Război și pace - Война и миръ. Cât va rezista economia rusă?

Mărturisesc că nu am crezut niciodată că rușii vor ataca militar Ucraina. Încrederea oarbă în imposibilitatea acestui război se baza pe un unic, dar extrem de solid argument: economia rusă este mult prea modestă pentru a putea să facă față sancțiunilor occidentale, de mult anunțate, de altfel. Ba mai mult, economia rusă nu este deloc pregătită pentru a suporta un astfel de război!

Ignorând orice logică economică, Putin a decis să atace și și-a expus națiunea unui lung proces de destabilizare economică, care îl va face profund nepopular acasă și va afunda țara sa într-o criză comparabilă cu cea de la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90.

Inevitabil, punctul de plecare al oricărei analize despre această confruntare trebuie să fie istoria. Istoria recentă, ultimii 75 de ani. Căci confruntarea dintre Moscova și occidentali a început de mult. La 26 februarie 1949, Congresul american vota o lege intitulată „Control Export Act", prin care restricționa exportul de materiale și echipamente „strategice" către statele din blocul controlat de către URSS. Era răspunsul pe care America alesese să-l dea sovieticilor, după ce aceștia deciseseră să transforme statele est-europene în state comuniste, sateliți ai Kremlinului.

Prin actul respectiv, administrația de la Washington autoriza Biroul de Administrare a Exportului (Bureau of Export Administration) din cadrul Departamentului Comerțului să decidă limitări ale exporturilor americane, bazate pe trei motivații: securitatea națională, considerente de politică externă și deficitul de ofertă din piața internă.

Sovieticii au răspuns prin susținerea nord-coreenilor în războiul început în 1950, împotriva sud-coreenilor. Ca urmare, Washington-ul decide să strângă șurubul sancțiunilor economice și emite o nouă lege cunoscută sub denumirea „Battle Act", dar oficial denumită „Mutual Defense Assistance Control Act of 1951", prin care se interzice asistența acordată statelor care făceau afaceri cu Uniunea Sovietică. Practic, ca efect al acestei legii, Moscova nu mai avea deloc acces la produse strategice occidentale, inclusiv la țiței sau cereale. Un amănunt interesant este acela că zeci de ani sovieticii au crezut că presa americană numea respectiva lege „Battle Act" în sensul propriu, războinic, al cuvântului, dar, de fapt, denumirea venea de la inițiatorul legii, Laurie Calvin Battle, senator de Alabama.

Sancțiunile americane asupra sovieticilor nu și-au atins scopul în anii 50, pentru simplul motiv că aliații vest-europeni ai Washington-ului au presat pentru introducerea unor diverse excepții de la regula interzicerii afacerilor cu Moscova. Ba mai mult, americanii instituiseră restricții mai ușoare pentru statele satelite est-europene, în speranța că acestea vor reveni la democrație.

Sancțiunile au fost treptat îndulcite, mai ales ca efect al destinderii generalizate din anii 70, culminând cu permisiunea acordată fermierilor americani să vândă largi cantități de grâu către URSS în 1973, atunci când o secetă prelungită a distrus recoltele din colhoz-uri și sovhoz-uri.

Totul a durat până în 1979, adică până la invazia Afganistanului de către trupele sovietice. Noul președinte Ronald Reagan a inițiat și semnat, la apogeul războiului din Afganistan, în ianuarie 1983, directiva de securitate națională nr. 75 (National Security Decision Directive 75), prin care se instituia politica utilizării sancțiunilor economice pentru „slăbirea opțiunilor militare ale URSS". Restricțiile severe privind exportul de tehnologie pentru exploatarea gazului și țițeiului au determinat un conflict între americani și aliații lor (mai ales germanii) în cadrul „Coordinating Committee for Multilateral Export Controls" (COCOM).

Principalele produse interzise a se exporta în URSS erau: grânele, tehnologia și îngrășămintele chimice. Dar blocada grânelor din 1980-1981 i-a afectat mai degrabă pe fermierii americani decât pe sovietici. În schimb, blocada impusă asupra tehnologiei, mai ales asupra tehnologiei energetice, a adus numeroase prejudicii economiei sovietice, devenită dependentă de livrările către Europa de gaze și de țiței. Mai mult, blocada impusă livrărilor de echipamente necesare construcției gazoductului trans-siberian în 1981-1982 a întârziat cu câțiva ani buni construcția conductei Yamal, care să ducă în Germania prețiosul gaz din zăcământul Urengoy, ceea ce a cauzat probleme atât bugetului sovietic, dar și industriei chimice germane.

