În noua ordine mondială a "capitalismului participativ" cetățenii vor învăța să nu dețină nimic și să fie fericiți!

În timp ce geniile care conduc bula financiară occidentală, numită uneori "economie", continuă să își dubleze obsesia de a pompa un sistem financiar mort cu tot mai multe trilioane de dolari în cheltuieli de stimulare, între economiștii spălați pe creier care trăiesc în negare cu privire la colapsul sistemic care se apropie. Îmi vine în minte gândul inginerilor de pe Titanic care se ceartă cu pasiune dacă ar trebui să accelereze sau să decelereze viteza vasului a cărui cocă a fost de mult timp sfâșiată de un iceberg.

Pe de o parte a dezbaterii, personalități precum secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, și președintele Fed, Jerome Powell, susțin un nou val emergent de dobânzi ridicate ca fiind "un plus din punctul de vedere al societății" pentru a contracara ratele tot mai mari ale inflației care se manifestă în toate sectoarele economiei. Această tabără afirmă că această creștere bruscă a dobânzilor nu ar trebui să se facă însă imediat și să înceapă abia în 2023, iar până atunci ratele dobânzilor ar trebui menținute la aproape zero la sută.

De cealaltă parte a dezbaterii, economiștii din cadrul celei mai mari bănci din Germania urlă că așteptarea până în 2023 este mortală. Nu ar trebui să se piardă nicio secundă înainte de a crește acum ratele dobânzilor pentru a opri o "bombă cu ceas" să distrugă atât SUA, cât și lumea. Pe 7 iunie, economistul șef al Deutsche Bank, David Folkerts-Landau, a scris cu pasiune că decizia Washingtonului de a aștepta până în 2023 înainte de a crește ratele dobânzilor "ar putea crea o recesiune semnificativă și ar putea declanșa un lanț de dificultăți financiare în întreaga lume", ceea ce ar duce la "o bombă cu ceas" care așteaptă să explodeze... dacă nu se va ajunge la o creștere a ratelor dobânzilor până la 20%, așa cum a făcut-o în 1980 președintele de atunci al Fed, Paul Volcker, care a văzut ratele dobânzilor prăbușindu-se de la 12,5% în 1980 la 3,8% în 1982.

Cu toate acestea, ambele părți sunt fie complet ignorante, fie mincinoase, încercând să distragă atenția cetățenilor și a factorilor de decizie politică de la natura sistemică reală a prăbușirii care se apropie și care poate fi abordată doar dacă se ține cont de anumite fapte fundamentale ale istoriei recente.

De ce va crește vertiginos inflația?

De când o pandemie a determinat națiunile să își blocheze economiile, pachetele de salvare și tipărirea nelimitată de bani pentru a împiedica oamenii să moară de foame la propriu și băncile să se prăbușească au devenit o nouă normalitate. 24 trilioane de dolari în datorii legate de COVID au fost generate la nivel internațional, în timp ce bilanțurile Rezervei Federale a SUA s-au dublat în aceeași perioadă, ajungând la 8 trilioane de dolari, cu rate din ce în ce mai mari de injecții de lichiditate vărsate în băncile Too Big to Fail începând cu septembrie 2019. Până în prezent, inflația prețurilor de consum a crescut cu 4,2% în 12 luni, dar, pe baza realității evidente a unei datorii americane de 28.000 de miliarde de dolari, total imposibil de plătit, care susține o bombă cu ceas de 1,2 cvadrilioane de dolari a bulei de produse derivate, alături de ruperea lanțurilor de aprovizionare și un program disfuncțional de infrastructură verde împins de Biden, amenințarea galopantă a inflației și chiar a hiperinflației este ferm (sau ar trebui să fie) în mintea tuturor.

Acum, dacă Folkerts-Landau de la Deutsche Bank se referea la tipărirea nebună de bani disociată de orice restructurare sistemică a "băncilor zombi" prea mari pentru a da faliment sau de un program serios de redresare, atunci ar trebui să fie aplaudat pentru că a ridicat spectrul inflației fără limite. La urma urmei, națiunea sa a avut o experiență directă cu această politică dezastruoasă în 1923, când hiperinflația a făcut praf economia germană și a pregătit terenul pentru ascensiunea nazismului la scurt timp după aceea.

