Misterele neelucidate ale celei mai mari tragedii aviatice din Retezat fără niciun supravieţuitor

La începutul anilor ´90, ştirile despre obiecte zburătoare neidentificate şi despre fenomenele paranormale observate de români au câştigat rapid teren în opţiunile publicului şi ale presei din România.

Au trecut trei decenii de la cel mai cumplit accident aviatic petrecut în Retezat. Prăbuşirea aeronavei cu nouă oameni la bord, din care niciunul nu a supravieţuit, a rămas un subiect controversat. Din acei ani datează numeroase relatări senzaţionale, publicate în premieră, despre apariţiile misterioase din Pădurea Baciu şi despre aşa-zisele OZN-uri şi obiecte luminoase neconvenţionale văzute de localnici deasupra mai multor oraşe din România. În acest context, cel mai cumplit accident aviatic din Retezat, petrecut în vara anului 1991 şi soldat cu moartea a nouă oameni, a dat naştere unor ipoteze controversate. Presupunerea că avionul a fost doborât de o rachetă sol-aer, lansată dintr-una din unităţile militare anti-aeriene din zonă (la acea vreme încă active), a fost infirmată de anchetatori. La fel şi cele că tragedia a fost cauzată de defecţiuni tehnice ale avionului sau de furtună. În ciuda controverselor, anchetatorii au rămas la concluzia că aeronava s-a prăbuşit din cauza erorii piloţilor.

În noaptea de 13 spre 14 august 1991, un avion IL-18, cu nouă oameni la bord, s-a prăbuşit în zona vârfului Custura, fără a lăsa supravieţuitori. Aeronava TAROM IL-18 YR-IMH, care efectua un zbor pe ruta Bucureşti - Timişoara decolase în seara de 13 august 1991, la ora 23:15, de pe Aeroportul Otopeni. La bord se aflau cinci membri ai echipajului şi patru angajaţi ai companiei, care se îndreptau spre Timişoara pentru a repara un alt avion. Aeronava a coborât deasupra Retezatului şi s-a zdrobit de stânci. Cu câteva secunde înainte de impact, echipajul a raportat survolarea Făgetului şi a solicitat autorizarea pentru a ateriza pe Aeroportul din Timişoara. Aeronava se afla însă la peste 100 de kilometri distanţă de aeroport, deasupra masivului. Ancheta în cazul tragediei aviatice, efectuată de Procuratura Judeţului Hunedoara şi de Departamentul Aviaţiei Civile a arătat că vinovat pentru producerea accidentului a fost echipajul, care s-a abătut de la traseu şi, de asemenea, a interpretat greşit comunicarea turnului de control.

Controversele în cazul prăbuşirii avionului au început după ce chiar a doua zi după tragedie, în fostul ziar local „Zori Noi" din Valea Jiului a fost publicat un articol în care un grup de turişti din Retezat relata că a fost martor al unui fenomen optic neobişnuit petrecut, în 4 august 1991, cu nouă zile mai devreme, la doi kilometri de locul impactului. „Un veritabil „spectacol" luminos, „desfăşurat" peste Valea Rea Ia care a fost martor un grup de şapte persoane - doi salvamontişti din Lupeni şi cinci turişti, care se deplasau în jurul orei 11 seara, de la cabana Pietrele spre tabăra Salvamont de la lacul Bucura. Spectacolul i-a uluit pe toţi. Ce am văzut, de fapt? Deocamdată, pentru toţi, spectacolul de lumini a rămas un mister. Ceea ce e sigur, şi o confirmă fiecare, nu a fost o halucinaţie", scria Ioan Dubek, autorul articolului din 14 august 1991. În 15 august, ziarele publicau ştirea despre catastrofa din Retezat, iar câteva zile mai târziu publicaţia din Valea Jiului revenea cu noi detalii despre „sferele luminoase" observate în zonă înaintea acesteia. Legătura dintre fenomenul optic rar de pe cer şi tragedie nu a fost luată în considerare de anchetatorii care, în final, au stabilit drept cauză a accidetului aviatic eroarea de pilotaj.

