grele ale vanelor de închidere au zăgăzuit apele Bistriţei, a fost primit cu aplauze şi urale de toţi cei prezenţi la această sărbătoare", aşa se consemna bilanţul unui deceniu de muncă în „Constructorul Hidrocentralei", ziarul şantierului. „Închiderea apelor Bistriţei a durat câteva secunde. La indicaţiile conducerii şantierului, după ce cu mult eroism şi curaj au curăţat locul peste care aveau să cadă vanele de închidere, sudorii au tăiat cablele sistemului hidraulic de coborâre şi vanele au închis golirile de fund ale barajului. Din ziua de 1 iulie, umplerea lacului a început şi câteva zile în şir mulţi constructori şi de la alte şantiere au continuat să vină la baraj, să privească creşterea apei."

Proiectul barajului a fost realizat de inginerul Dimitrie Leonida încă de când era student al Şcolii Politehnice din Charlottenburg, Berlin. „Bicazul e ca şi copilul meu. El s-a născut în 1908. Forma obiectul lucrării mele de diplomă la Şcoala Politehnică din Charlottenburg. Atunci am fixat şi locul unde se află azi barajul, locul unde s-a construit tunelul de aducţiune şi clădirea hidrocentralei. Pentru mine, lucrarea reprezintă ani de muncă, de cercetări şi studii şi o luptă uneori dramatică pentru înfăptuirea ei. Lucrarea aceasta putea fi realizată încă din 1927-1928, dar s-au pus toate piedicile imaginabile ca să nu se înfăptuiască. Eram numit visător, un om care nu trăieşte cu picioarele pe pământ", declara renumitul inginer la festivitatea de inaugurare a Hidrocentralei Stejaru, pe 30 decembrie 1960.

Lacul de acumulare Izvorul Muntelui, încadrat de Muntele Gicovanu şi de Obcina Horştei, este imposibil de ratat într-o vacanţă prin Neamţ. Defileul spectaculos, pădurile falnice ale Moldovei, pitorescul satelor răsfirate pe dealuri şi traseul şerpuitor al Cheilor Bicazului vă vor oferi o excursie de neuitat. De sus, de pe marginea barajului Bicaz, turistul se poate bucura de o privelişte impresionantă către Valea Bistriţei.

Pe malul drept, în apropierea impunătorului baraj, este amenajat un port turistic, de unde se pot face croaziere cu feribotul pe lac, pentru a vă bucura de vederea magnifică a masivului Ceahlău, pe malul vestic. În plus, se pot închiria bărci, şalupe şi hidrobiciclete. Pescarii îşi pot exploata din plin pasiunea lor, lacul fiind populat de numeroase specii: biban, scobar, plătică, păstrăv, moioagă.

Iar dacă vreţi să admiraţi măreţia cerului înstelat, puteţi poposi pentru o noapte sau chiar mai multe la hotelul plutitor sau la căsuţele din lemn de pe malul lacului.

Pentru un periplu pe la mănăstirile Neamţului, aflaţi că barajul Bicaz se află la 54 de kilometri de Mănăstirea Durău, la 71 de kilometri de Mănăstirea Văratec, la 73 de kilometri de Mănăstirea Secu, la 76 de kilometri de Mănăstirea Sihăstria, la 78 de kilometri de Mănăstirea Agapia şi la 82 de kilometri de Schitul Sihla. Tot aproape se află şi Cetatea Neamţ (78 de kilometri) şi Peştera Sf. Teodora (82 de kilometri).

Edificarea barajului a însemnat şi „deportarea" a peste 18.000 de oameni din arealul viitoarei acumulări, fiind strămutaţi pe dealurile din zonă sau în alte localităţi din Neamţ. Satele au rămas pe fundul lacului. De cum s-a petrecut această etapă din istoria barajului îşi amintea, cu ani în urmă, profesorul universitar George Alexandru Diacon, absolvent al Facultăţii de Construcţii din cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti. La 25 de ani, era cel mai tânăr şef de proiect din România la unul dintre cele mai mari şantiere din ţară de la acea vreme.