Istoria sancțiunilor s-a schimbat dramatic după 1990, atunci când administrația Clinton a început normalizarea comerțului cu Federația Rusă, normalizare culminând cu primirea Rusiei în Organiazația Mondială a Comerțului, în 2012. Atunci când americanii au adus în Congres dezbaterea asupra înlăturării amendamentului Jackson-Vanik din comerțul cu Rusia, s-a pus problema unui statut de regim permanent de relații comerciale normale cu Rusia (permanent normal trade relations - PNTR). Numai că, cu ocazia acelei dezbateri, în Congres au rezultat o serie de legi care impuneau sancțiuni economice împotriva persoanelor responsabile pentru acte de corupție și de violare a drepturilor omului; acea legislație s-a numit „Magnitsky Act", după numele unui auditor, Serghei Magnitsky, găsit mort în închisoarea Matrioșca Tishina, după ce acuzase mai mulți oficiali ruși de evaziune fiscală și furt.

Dar, mai mult decât să sancționeze Rusia prin blocarea unor exporturi către ea, administrația Reagan a declanșat un lung și dureros război economic împotriva URSS. S-a folosit America atunci de faptul că bugetul statului sovietic depindea într-o proporție covârșitoare de veniturile din vânzările de petrol și gaze. Se ajunsese acolo, deoarece sovieticii nu aveau acces la tehnologie occidentală, deci nu puteau să-și dezvolte alte ramuri ale economiei. Inclusiv industria de țiței și gaze era rudimentar dotată cu echipamente, suferind astfel de rentabilitate scăzută și de costuri mult prea mari. Dependența economiei sovietice de industria de petrol și gaze era perfect descrisă de faptul că orice buget al URSS începea să se construiască cu prognozarea prețului mediu al țițeiului calitatea Ural pentru anul respectiv.

Descris într-o singură frază, războiul economic care a dus la prăbușirea URSS este următorul: în ianuarie 1984, cotația Platts pentru țițeiul rusesc dus în Meditarana (Ural CIF Med) era 28,55dolari/baril. În ianuarie 1986, prețul a ajuns la 19,95 dolari/baril și a rămas sub 22 dolari/baril până la invazia Kuweit-ului, în august 1990.

Cum s-a ajuns acolo? Simplu: William Casey, pe atunci directorul CIA, a mers în Arabia Saudită și i-a promis regelui Fahd că firmele care erau principalii cumpărători (80%) ai țițeiului saudit (Exxon, Mobil, Texaco, și Chevron) vor plăti compensații pentru prețul scăzut al petrolului. Asta se petrecea în septembrie 1985. În doar cinci luni, până la sfârșit de ianuarie 1986, saudiții își crescuseră producția de cinci ori, de la 2 la 10 milioane de barili pe zi, ceea ce a prăbușit prețul global al petrolului. Sovieticii au pierdut 20 de miliarde de dolari, cam 7,5% din venitul național brut al țării. Iar datoria externă, până atunci scăzută, a urcat de la 30 la 50 de miliarde de dolari în următorii trei ani. În plus, URSS a intrat într-o lungă și grea recesiune, care i-a adus și dezagregarea și renunțarea la comunism.

Pentru a fi și mai explicit, iată, pe scurt, mecanismul războiului economic împotriva URSS: americanii și aliații lor au impus un regim sever de sancțiuni, interzicând exporturile către Moscova de tehnologie industrială, de produse agro-alimentare, precum și accesul la finanțări internaționale. Ca urmare, economia URSS a devenit dependentă de singura resursă internă de mare valoare: industria extractivă de petrol și gaze. La apogeul acestei dependențe, saudiții au provocat o ieftinire bruscă a țițeiului pe plan global, care a redus cu 7,5% venitul național brut sovietic, ceea ce a declanșat criza economică în imperiul roșu. Mai mult, forțați de lipsa de acces la tehnologii performante, sovieticii au construit o industrie prea puțin competitivă, ceea ce a provocat și catastrofa de la Cernobîl, din aprilie 1986.

Ei bine, tocmai această lecție o ignoră acum Vladimir Vladimirovici Putin. Până la urmă, economia celei de-a doua mari puteri militare a lumii este ceva mai mică decât cea germană, care înseamnă doar un sfert din economia întregii Uniuni Europene. Sau mai mare cu doar o treime decât cea a Franței.