Totuşi, trei ani mai târziu, o anchetă jurnalistică publicată în revista Rufor - dedicată fenomenelor paranormale - încerca să ofere răspunsuri controverselor din jurul tragediei: dacă a fost cauzată de o eroare umană sau de alţi factori. „O persoană bine informată, dornică să rămână anonimă, mi-a spus că prăbuşirea avionului IL-18, la nouă zile după aventura montană şi la o distanţă de doi kilometri de locul desfăşurării acesteia, s-ar fi datorat unor puternice perturbaţii electromagnetice, care au făcut ca aparatura de la bord să devină inutilizabilă. Ori, aşa cum am arătat, în noaptea catastrofei n-au avut loc fenomene atmosferice apte să genereze astfel de perturbaţii. Să fi fost de vină, atunci, potenţialul energetic al unor lumini asemănătoare celor din 4 august? Şi mai departe: să fi văzut piloţii, lipsiţi de ochii şi urechile lor artificiale, "oraşul" şi " rampa de lansare" şi să fi încercat să aterizeze?... Evident, nu e decât o ipoteză. Pentru a o verifica, ar fi necesar să cunoaştem conţinutul înregistrărilor din "cutia neagră" , presupunând că la bordul avionului se afla o astfel de cutie", scria Ion Hobana, în articolul „Dosar. Misterioasul accident aviatic din Retezat" (revista Rufor, nr 11 / 1994).

În 1994, urmele catastrofei erau încă vizibile în Retezat: un culoar de brazi retezaţi sau culcaţi la pământ şi rămăşiţe ale aeronavei, împrăştiate pe o suprafaţă de aproape un kilometru pătrat. „Din analiza efectuată la locul accidentului reiese foarte clar că piloţii ştiau exact în ce loc se aflau şi, mai mult decât atât, se pot reconstitui ultimele momente înaintea dezmembrării aeronavei. Echipajul se afla deja în imposibilitatea de a mai zbura, astfel încât a încercat să "culce" avionul pe o pădure de brazi. Aceasta este o soluţie extremă folosită atunci când orice altă variantă alternativă este exclusă. Prin această procedură, probabilitatea ca aeronava să fie distrusă iremediabil este maximă, dar există şanse ca echipajul să se poată salva. Mărturie a faptului că s-a procedat aşa stau cei aproximativ 500 metri de brazi retezaţi aproape de la jumătate, alcătuind o "pistă" din arbori cu orientare ascendentă (deci de jos în sus), ceea ce exclude un picaj terminat în brazi, care ar presupune orientare descendentă. Ceea ce din nefericire nu ştiau membrii echipajului este că această pădure se termina brusc într-o stâncă de dimensiuni considerabile, dincolo de care se află o pantă abruptă descendentă de grohotiş. Avionul s-a lovit de stâncă, ceea ce a dus la dezmembrarea (şi nu explozia) sa, iar părţile componente s-au împrăştiat pe o rază de un kilometru pătrat", scria Sorin Barbu în articolul „Posibile ipoteze depre un accident dat uitării prea repede" (Rufor, 11 / 1994).

Legătura dintre manifestările OZN, relatate de martori, şi accidentul aviatic nu putea fi susţinută ca ipoteză a producerii tragediei, arăta autorul. Însă rămânea întrebarea: de ce piloţii experimentaţi au ales să zboare atât de jos înainte de a se lovi de stânci? „Există martori care au auzit zgomotul avionului şi i-au văzut luminile de poziţie aprinse, iar altă categorie este cea a martorilor care au văzut doar o flacără pe cer. Deci, se pare că în acele momente existau în aer două obiecte, unul fiind avionul IL-18. Celălalt obiect, văzut sub formă de flacără, s-a ciocnit cu aeronava, în urma acestei ciocniri echipajul fiind nevoit să procedeze la o aterizare forţată, indiferent de condiţiile improprii ce caracterizau această acţiune disperată. S-ar putea deschide aici o discuţie cu privire la originea celui de-al doilea obiect: dacă a fost OZN sau nu. Declaraţiile unor persoane direct implicate în aceste evenimente, şi care ne-au parvenit ulterior vizitei noastre în Retezat şi întocmirii analizei de faţă, vin să confirme concluzia noastră şi, mai mult decât atât, ne face să credem că acest obiect care a ciocnit aeronava este de origine perfect terestră şi că el a lovit în mod intenţionat avionul. Dacă se va confirma această situaţie, suntem curioşi să aflăm care sunt persoanele care s-ar simţi "jenate" de aflarea adevărului în legătură cu acest caz. Pentru că, deocamdată, de OZN-uri nu poate fi vorba", scria Sorin Barbu.