Din păcate, atât Folkerts-Landau, cât și Yellen promovează în schimb politici care nu numai că vor accelera hiperinflația la un secol după Weimar, dar vor introduce o nouă dictatură a bancherilor centrali, care a fost subminată în 1933 doar datorită intervenției fortuite a președintelui american Franklin Roosevelt.

Deci, ce a făcut Volcker?

Din moment ce economiștilor li se spune în mod repetat că majorările de dobândă ale lui Volcker din 1979-1982 au salvat economia americană, haideți să analizăm ce s-a întâmplat cu adevărat și de ce Volcker și-a descris filozofia drept o "dezintegrare controlată".

Deși inflația s-a răspândit într-adevăr în SUA în anii 1970, merită să ne întrebăm: de ce s-a întâmplat de fapt acest lucru și dacă reformele lui Volcker au avut vreo legătură cu rezolvarea acestei probleme? Sau atât problema, cât și soluția nominală a acesteia au condus la o agendă singulară de distrugere controlată a SUA, care se desfășoară acum patru decenii mai târziu?

În primul rând, îndepărtarea de dezvoltarea industrială pe termen lung, odată cu scoaterea în 1971 a dolarului american din standardul de rezervă aur, a contribuit în mare măsură la transformarea unei economii productive și orientate spre producție, cândva orientată spre viitor, într-o economie post-industrială, care a devenit un cult al consumatorului. Această epocă "postindustrială" a fost caracterizată de industrii externalizate care se bazează tot mai mult pe rate crescute de importuri de lucruri pe care SUA le produceau cândva pentru ele însele. O economie FIRE (de speculații financiare, de asigurări și imobiliare) a preluat tot mai mult sectorul manufacturier, cândva puternic.

Producția agroindustrială a fost înlocuită cu locuri de muncă în sectorul serviciilor, pe măsură ce SUA au devenit din ce în ce mai dependente de importurile ieftine din China, Mexic și alte națiuni sărace, de la care se așteptau să rămână pentru eternitate ateliere de muncă intensivă.

Această detașare a "evaluării" dolarului de toate standardele fizice măsurabile a contribuit în mare măsură la distrugerea puterii de cumpărare și la creșterea inflației, pe măsură ce circulația monetară a crescut tot mai mult prin speculații cu petrol, valute sau alte bunuri care, adesea, nu aveau nicio legătură cu realitatea. Ratele de investiții în știința de vârf, atât în domeniul atomic al fuziunii, cât și în domeniul macro al explorării spațiale, au fost reduse drastic (a se vedea graficele), în timp ce întreținerea și îmbunătățirea infrastructurii vitale generale s-au prăbușit drastic în toate națiunile OCDE prinse în "noua normalitate post-industrială".

De asemenea, cercetarea și dezvoltarea științifică non-militară a înregistrat o prăbușire în această perioadă, de la 2,5 % din PIB în 1971 la doar 0,4 % din PIB în 2020 (a se vedea graficul).

Dereglementarea și liberalizarea pieței au "castrat" tot mai mult rolul statului național suveran începând din 1971, pe măsură ce politicile de "laissez faire" au dominat un peisaj cândva protecționist. În loc să continue practica de succes a "prețurilor de paritate", care a definit creșterea reală a națiunilor occidentale în cei 25 de ani de după cel de-al Doilea Război Mondial, piețele conduse de speculatori care urmăreau doar maximizarea profitului au definit prețurile bunurilor.