Ca valoare nominală, Rusia este a 11-a cea mai mare economie a lumii, cu un PIB de 1.700 de miliarde de dolari (2021). În prețuri comparabile, însă, Rusia este a șasea cea mai mare economie a planetei, cu 4.320 miliarde de dolari (metodologia PPP). Să nu ne lăsăm furați de clasament, totuși: economia rusă este de cinci ori mai mică decât cea a marilor rivali americani. Și de mai bine de patru ori mai mică decât cea a Uniunii Europene. La nivel calitativ, economia rusă este modestă: a 55-a poziție globală ca PIB/locuitor, cu mai puțin de 30.000 dolari/locuitor, cu 3.000 de dolari mai puțin decât România (poziția 47 în lume). De asemenea, internaționalizarea economică a rușilor este la fel de modestă, țara lor fiind abia pe locul 14 pe lista exportatorilor la nivel global. (sursa: AICI)

Astăzi, Federația Rusă are, încă, o periculoasă dependență de sectorul petrol&gaze: 36% din veniturile bugetare și un total de 240,5 miliarde de dolari, jumătate din întregul export al rușilor, în valoare de 490 de miliarde de dolari. Plus faptul că jumătate din creșterea economiei de anul trecut (2,3 puncte procentuale din cele 4,3% totale) se datorează aceleiași industrii.

Rușii exportă 6,5 milioane de barili de țiței pe zi: 2,38 milioane în țările vest-europene, 2,205 milioane în statele asiatice și 0,42 milioane în statele est-europene și central-asiatice. Iar din cele 8,46 trilioane de picioare cubice de gaz natural, rușii exportă în Europa peste 6 trilioane, încă 1,46 trilioane către Europa de est și Caucaz și mai puțin de un trilion către Asia. Pe scurt, jumătate din exportul rusesc de țiței și trei sferturi din cel de gaz se face către Europa Occidentală. Asia, cu China cu tot, abia înghite 40% din exportul de țiței rusesc și doar 11% din cel de gaze.

Cu alte cuvinte, principala vulnerabilitate a rușilor este marea dependență de exporturile de țiței și gaze pe care le fac către Europa. O blocadă a acestor exporturi ar aduce colapsul economiei rusești în maxim 1 an.

Europa este, însă, puternic expusă în cazul unei înghețări a fluxurilor de gaze din Rusia, pentru că nu are cu ce să le înlocuiască, cel puțin pe termen scurt și, mai ales, la un preț suportabil. În plus, o prăbușire a prețului țițeiului nu mai este, astăzi, la fel de orientată către ruși ca acum 40 de ani, pentru simplul motiv că acum cel mai mare producător și exportator de țiței din lume este America. 7,9% din PIB-ul american (1,7 trilioane de dolari) sunt generate de către industria de petrol și gaze.

Este, deci, puțin probabil ca sancțiunile Vestului să țintească neutralizarea industriei de petrol și gaze rusești. Sau, dacă o vor face, lovitura va genera mai degrabă o boală cronică și mai puțin un episod acut. Este mult mai probabil ca europenii să își construiască alternative la hidrocarburile rusești în timp, în următorii ani. Dar vor plăti destul de mult pentru asta, într-un moment de sufocare a economiei sub apăsarea unei inflații oricum greu de controlat.

Blocada produselor agro-alimentare, care a funcționat bine în perioada sovietică, ar fi destul de puțin eficientă acum. Pentru că Rusia a devenit un mare producător agricol și a devenit net exportator de produse agro-alimentare, cu o valoare a exporturilor care a urcat dramatic de la 8,1 miliarde de dolari în 2010 la peste 30 de miliarde de dolari în 2020:

În anii 80, securitatea alimentară a Uniunii Sovietice depindea enorm de importurile alimentare din SUA, incluzând o medie de peste 10 milioane de tone de grâne importate. În 2019, americanii exportau produse agro-alimentare în valoare de mai puțin de 200 de milioane de dolari către Rusia, dintre care sub 17 milioane de dolari grâne. Între timp, Rusia a devenit al nouălea exportator mondial de produse alimentare. Este, așadar, un drum lung și complicat să lovești Rusia în zona alimentară.

Ceea ce rămâne, în primul rând, ca armă eficientă de sancționare a Moscovei este restricționarea accesului companiilor rusești la tehnologie. Gradul modest de înzestrare tehnologică a economiei rusești va rămâne un handicap pe care occidentalii îl pot specula. Inclusiv în industria de petrol și gaze, rușii sunt încă dependenți de echipamente și tehnologii vestice. Singura întrebare care se pune aici este cât de mult este China dispusă să își sacrifice relațiile comerciale cu occidentalii pentru a exporta tehnologie în Rusia. Se pare că, totuși, chinezii au încă o reticență față de Moscova și preferă o abordare echilibrată.