„Lacul de la Bicaz are 1.250.000 de metri cubi de apă. Dedesubt sunt sate de munteni încăpăţânaţi, de răzeşi, plutaşi. Se făceau şedinţe la care venea câte o jumătate din Guvern să-i convingă să se mute. Veneau câte şase sate, cu 12.000 de oameni. Ne spuneau că nu putem opri Bistriţa şi refuzau să plece. Atunci, mitropolitul Moldovei a dat ordin să plece întâi bisericile. Şi-au plecat în lume, pe jos, întâi bisericile şi după ele obştile. Numai credinţa i-a clintit pe răzeşi. Nu voiau pământ în Bărăgan, nu voiau nici la Neamţ, nici la Vaslui, nici la Huşi. Ziceau: «Acolo-i apă coclită, murim fără munţi». Şi care au putut, au urcat casele sus, deasupra apelor", rememora, pentru cotidianul „Monitorul de Neamţ", profesorul Alexandru Diacon.

De strămutaţi s-a ocupat o societate special înfiinţată: le-a făcut alte vetre de sat, le-a găsit alte localităţi unde să se mute şi le-a oferit sume mari de bani. Şi tot profesorul Diacon povestea: „Ştiţi cum se mutau? Aveau case din lemn. Le-au dezbrăcat de lut şi şi-au notat grindă cu grindă, după cum erau aşezate. Şi cuiele aveau număr pe ele. Le-au dus în noile lor vetre şi le-au aşezat, grinzi şi cuie, exact la fel. Era impresionant să-i vezi cum călătoreau cu casele după ei, în urma bisericilor şi a preoţilor. Numai credinţa i-a clintit. Au mutat şi morţii. Şi am văzut, ani după aceea, mergând pe un vaporaş, pe lac, unii care vorbeau: «Acuma trecem peste casa lu' Ţintă». Cine-o fi fost Ţintă?".

„Până-n ziua de azi mă întreb ce fel de încredere trebuie să fi avut oamenii aceia în noi, nişte băieţi de 25 de ani, să ne pună să facem ceva ce nu se ştia cum se face în România. Nu ne-au ales după vreun criteriu politic, nu conta că eram sau nu membri de partid, nu se uitau decât la ce ştiai. Iar noi aveam capetele pline de proiecte", mai spune profesorul Diacon.

El îşi amintea şi cum arăta Bicazul în anii '50, un sătuc la răscruce de drumuri, colbuit, cu o singură crâşmă mai răsărită, dar care a avut şansa să fie un „un pionier" al hidroenergeticii româneşti, graţie unui studiu făcut de profesorul-inginer Dimitrie Leonida.

Pe 1 noiembrie 1960, la punerea în funcţiune a Hidrocentralei de la Pângăraţi, acolo unde se produce energie electrică având la bază forţa apei adusă prin tunelul de aducţiune de la Bicaz, Leonida declara: „Ca vechi profesor trebuie să dau o notă muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor constructori care au înfăptuit hidrocentrala. Calificativul nu poate fi decât unul singur, pe care-l dau din toată inima: magna cum laude. Este nota pe care am obţinut-o şi eu pe diploma din 1908.

De aceea, în aceste clipe aduc din inimă mulţumiri şi le sunt recunoscător tuturor celor care au apreciat munca şi strădania mea şi mi-au făcut bucuria ca, la vârsta de aproape 80 de ani, să văd cu ochii mei înfăptuirea gândurilor mele". Marele inginer avea să mai trăiască încă cinci ani.

La Bicaz s-au excavat şi 3.500 de metri cubi pe zi. „Tot ce s-a făcut atunci s-a făcut cu aprobarea şi la propunerea unor puşti. Noi eram aceia", îşi amintea şi inginerul Sever Cerchez, alt pionier al hidroenergeticii din România. Tot ei erau aceia care au făcut tunelul de aducţiune, traversând muntele prin stâncă, excavaţia având 12 metri în diametru, rezultând unul cu dublă cămăşuială:

„Se lucra cu câte 100 de mineri odată, se intra cu pickhammer-ul, se căra materialul excavat întâi cu căruţa, cu cai de mină, orbi, apoi cu o mocăniţă cu lemne. Odată a luat rău curba de la Dodeni (n.r. - zonă din oraşul Bicaz) şi s-a dus de-a dreptul în Bistriţa. «Sabotaj!», s-a strigat. Era un cuvânt ca o dinamită la vremea aceea. Sunt două tuneluri diferite: unul ţine muntele, celălalt apa", spunea tot Alexandru Diacon.

„Era august 1955 şi lunecarea tot nu se oprise, vremea era secetoasă, iar noi, disperaţi. Am dat dispoziţie să se betoneze blocurile 24, 25 şi 26 şi am sprijinit muntele în baraj, exact pe dos decât scrie la carte. Şi stă bine şi acum", continua profesorul.