Nu în ultimul rând, se recunoaște că majorarea prețului petrolului cu 400% în timpul crizei OPEC din 1973 a jucat un rol important în inflația din 1973-79, dar, așa cum a demonstrat cercetătorul William Engdahl în lucrarea Century of Oil din 1992, secretarul de stat de atunci, Henry Kissinger, a avut un rol mai important în fabricarea acestei crize de la zero, împiedicând descărcarea a sute de petroliere pline cu petrol în SUA și facilitând creșterea de 400% cu ajutorul mai multor miniștri ai petrolului de la nivel înalt din Orientul Mijlociu, care îi erau datori lui Kissinger. În ultimii ani, fostul ministru OPEC al Arabiei Saudite de la acea vreme a confirmat cercetările lui Engdahl, declarând:

"Sunt 100% sigur că americanii s-au aflat în spatele creșterii prețului petrolului. Companiile petroliere aveau probleme reale în acel moment, împrumutaseră o mulțime de bani și aveau nevoie de un preț ridicat al petrolului pentru a le salva".

Punerea în perspectivă a Comisiei Trilaterale

Această trecere a economiei americane de la fostul său rol de economie producătoare industrială la un cult al consumatorului, al speculației și monetarismului, a fost însoțită de o schimbare internațională mai amplă, orchestrată atunci de o cabală de tehnocrați mizantropi care gestionează o organizație cunoscută sub numele de Comisia Trilaterală, fondată în 1973 de președintele Chase Manhattan, David Rockefeller III, și de un mare strateg sociopat pe nume Zbigniew Brzsinski.

Scopul Comisiei Trilaterale a fost de a distruge baza suverană de producție atât a SUA, cât și a sectorului internațional în curs de dezvoltare.

Pentru oricine ar putea considera această "teorie a conspirației" paranoică, este util să i se reamintească faptul că printre cei mai înalți funcționari ai executivului american, în timpul președintelui Carter, se numărau membri precum Brzezinski, Walter Mondale (vicepreședinte), Harold Brown (secretar al apărării), Cyrus Vance (secretar de stat), Michael Blumenthal (secretar al trezoreriei), James Schlesinger (țarul energiei) și Paul Volcker însuși în calitate de președinte al Fed. Henry Kissinger a fost, de asemenea, un membru important al acestui grup.

Printre numeroasele obiective ale Comisiei Trilaterale prezentate de Brzezinski în Manifestul său din 1970 "Între două epoci" se numără necesitatea de a conduce tranziția societății către ceea ce Brzezinski numea "era tehnocronică", spunând:

"Era technetronică implică apariția treptată a unei societăți mai controlate. O astfel de societate ar fi dominată de o elită, fără a fi constrânsă de valorile tradiționale. În curând va fi posibil să se exercite o supraveghere aproape continuă asupra fiecărui cetățean și să se mențină la zi dosare complete care să conțină chiar și cele mai personale informații despre cetățean. Aceste fișiere vor putea fi recuperate instantaneu de către autorități."

În timpul unui studiu al Comisiei Trilaterale din 1975, intitulat "Criza în democrație", supervizat de Zbigniew, ideologul Ciocnirea civilizațiilor, Samuel Huntington, a scris: "am ajuns să recunoaștem că există limite potențiale dezirabile ale creșterii economice. Există, de asemenea, limite potențial dezirabile la extinderea indefinită a democrației... un guvern căruia îi lipsește autoritatea va avea o capacitate redusă de a impune poporului său sacrificiile care vor fi necesare".

Așadar, ce fel de sacrificii credeau acești tehnocrați ai Comisiei Trilaterale că sunt necesare într-o societate sănătoasă, eliberată de credința prostească în progresul științific și tehnologic care a animat perspectivele politice ale unor rifrați precum Franklin Roosevelt, John F. Kennedy, Charles De Gaulle sau Bobby Kennedy? Aici intervine Volcker.

Semnificația "dezintegrării controlate"

În 1978, confruntat cu o inflație nemărginită, Paul Volcker a luat cuvântul la o conferință la Universitatea Warwick din Londra, afirmând că "o dezintegrare controlată a economiei mondiale este un obiectiv legitim în anii 1980".