Și ajungem, astfel, la un alt fel de război economic împotriva lui Putin: cel bazat pe accesul la bani. Excluderea băncilor rusești din circuitul bancar occidental, precum și interzicerea finanțării datoriei publice a Rusiei pot reprezenta arme puternice, dar tot pe termen lung.

În 1991, datoria externă a Moscovei nu depășea 70 de miliarde de dolari, dar era o mare vulnerabilitate. Astăzi, Rusia este relativ slab îndatorată, ca urmare a restructurării datoriilor și a reducerii lor după sancțiunile occidentale din 2014. Ca pondere a datoriei publice în PIB, Rusia este un campion în Europa, cu doar 17,7%, de cinci ori mai puțin decât gradul mediu de îndatorare din Uniunea Europeană. Cu toate acestea, Rusia se împrumută la niveluri-record: 13,72% pentru obligațiunile pe 10 ani, la termen lung, de mai bine de două ori mai mult decât cea mai scump finanțată țară din UE (România- 5,64%).

Pentru a înțelege cât de mult poate Federația Rusă să reziste embargoului financiar din partea Vestului trebuie să avem în vedere câțiva factori. În primul rând cât de mare este rezerva internațională a țării: 630 de miliarde de dolari în ianuarie 2022, a patra cea mai mare rezervă din lume. În al doilea rând, contează structura rezervei rusești: 123 de miliarde de dolari, adică a cincea parte a rezervei este în aur, iar încă 20% în moneda chinezească. 23 de miliarde de dolari sunt drepturi speciale de tragere și aproape 6 miliarde de dolari poziția rusă în FMI. Mai mult, exporturile rusești către China au devenit majoritar efectuate în euro, dolarul pierzând teren. Deci, practic, Moscova trebuie să înceapă să cheltuie din această imensă rezervă pentru a-și susține economia. Dar asta înseamnă că sancțiunile financiare vor răni Rusia, dar nu o vor face ca mâine să dea înapoi. Așadar, și aici vorbim de un război pe termen lung.

În fine, ultima opțiune, „nucleara" din mâinile Vestului, rămâne deconectarea Rusiei de la sistemul internațional de tranzacționare SWIFT. Acesta ar provoca daune semnificative economiei, pentru că ar exclude Rusia de la exporturile făcute în monede occidentale. Dar ar răni extrem de dureros și multe bănci europene, motiv pentru care unele state europene nici nu vor să audă de o asemenea sancțiune.

În concluzie, cheia acestui război stă în capacitatea rușilor de a supraviețui sancțiunilor occidentale. Din acest punct de vedere, nu există arme-minune, care să acționeze imediat: orice sancțiune are consecințe și asupra economiilor europene și americană. Mai mult, nicio sancțiune nu va îngenunchea Moscova într-un timp scurt. Ele vor afecta economia rusă pe termen mediu și lung, vor reduce puterea de cumpărare a rușilor și vor duce la contestarea lui Putin de către majoritatea populației. Dar o vor face în timp, nu imediat.

În fine, factorul esențial în succesul sancțiunilor occidentale se numește China. Dacă China va decide să ignore aceste sancțiuni, ea însăși fiind subiectul unor pedepse aplicate de occidentali, Putin va putea să reziste ani de zile până la o recesiune suficient de severă. Mai mult, împingerea Rusiei în brațele Chinei va afecta pe termen foarte lung poziția Americii și a Europei în ansamblul comerțului global.

Sancțiunile au lovit puternic Iranul (deconcetat de la sistemul SWIFT) sau Coreea de Nord, dar regimurile au supraviețuit. Rusia se poate dovedi mult mai greu de „înghițit" de către sistemul vestic de pedepsire a agresorului. Așa că, oameni buni, ne așteaptă o lungă perioadă de război economic între ruși și aliații occidentali, perioadă în care armele principale vor fi petrolul, gazele și banii. Evident că rezultatul acestui război va aduce Rusia în poziția perdantă, pentru că o va deconecta pentru decenii de la ritmul de dezvoltare normal. Putem, deci, prevedea rezultatul acestui conflict, dar sub nicio formă, nu putem prevedea cât de mult va dura.

Articol de Petrișor Peiu