După ce a urcat în funcția de președinte al Fed un an mai târziu, nu a pierdut timpul în aplicarea acestui program. Nu numai că a făcut imposibil accesul la credite pentru multe întreprinderi mici și mijlocii prin creșterea ratelor dobânzilor la 20%, dar Volcker s-a asigurat, de asemenea, că națiunile din lumea a treia, care erau atunci absorbite din nou într-o sclavie neocolonială a datoriilor sub conducerea asasinilor economici ai FMI și ai Băncii Mondiale, vor fi absorbite în rate din ce în ce mai mari de datorii neplătite, ca o nouă formă de sclavie. Între 1979-1982, datoria țărilor din lumea a treia a crescut vertiginos de la 40-70%, ceea ce a dus la o criză majoră a datoriilor.

În această perioadă, producția agricolă americană s-a prăbușit, producția de mașini-unelte pentru tăierea metalelor a scăzut cu 45%, producția de automobile a scăzut cu 44,3%, iar producția de oțel a scăzut cu 49,4%, în timp ce falimentele au crescut vertiginos, lăsând doar mega-corporațiile suficient de puternice pentru a plăti ratele draconice, absorbind în același timp micile companii și ferme falimentare ca un Borg modern, care consumă tot mai multă forță de muncă ieftină și resurse ieftine din țările sărace.

Pentru a înțelege cum au rămas aceste țări sărace și exploatabile, este suficient să vizitați raportul malthusian al Departamentului de Stat/CIA întocmit de Henry Kissinger în 1974, numit NSSM-200, care prevedea un program de depopulare totală vizând 14 națiuni sărace care doreau să se dezvolte industrial. Printre țările vizate se numărau India, Bangladesh, Pakistan, Indonezia, Thailanda, Filipine, Turcia, Nigeria, Egipt, Etiopia, Mexic, Columbia și Brazilia. Logica lui Kissinger era simplă: Dacă aceste națiuni se dezvoltă, populația lor va crește. Dacă populațiile lor cresc, acestea își vor folosi resursele. DAR, întrucât este în interesul strategic al SUA să folosească aceste resurse, aceste națiuni trebuie ținute la pământ.

Liderii naționaliști din aceste națiuni țintă care aveau o idee diferită au fost ținta asasinatului sau a schimbării de regim de-a lungul anilor 1980.

Revenind în SUA, Paul Volcker a țintit, în plus, băncile comerciale, forțând creșteri uriașe ale rezervelor minime obligatorii, ceea ce a îngreunat și mai mult acordarea de împrumuturi (deși speculațiile din băncile de investiții au fost facilitate prin Legea Garn-St. Germaine din 1982). Această lege și dereglementarea financiară care a însoțit-o în această perioadă de "Reaganomics" au deschis calea către noua eră a băncilor universale, începând cu Big Bang-ul lui Thatcher din 1986, cu sfârșitul celor patru piloni din Canada în același an și, în cele din urmă, cu eliminarea legii Glass-Steagall în 1999. Visul darwiniștilor sociali de a avea o lume nereglementată a fiecăruia împotriva tuturor, în care doar cei mai puternici, cei mai apți și cei mai sociopatici supraviețuiesc, era acum real. În Uniunea Sovietică, acest proces de dezmembrare a națiunilor și de dereglementare, care a avut nevoie de decenii pentru a face ravagii în economiile occidentale, a fost accelerat în decursul unui deceniu de terapie de șoc. În China, unde agenți ai lui Soros și ai CIA precum Zhao Ziyang (prim-ministru și secretar general al PCC în perioada 1987-1989) au încercat să impună reforme liberalizatoare ca un Gorbaciov chinez, violul a fost din fericire oprit înainte de a putea fi impus un model rusesc.

Cu Glass-Steagall eliminat, băncile comerciale și de investiții s-ar putea uni pentru a forma "conglomeratul financiar suprem, atotputernic și cu multe capete", așa cum a subliniat Lordul Jacob Rothschild în 1983 (2).

În 2001, în timp ce monstruozitatea islamistă creată de Zbigniew Brzezinski pentru a lupta împotriva sovieticilor în Afganistan fusese incubată pe parcursul anilor 1990, a fost lansat un nou program de războaie fără sfârșit în Orientul Mijlociu. În timp ce Orientul Mijlociu era întors pe dos sub o nouă eră a războiului, sectorul serviciilor financiare a evitat câteva explozii apropiate în 1997, 1998 și 2000 (odată cu prăbușirea bulei dot com/Y2K). Acest lucru a fost realizat prin dereglementarea instrumentelor derivate extrabursiere care au transformat o bombă cu ceas de 70 de trilioane de dolari (în 2001) într-o bombă cu ceas de 650 de trilioane de dolari în 2008, când piața imobiliară s-a prăbușit.

Deși existau oportunități de a impune Glass-Steagall și de a sparge băncile, așa cum făcuse FDR în 1933, s-a ales în schimb o tipărire hiperinflaționistă a banilor, ceea ce a dus la încă 12 ani de nebunie, în timp ce bula a continuat să se extindă, iar baza productivă a economiei fizice a continuat să se atrofieze.

În prezent, nu ne aflăm pe o bulă concentrată în prețurile locuințelor, în petrol sau în valute, ci mai degrabă pe o multitudine de bule în literalmente orice, de la mărfuri, bitcoin, locuințe, proprietăți imobiliare comerciale, datorii studențești grupate, împrumuturi auto și moneda americană supraevaluată în sine.

Pandemia COVID nu a "cauzat" actuala criză sistemică, așa cum mulți nebuni au repetat ca papagalii de peste un an, ci a servit doar ca acoperire pentru a ascunde cauzele sistemice reale ale colapsului mult așteptat și pentru a accelera dezintegrarea controlată a sistemului, în timp ce lumea este pregătită să treacă la o "nouă eră technetronică", care a ajuns să fie numită "Marea resetare" sau "a patra revoluție industrială".

Persoane precum Klaus Schwab sau Mark Carney, Christine Lagarde și Chrystia Freeland, membri ai Consiliului de administrație al Forumului Economic Mondial, ne spun că epoca capitalismului de piață liberă, care a domnit în perioada 1971-2020, a luat sfârșit și că a început o nouă epocă a "finanțelor verzi" în cadrul unei lumi care se decarbonizează. În cadrul acestei noi ordini mondiale a "capitalismului părților interesate", cetățenii vor învăța să nu dețină nimic și să fie fericiți, în timp ce companiile poluante care comit păcate climatice vor fi sufocate de orice credit.

După cum a scris recent fostul șef al Băncii Angliei, Mark Carney, despre noua eră a "zero net" în noua sa carte "Valori Construirea unei lumi mai bune pentru toți" (pe care mulți au recunoscut-o ca fiind un precursor al înlocuirii lui Justin Trudeau din Canada ca prim-ministru):

"Ar putea trece generații până când câștigurile celei de-a patra revoluții industriale vor fi împărtășite pe scară largă. Între timp, ar putea exista o lungă perioadă de șomaj tehnologic, cu o creștere bruscă a inegalităților și o intensificare a tulburărilor sociale".

Klaus Schwab a avut fantezii publice cu privire la această nouă eră a fuziunii om-mașină, a creierelor cu microcipuri care se interconectează cu rețeaua globală, iar Tony Blair a declarat cu entuziasm că "vaccinarea va fi, în cele din urmă, calea ta spre libertate".

Așadar, deși această poveste poate părea puțin cam sumbră, rămâne doar un mic obstacol în calea implementării cu succes a acestui program antiuman.

Acest obstacol se află în Marele Parteneriat Eurasiatic condus de Rusia și China și la care s-au alăturat 135 de națiuni din lume care au semnat Inițiativa Belt and Road. Acestea sunt națiuni care ar prefera un viitor multipolar vectorizat în jurul unei creșteri industriale pe scară largă decât să fie sacrificate pe altarul Gaiei de către o preoție tehnocrată neo-malthusiană. Această paradigmă multipolară funcționează în baza unei filosofii financiare și geopolitice în total dezacord cu obsesia închisă și entropică a forțelor asociate cu Kissinger, Blair, Carney sau Schwab, iar acesta este un lucru foarte bun nu numai pentru lumea eurasiatică, ci și pentru forțele naționaliste din Occident.

Matthew Ehret, Strategic Culture